România literară, ianuarie-martie 2000 (Anul 33, nr. 1-12)

2000-01-12 / nr. 1

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundația România literară Director general Nicolae Manolescu 12-18 ianuarie 2000 (Anul XXXIII) • Contestarea lui Eminescu în stil hip­­hop (pag. 4) • Soarta manuscriselor emi­nesciene (pag. ni • Cătălina, Hyperion, Cătălin (pag. 12-13) • Limbajul publicistic eminescian (pag. 14-15) • Eminescu şi po­steritatea de celuloid (Pag. 2) Stalinismul toponimic (pag. 3) (pag. 20) Interviu cu Herta MULLER: Experienţa dictaturii şi forţa memoriei­­­­ INFERNUL lui Dante Alighieri în traducerea lui Rizvan Codrescu (pag. 21)­­ : " ^ _______________________9 Judeţeană I Bibliote EDITORIAL de­­Ttccalae “T Hemoleticec Eminescu - scopul şi mijloacele "Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe ei". CEL PUŢIN o vreme, cum e şi normal cînd vorbim de o operă lite­rară, poezia lui Eminescu a fost privită ca un scop în sine: de către citi­tori, de către studioşi, de către poeţii înşişi. Cei dintîi adulatori ai lui Eminescu fiind poeţii, ei au început prin a-i imita temele şi sonurile, dînd naştere acelui "curent eminescian" de care vorbea Ibrăileanu, şi în care se cuprind nu numai atîţia autori modeşti, de la răscrucea secolelor, dar Arghezi sau Bacovia, într-o parte a liricii lor. Chiar şi aşa, poezia emi­nesciană a reprezentat pentru toţi aceştia ţelul admiraţiei sau al studiu­lui critic. E de remarcat faptul că, odată cu descoperirea publicisticii, în primii ani ai secolului nostru, în plină mişcare sămănătoristă şi naţio­nalistă, se produce o deplasare suspectă a interesului public de la ge­niul literar al lui Eminescu la utilitatea unora din ideile sale politice, începutul îl face A.C. Cuza în Operele complete, din 1914, cînd scoate din articolele din Timpul argumente pentru militantismul său nationalist. Şi cu ce patimă! S-au citit cu adevărat ori nu articolele cu pricina în epoca apariţiei lor, nu avem cum şti. Dar e sigur că ele au fost reven­dicate pentru "actualitatea" lor în toată perioada interbelică, apoi, cu explicabilă surdină, după 1971, şi, din nou fără rezerve, de către na­ţionaliştii de toate speţele, de la cuzişti şi legionari la protocronişti şi, în fine, la extremiştii de azi. Aşa devine proza politică eminesciană mijloc de propagandă şi de polemică în diferitele etape ale bătăliei dintre tradiţionalişti şi modernişti, dintre autohtonişti şi occidentalişti, dintre adepţii statului naţional (în variantele sale) şi adepţii democraţiei liberale. Dacă publicistica face începutul, poezia îi urmează, în două feluri. Mai întîi, prin acea parte a ei (China, de exemplu, dar atîtea altele, în definitiv) care, în mod direct, putea sluji unor vederi politice sau ide­ologice. E sigur că redactorii de la Porunca vremii reproduceau, lîngă titlul revistei, două versuri din Doină ("Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca­­i-ar inima cînii"), nu pentru reîmprospătarea cotidiană a bucuriei lor estetice, dar pentru că se simţeau întăriţi în convingerile lor xenofobe. Eminescu nu era pentru ei scop, ci mijloc, aşa cum va redeveni pentru Ceauşescu, într-un faimos discurs, care tocmai distihul cu pricina îl cita. în al doilea rînd, poezia începe să fie citită tendenţios, interpretată adică după chipul şi asemănarea unei doctrine sau a alteia. N-a ajuns astfel Hyperion din Luceafărul să urce pe calul Sfîntului Gheorghe ortodoxist şi să răpună balaurul necredinţei? Trebuie să constatăm că dacă Eminescu a fost şi mai este socotit "poetul naţional", tocmai prefacerii operei sale din nobil scop în mijloc banal i se datorează faptul. Cine, zicînd "poetul naţional", are în gînd valoarea literară a versurilor? Mai degrabă, Eminescu pare aşa fiindcă sensibilităţii noastre naţionale (etnice, morale, religioase şi politice) îi place să se recunoască în oglinda lui. Nu sîntem pe tărîmul mirific al artei, ci pe acela mlăştinos al ideologiei. La 150 de ani de la naştere, Eminescu are dreptul de a fi din nou poet, şi numai poet, adică de a fi citit pentru excepţionala lui imaginaţie, pentru limba lui inimitabilă, deşi mereu imitată, ca scop al pasiunii tuturor iubitorilor săi, şi nu de a fi folosit ca instrument de către toţi de­magogii, de către toţi "mititeii", care, ca acela din Scrisoarea I, nu ta­lentul lui îl slăvesc, ci mediocritatea ideilor lor o lustruiesc. ______________________________________________________________________

Next