România literară, ianuarie-martie 2000 (Anul 33, nr. 1-12)

2000-01-12 / nr. 1

ACTUALITATEAr MAIIIMSOHL TOPONIMIC U CIS din ordinul lui Stalin (sub incredibilul pretext, se zice, al unei pseudocelio­­tomii), faimosul Frunze, roş-gardistul, ajunge nume de oraş. Tot astfel, Kui­­bîşev şi Gorki,­­ acesta ultim uzurpînd (nu, evident, din voia-i proprie) numele urbei lui natale, evocator al unei Rusii varege, Nijni-Novgorod. Cît despre Kirov, prezumtivul salanger al lui Giugaşvili, nu mai puţin de 4 (patru) localităţi aveau să-i poarte, post-mortem, numele, anume: Kiro­vograd, Kirovobad, Kirovsk şi Kirov (fosta Viatka). De ce ipocrizia asta, la Stalin (şi, prin el, la grosul tovarăşilor bolşevici)? Un prim răspuns ar fi acesta (şi e la în­demâna fitecui): prin pompa falselor onoruri apoteotice postume, ea reuşeşte să dejoace prezumţia unei morţi suspecte: omor sau suicid impus, fiind, într-astfel, necesară salvării unor aparenţe. (O practică mai toţi tiranii: Hitler, de pildă,-a căzut Rommel.) Ea pare să denote, însă, şi un anume gust, la Stalin, al farsei gratuit-sinistre, al unui pince-sans-rire macabru. îi este, ea, mereu utila? Iar dacă nu, care-i e noima cînd se exercita în sine? De ce aseitatea ei? La ce bun, totuși, mas­carada retoponimizârii Rusiei, consti­­tuindu-se, altminteri, într-un registru cartografic al victimelor staliniene? Indică oare, ea, la Stalin, un neronian cabotinism? Cît despre eventualitatea unei ipocrizii pioase (ce conteneşte, eo ipso, de a mai fi ipocrizie, fiind un tartuffian omagiu adus virtuţii ultragiate), ea este improbabilă din partea acestui vrednic asasin. El, Stalin, nu-i Plantagenetul care făcuse penitenţă cînd cu uciderea lui Becket, la Canterbury, în altar, de care se simţea culpabil; nu este nici Ivan cel Groaznic, din sumbra pînză a lui Repin, jelindu-şi ţareviciul mort, al cărui ucigaş era, după cum nu e nici chiar Petru cel Mare, ucigaş, şi el, al tînărului Alexei, deplîns de către pro­­priu-i tată la rece, nu dostoievskian (precum în cazul anterior). Tot astfel cum nu e Apollo, care-l transformă pe Marsyas, din remuşcare, într-un rîu (şi, astfel, într-un hidronim). Fie şi dacă, prefăcîndu-şi unele victime selecte în eponimi, în toponime, Stalin aduce cu acesta (ca şi, în genere, cu zeii, de-a care, uneori, se joacă), el nu-i decît un fariseu. Răspunzător de execuţia inofen­sivului D'Enghien, Primului Consul, Bonaparte, nu-i va fi dat nicicum prin minte să-i facă nume de oraş; aceasta, nu doar pentru faptul că exista, de multa vreme, un burg zis astfel, în Hai­­naut. Deşi lăstar al Revoluţiei, el pro­ceda tradiţional, în numele unei străvechi (şi silnice) “raţiuni de stat”. Considerîndu-se pe sine un emisar al Providenţei, nu acţiona, cu toate astea (era să spun: cu toată oastea!), în nu­mele “necesităţii istorice”, de mai tîrziu. De inspiraţie hegeliană, acest con­cept misticoid e o “găselniţa” marxistă,­­ care justifică, absolvă, inocenteazâ orice crimă. Ipostaziata excesiv şi acţionînd teleologic, aidoma divinei Pronii, Istoria (cu un “I” majuscul) ţine cu clasa muncitoare şi avangarda ei, partidul, Partidul (cu “P” mare), unic, omnipotent şi infailibil. Se înţelege de la sine că NU trebuie să fii Stalin, pentru ca, mare căpetenie a unui astfel de partid, să te comporţi discreţionar. De ce, însă, şi ipocrit? Pentru că (lucru cunoscut, mai rar, însă, recunoscut), în timp ce totalitaris­mul de dreapta e, adesea, cinic, naziştii ne(prea)camuflîndu-şi vocaţia antide­­mocratâ, nici inumanele intenţii, un totalitarism de stînga e ipocrit prin definiţie, obligatoriu ipocrit. Căci dacă unuia ca Hitler, în însăşi calitatea sa de autor al lui Mein Kampf, nu-i mai incumbă nici un scrupul faţă de o democraţie pe care nu o recu­noaşte decît ca trambulină proprie (el, Fii renul, fiind odrasla sufragiului uni­versal, a urnelor inseminate prin violul ăsta, colectiv, tenorii (ş)lagărului roşu, dîndu-se drept stegarii înşişi (şi unici) ai democraţiei, sunt obligaţi s-o simu­leze, s-o contrafacă permanent,­­ între o “Charta Libertatum” şi Constituţia stalinistă nefiind mari deosebiri! Iar dacă au a-i recunoaşte un caracter dic­tatorial puterii lor discreţionare, nu sunt dispuşi să i-l admită şi pe acela oligarhic, o dictatură proletară fiind, în pură teorie, una a celor foarte mulţi. De unde şi ipocrizia, această preschizofrenie, cu, corolar inevitabil, perpetua potemkinadă, farsa jucată pretutindeni în vastul continent soviet­ic: la Gorki, la Kirovograd, la Frunze, la Kirovobad, la Kuibîşev şi la Kirov(sk). Şerban Foarţă Hr. 1­9 12-18 ian. 2000 X Comunitari. PĂCATELE LIMBII M­ERITĂ, cred, să ne oprim puţin asupra reflexelor lingvistice ale unei realităţi contemporane despre care se vorbeşte destul de des: cîinii fără stâpîn sînt, cel puţin în marile oraşe, mai ales în Bucureşti, o experienţă cotidiană şi un subiect de discuţii aprinse, ba chiar de dezbateri publice, interpelări politice şi programe electorale. Dincolo de retorica declanşată de o atitudine favorabilă sau defavorabilă fenomenului, dincolo de alegerile lexicale care reflectă implicarea afectivă a vorbitorului {căţeluşi haite), nu sînt lipsite de interes cîteva formule de desemnare deja impuse. Desemnarea standard, tradiţională, e reprezentată de sin­tagma cîini vagabonzi, de mai multă vreme s-a răspîndit însă şi o creaţie lexicală familiară şi glumeaţă - maidanez - care a pătruns deja în dicţionare (v. Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, 1997). Format de la maidan cu sufixul -ez, derivatul produce un efect umoristic prin parodierea unor nume de rase, în primul rînd pechinez (femininul maidaneză e specializat pentru pisici, amintind de birmanezâ, siameză etc.; maidanez poate fi, în plus, comparat cu alt cuvînt colocvial-argotic, străinez, format din străin cu sufixul de identificare etnică -ez). Termenul maidanez, realizînd “înnobilarea” comică a cîinelui care trăiește pe maidan prin instituirea lexicală a unei pseudo-rase, a căpătat şi funcţie denomina­tivă curentă, cu avantajul, desigur, de a oferi un singur cuvînt pentru desemnarea a ceea ce era descris mai înainte cu ajutorul unor sintagme: “un maidanez ce ne lătra cu patos” (“Evenimentul zilei” , EZ, 2245, 1999, 12). într-un text jurnalistic, în care se observă pasiunea pentru variaţia sinonimică, obiectul prezentării e identifi­cat prin termeni generici, sintagme descriptive, elipse lexicalizate, substantive colective: “zeci de mii de cîini vagabondează”, “muşcăturile patrupedelor, “înmulţirea animalelor, “apariţia haitelor', “omorîrea cîinilor vagabonzi', “deparazitarea... vagabonzilor, “cîini comunitari',”au devenit «cîini de casă»" (“România liberă” , RL, 1680, 1995, 20). Din lista citată, cea mai interesantă şi mai nouă formulă este cea a “cîinilor comunitari"­, sintagmă de sursă oficială, cum o demonstrează, chiar în articolul respectiv, citarea unor norme ale administraţiei locale, redactate în pur limbaj birocratic: “reîntoarcerea acestora în teritoriu se va face la cererea comunităţilor sociale, animalele avînd statutul de cîini comunitari ocrotiţi de lege”. Urmînd să desemneze o realitate specifică (pe care conceptul vagabond o falsifica într-o anumită măsură), cea a cîinilor legaţi de un anumit spaţiu, protejaţi şi hrăniţi de mai multe persoane, deşi acestea nu le sînt, în sensul obişnuit al cuvîntului, stăpîni, formula s-a impus pînâ la un punct, din necesități conceptuale: “prima clinică mobila de sterilizat cîinii comunitari" (EZ, varianta pe Internet, 14.12.1999). Formula nu e lipsită de un umor, de data aceasta involuntar, declanşat de contrastul stilistic care o face de nepreluat (sau cel mult de preluat în mod ironic) de către limbajul curent şi familiar: termenul comunitar pare prea tehnic, prea serios, prea “instituţional” pentru a desemna simpatica (sau, după gust şi împrejurări) terifianta vietate de la colţul blocului. Opţiunea lexicală permite în acest caz şi alte speculaţii ironice: putem observa că adjectivul (uneori substantivizat) comunitar capătă un sens “intern” (“cîinii care s-au aciuat pe lîngă întreprinderi, garaje sau blocuri”, EZ, loc. cit.) alături de‘care circulă, în traduceri cel puţin, şi un­ sens specializat “pentru exterior”, referitor la calitatea de membru al Comunităţii europene. în această ultimă accepţie, comunitar este opus lui extracomunitar, cuvînt cu o anume conotaţie de excludere, căruia am impresia că i se preferă, la noi, mai neutrul non-comunitar (într-un articol despre jucătorii de fotbal străini din Spania, se spune că “numărul celor non-comunitari admişi a crescut” - RL, 2073, 1997, 23). S-ar zice că, pînâ la a a trăi foarte direct experienţa implicării politice şi economice în Europa, comunitarii noştri principali râmîn cîinii... S-ar mai putea sugera un punct de interes lingvistic al fenomenului: experienţa directă, dar şi “probe textuale” (reportaje şi articole din ziare) ilustrează un fapt de convergenţă onomastică: cîinii comunitari ain diferite zone ale oraşelor poarta cam aceleaşi nume, atribuite spontan de copiii sau adulţii locului (numele e de altfel "un argument suplimentar al statutului lor stabil şi individualizat). Spre deosebire de numele cîinilor de rasă, în al căror inventar inovaţia e mai artificială dar şi mai diversificată, cele ale comunitarilor sunt repetitive şi motivate mai ales metaforic: în cartiere diferite, se regăsesc invariabil Fetiţa, Vulpiţa, Ursache etc., material pentru un mic capitol de onomastic a atimalieră contemporană... B S T • de Medica Radio România Cultural Dintre emisiunile redacţiei Literatu­­ra-Arte-Ştiinţă vă invităm să ascultaţi: Miercuri 12 ianuarie la ora 9.50 pe Canalul România Cultural (CRC) - Poezie românească. Aura Christi. Ver­suri în lectura autoarei. Redactor Ioana Diaconescu. La ora 18.30 pe CRC - Invi­tatul special. Jurnalism, ştiinţele comu­nicării. Eminescu în spiritualitatea românească. Redactor Emil Buruiană. La 20.45 pe CRC - Bucureşti, istorii şi nescrise, ideogramă - Casa Tache Io­­nescu. Colaborează Mircea Nasta. Re­dactor Victoria Dimitriu. La 21.30 pe CRC - Literatura ca destin. Invitatul emi­siunii: Mircea Horia Simionescu. Re­dactor Anca Mateescu. Joi 13 ianuarie pe CRC la ora 12.30 - Mioriţa. Cartea de etnografie şi folclor: “Magia la români” de Gheorghe Pavelescu. Prezintă prof.Ilie Moise. Din arhiva Radio: “Tom­a Alimoş” în vi­ziunea lui Ovidiu Papadima. Redactor Ion Moanţa. La ora 18.30 pe CRC -Invitatul special. Literatură, critică, isto­rie literară. Eminescu în spiritualitatea românească. Redactor Maria Urbano­­vici. La ora 21.50 pe CRC - Lecturi în premieră. “Nopţi albe” de Miron Kiropol (frag.). Redactor Ion Filipoiu. Vineri 14 ianuarie pe CRC la ora 21.30 - Dicţionar de literatură univer­sală. Mihai Eminescu - proiecţii în uni­versalitate. Redactor Titus Vîjcu. La ora 23.50 pe Canalul România Actualităţi (CRA) - Revista revistelor de cultură Redactor Valentin Protopopescu. Sâmbătă 15 ianuarie pe CRC la ora 16.30 - Artele spectacolului. Invitatul emisiunii Mircea Rusu. Cinematograful românesc, încotro? Colaborează Vale­rian Sava. Redactor Julieta Țintea. La ora 19.45 pe CRA - Scriitori la microfon. Alexandru Melian. Redactor Liviu Grosoiu. La 23.50 pe CRC - Poezie uni­versală. Poeme de J.W. Goethe și Fr.Schiller, în traducerea lui Mihai Eminescu. Lectura Silvia Popovici, înregistrare din mai 1992. Redactor Dan Verona. Duminică 16 ianuarie pe CRC la ora 12.00 - Revista literară radio. Din sumar: Cronica literară de Dan Cristea; Poezii inedite de Pavel Şuşaru; Tableta emisiu­nii de Mircea Horia Simionescu. Redactor Georgeta Drăghici. Luni 17 ianuarie pe CRC la ora 12.30­­ - Teatrul secolului XX. Jean Paul Sartre. Pledoarie pentru libertatea omului - sin­gur cu sine şi sensul obţiunii individului. Colaborează: Eugen Nicoara şi Margareta Bărbuţă. Redactor Mariana Ciolan. La 21.30 pe CRC - Diaspora lit­erară. Redactor Ileana Corbea. Marţi 18 ianuarie pe CRC la 9.50 - Poezie românească. Ion Caraion. Versuri în interpretarea actorului Dragoş Pâslaru. La 12.30 pe CRC - Dicţionar de literatură română. Scriitori de azi: Mircea Anghelescu; Dicţionar de opere literare: “Arta Popescu” de Cristian Popescu; Lexicon de personaje: Amin din “Pescarul Amin” de V. Voiculescu. Participă: Liviu Grosoiu şi Mircea Martin. Redactor Eugen Lucan. România literară 3

Next