România literară, aprilie-iunie 2000 (Anul 33, nr. 13-25)

2000-04-05 / nr. 13

2 O CONTRAFORT de ’THincea ‘TMt/tdieţ FANŢIICATODICI IDEE perversă care, ca toate cacialmalele, şi-a croit drum glorios spre canalele de tele­viziune, este aceea că, la zece ani după căderea comunismului, ar trebui să ne preocupe mai mult prezentul şi viitorul, decât trecutul. Formulata în felul acesta, ea nu e lipsită de pertinenţă. Un popor predispus la nostalgii, precum al nostru, ar trebui, din principiu, să se ferească de fetişizarea trecutului. Caii albi ai lui Mi­­hai Viteazul, sceptrul de aur al lui Ştefan, barba colilie a lui Mircea, invocate în exces, ne-au transformat în nişte nostal­gici păguboşi, mereu cu un ceas, cu un secol, cu un mileniu în urma istoriei. Aici, însă, e vorba de cu totul altceva. Nu trecutul edulcorat, nu şovinismul împănat cu acadele al medievismului romantic ne stau în cale, ci trecutul ime­diat, moştenirea comunista şi ceauşista, care trag de noi îndărăt ca nişte ghiulele de plumb. Acum e vorba, pur şi simplu, să reconstruim o lume. Or, ea nu poate fi construită pe nisipul mişcător al minciunii şi bagatelizării unei tragedii naţionale. A merge înainte ca şi când nu s-ar fi întâm­plat nimic, a trece de la comunismul bes­tial şi de la securismul odios la capitalis­mul “sincer” şi la democraţia fără fisură înseamnă a nu-ţi da seama pe ce lumea eşti. Bunăstarea nu poate cădea din cer u­­nor inşi pentru care minciuna reprezintă forma predilectă de exprimare iar ticălo­şia un “modus operandi” aniversar. Păs­­trându-i în funcţii pe incapabilii directori ieşiţi în serie de sub pulpana secretarilor cu organizatoricul, construind noua lume pe mulajul scabros al relaţiilor oculte securist-fumător nu vom înainta nici doi paşi pe calea democraţiei. Ea are cu totul alte reguli decât ni se induce, cu o subti­litate ce-o întrece doar pe aceea a cioma­gului, de către noii apostoli ai aşa-zisei paci sociale. Până când nu vom elimina reziduurile toxice ale comunismului, până când nu ne vom debarasa de plăcerea perversă a min­ciunii, până când nu vom accepta dreptul celuilalt de a se exprima la fel de liber ca şi noi, toate aceste construcţii, faraonice în intenţie, vor avea consistenţa hârtiei creponate. Ce garanţie de stabilitate să pretindem, când, de sus până jos, nomen­klatura ceauşista face legea? Din parla­ment până la cluburile de fotbal, activiştii şi securiştii dau tonul şi îşi îndeasă în buzunare săculeţii cu bani negri. Cu un cinism de mahala, mulţi dintre ei recunosc pe faţa ca fac şi azi ce au făcut sub comu­nişti. Iar noi luăm act, uluiţi, de această neruşinare şi ne vedem în continuare de mărunta, călduţa noastră linişte coclită, în loc să eliminăm aceste cangrene ale civi­lizaţiei, devenim noi înşine victimele lor. Vulgaritatea respingătoare, pătrunsă în societatea românească o dată cu bolşe­vicii, a devenit astăzi regula, şi nu ex­cepţia. Dacă nu eşti bădăran, mojic, ma­halagiu, nesimţit, mitocan nu ai nici o şansă de-a fi auzit. Lucrul e valabil şi în afaceri, şi în manifestările publice. Pro­babil din aceasta cauză au înflorit (şi pros­peră incredibil) oamenii de televiziune cu feţe de procurori şi maniere de killeri, înfigându-şi agresiv-saşiu privirile în cameră, ei îşi execută, în numele culturii de groapa lui Ouatu, preopinenţii, din care îşi extrag colţii doar atunci când i-au adus la moliciunea unei cârpe. Imprudenţii care acceptă să treacă pe la “talk-show”-urile nocturne trebuie să fie cel puţin la fel de nesimţiţi precum “anchor­men”-i, sau, în cazuri rarissime, să posede o candoare dezarmantă. Dacă nu eşti un Mircea Dinescu sau un Andrei Pleşu, există toate şansele să ieşi zdrunci­nat râu din confruntările cu aceşti fanţi catodici, dresaţi să ucidă fără milă tot ce depăşeşte limita de inteligenţă a unui retardat mintal. Cu excepţia, în continuare unică, a lui Adrian Cioroianu, am impre­sia că nici unul dintre intelectualii de bună calitate n-au reuşit să-i trimită acolo unde merită (adică la grădina zoologică) pe aceşti substituţi ai secretarului cu pro­paganda pripăşiţi pe la canalele TV. Partea cu adevărat tragică e, însă, alta. Cum gestionarii ideilor pro-europene s-au dovedit a fi nişte farsori, populaţia dezo­rientată a reînceput să-şi îndrepte privi­rile, tot mai plină de speranţă, spre vechile şi noile producte ceauşeştiene. Explicaţia e simplă: bâlbâielilor, ezitărilor, minciu­nilor puerile deversate cotidian de guver­nanţi, vechii trepăduşi ai lui Pingelică le opun un discurs bombastic, spumos şi de­loc râu articulat. Ce să aleagă semi-anal­­fabetul din Potârlagele, când oferta se re­duce la privirile alunecoase, de om tocmai prins cu mâţa-n sac, ale lui Remus Opriş, şi pluridecibelii unui Păunescu redivivus? între promisiunea, verificabilă imediat, a liderului ţărănist, şi icnetele patriotarde ale cenaclistului-standard omul simplu şi neapăsat de obsesiile europene, ci de spai­ma că frigiderul rugineşte de-atâta goli­ciune, alege fără nici o greutate minciuna roz-bombon a demagogiei naţionalist­­stângiste. Că Păunescu are un instinct politic in­finit superior politicienilor-de la putere o dovedeşte nu doar felul în care-şi alege invitaţii, ci şi locurile pe unde-şi preum­blă hintalele de populism. El a sesizat că, între orăşeni şi săteni — categoriile pen­tru care se dau îndeobşte bătăliile elec­torale — există o impresionantă cantitate de burguri, de târguri măricele de care nu-i pasă nimănui. Aduse la viaţă, dacă nu chiar create, în vremea comunismului, aceste aglomerări pur-urbane sunt, în ele însele, radiografia unei tragedii naţionale, însetat de succesul ieftin. Păunescu a sesizat că în astfel de localităţi de care , politicienii îşi păzesc tălpile pantofilor de lux există un potenţial demn de exploatat. Nu ţin minte ca prin Salonta, Buzău, Vaslui, Turda, Babadag, Ineu, Reghin sau Urziceni să fi călcat picior de liberal sau ţărănist, ba chiar de udemerist, altfel decât în goana cu aspect de farsă numită “cam­panie electorală”. Lăsaţi în voia sorţii de o clasă politică iresponsabilă, locuitorii micilor oraşe sunt prizonierii aventurie­rilor de tot felul, în astfel de “locuri în care nu se­ întâm­­pla nimic”, ce gravitau în jurul câte unei făbricuţe sau a vreunui I.A.S. mai răsărit, disperarea şi absenţa oricărei perspective de redresare au trasformat populaţia in masa de manevră a comuniştilor şi securiştilor, înspăimântaţi de spectrul înfometării (nu e o metaforă!), localnicii nici măcar nu mai observa că minciunile gogonate ale falnicilor lachei ai lui Ceauşescu au darul demonic de a le ador­mi vigilenţa. Ele sunt, ca-n basme, inter­ludiile lirice dinaintea sosirii zmeului cel mare, a lighioanei crude care va distruge totul.­­Teleaştii de ambe sexe, plictisiţi de cererile (monotone, e drept!) de a se face dreptate, riscă să devină complicii asasinilor şi profitorilor care au transfor­mat România într-un târâm pustiu. Nu e nevoie de­ un Sarajevo sau de­ un Kosovo pentru a ne trezi aruncaţi în afara Europei. Câţiva demagogi gureşi, dotaţi cu micro­foane şi camere de luat vederi, slujind, mai pe faţă, mai pe din dos, o şleahta de ex-activişti transformaţi, ca musca din poveste, în destinşi oameni de afaceri, au făcut, în cutiile cu imagini colorate — şi fac în continuare — treaba murdară a unor Miloşevici, Arkan sau Jirinovski. România literară POST-RESTANT A­MBIŢIOS, verbul a rămâne îşi păstrează accentul pe î, şi toată familia lui, cu mic cu mare, res­pectă aceasta, deci şi poetul s-o facă atunci când viziuniile îl conduc în zonă. Rămâne-vom, deci, precum vom rămâ­ne, şi nicidecum rămânea-vom, cum credeţi dvs., şi mereu cu accent tare pe /. în fine, poeziile nu sunt şi deci nu mi se par îndeajuns de satisfăcătoare, sintagma vă apar­ţine, pentru a fi publicate. Câteva versuri însă, da, „că ne-am întors de unde n-am plecat", sau „străvezii cocori de sticlă/ se pierdeau în depărtări/ Frunze-n aer ador­mite/ Când plutirilor culori­, sau, cu o mică adaptare necesară, „Fiinţa lucrurilor mă răneşte/ Rănesc pe alţii cu fiinţa mea”, extrase dintr-un context mai puţin izbutit, şi ce e bun, şi ce e mai puţin bun sau deloc, văzându-se în radiografia versurilor scrise de autor la 16 ani. (Remus Alexandr Marin) 13 Visez că veţi citi acest răspuns. Pentru că a trecut, iată un an de când răspunsul meu, afirmativ bineînţeles, se lasă aşteptat. Este vorba de Clişeu, Sunt zeul fierar, Cafea de dimineaţă, cu urme de vis, Fără titlu şi Pus în situaţii stranii, aceasta din urmă fiind, cred, spre satisfacţia dvs. şi a cititorilor, preferata mea, pentru că o voi lăsa să se desfăşoare lent şi îndelung pe pagină, apreciind la maximum detaşarea cu care autoul ei intră în hainele unui per­sonaj pus şi el, prin forţa lucrurilor, într-o situaţie stranie. „Nu, nu e o poveste cu cranii./ Eram odată barman într-un bar de zi/ tot atunci a intrat un poliţist;/ în gura pistolului întinsă, elastică, spre fiecare din noi/ se rotea un glob ocular, străfulgerând roşu şi albastru./ A întrebat de şapte ori:/ l-aţi văzut?/ l-aţi văzut?/ l-aţi văzut?/ l-aţi văzut?/ l-aţi văzut?/ l-aţi văzut?/ l-aţi?/ întinşi pe jos, cu feţele oarecum încremenite,/ purtându-ne demni garoafele la piept sau între dinţi i-am răspuns: probabil că aceas­ta a fost negativ./ Ne-a dat bună seara şi a plecat./ Apoi, pe uşile batante încă scâr­ţâind/ personajul dubios şi-a făcut apariţia,/ un personaj modern al lumii moderne, rătăcitor, rătăcitoare,/ avea câte un candelabru furat, din aur, în fiecare mână/ şi o mie de lumânări de sticlă îi aprindeau chipul,/ o geacă de piele, cu lanţuri de argint,/ funii de spânzuraţi în loc de bretele,/ un pai se amesteca în colţul drept al gurii lui cu barba;/ a cules, plin de delicateţe garoafele noastre,/ în tot acest timp,/ frumoasa,/ fer­mecătoarea,/ naiva,/ încântătoarea/ femeie cu părul oxigenat (blondă),/ pe fond pur­puriu şi oferind ţigări,/ zâmbea, poster de cincizeci de cenţi luat de la librărie”. Mărturisesc că nu m-ar fi deranjat să transcriu nu numai de şapte ori ci şi de o sută de ori întrebarea poliţistului. Se înţelege, dacă barul ar fi dispus de o capacitate pe măsură, umorul autorului nu cred că s-ar fi lăbărţat în exces. Scena trebuie jucată până la capăt, cei din bar sunt pe burtă, demni, cu garoafele-n dinţi, poliţistul intră, întreabă şi iese din cadru, nimeni nu apucă să-şi revină că intră şi hoţul cu candela­brele lui arborescente, din aur, în mâini. Culege garoafele, probabil că doar şapte la număr, în timp ce frumoasa, bla, bla, pe un fond purpuriu oferă ţigări... Autorul tre­buie să afle că am simţit la un moment dat că lipseşte ceva, un detaliu. Cu un mic efort de imaginaţie cititorul poate să şi-l ofere, dar aici eu ţin morţiş să-l citesc în for­mularea celui care a pus la cale totul. Sunt, deci, foarte interesată de momentul în care hoţul îşi eliberează, totuşi, încărcatele sale mâini, pentru ca să poată culege, plin de delicateţe, garoafele. Aş vrea să ştiu unde aşaza el, în ce loc anume din micul bar, podeaua fiind acoperită deja de trupurile celor suav terorizaţi de strania situaţie, teri­bilele candelabre cu o mie de lumânări de sticlă funcţionând la întreaga lor capaci­tate­? Stimate domn, iată-vă dator, întoarsă ca dintr-o vizită în care m-am topit şi con­topit în sinceritatea dvs., permiteţi-mi să vă întreb, şi nu numai din politeţe, ce mai pune la cale, în afara castelelor sale de (din) nisip, marea şi alba­ pisică Ah? Mă ur­măreşte, în fine, un vers năstruşnic: „iar eu am râs iarăşi şi iarăşi, am râs râs râs alu­necând pe burlane...” (Radu Dumitru, Bucureşti) 3 E semn bun că porniţi de la ideea că vocaţia dvs. este probabil alta, şi în altă parte, şi că scrieţi versuri numai dintr-o irepresibilâ poftă de joc. Libertatea şi liniştea necesare vă rămân astfel intacte. Dacă însă iau de bună şi adevărată mărturisirea, aceea cu tânguirea în versuri, cred că o să vă nemulţumească puţin aceste rânduri în care, nu mă refer deloc deocam­dată, la poezii. (Adela Mohanu, Sibiu) 3 Versuri precum acestea, „Pe-o frunză din cutare loc/ îţi scriu o sonată de amor/ Şi chiar dacă n-ai s-o înţelegi deloc/ Eu tot voi scri-o până mor” se pun în plic pe adresa iubitei şi se aşteaptă cu înfrigurare efectul. (­Iulian C. Bucureşti) 3 Efectul despre care vorbeam în răspunsul de mai sus se poate materializa tot în versuri, şi ele de aceeaşi factură sentimentală, fără urmări spectaculoase şi fără, mai ales iluzii literare, iată o Scrisoare, un posibil răspuns dez­lânat la întrebările surde din adolescenţă: „Dintre mulţimea de gânduri care mă co­pleşesc/ Te-am ales pe tine iubire/ Când seara/ Mă gândeam­ la tine/ La serile mag­nifice de vară/ Sărutul tău pe buze...” (Daniela Veasa, Câmpeni-Alba). IT­N. România literară Director: Nicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel­ (externe), Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (ci­nema), Nina Pruteanu, Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melch­escu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia „România literară“,­­Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Mihai Minculescu, e-mail: romlit@romlit.ro http ://www. romlit.ro Revista ,România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, Ministerului Culturii, Fundaţiei pentru o Societate Deschisă România, 9 9 CCultural ©S INDAN Nr. 13­­ 5-11 aprilie 2000

Next