România literară, aprilie-iunie 2000 (Anul 33, nr. 13-25)

2000-04-05 / nr. 13

ACTUALITATEA Orice om este păzitorul fratelui său ~\srENOFOBUL este semenul nostru care, de q\ regulă, se dovedeşte a fi ostil străinilor. “Motive” cu duiumul! Căci nu există om fără defecte, la fel cum nu există popor cu desăvârşire perfect. Xenofobia are o trăsă­tură strictă, caracteristică, obligatorie: ostilitatea faţă de­ străini trebuie sâ fie sistematică, imuabila, ascuţită ca un taiş de ghilotină. La polul opus se situează xenofilia, adicâ simpatia fireasca faţă de străini. Pe măsură ce mediati­­zarea-globalizarea cîştiga teren atît pe orizontală, cît şi pe verticală, xenofobia apare în toată goliciunea ei: desuetă, absurdă, antidemocratică. Şi, totuşi, duşmănia în raport cu cei de altă naţionalitate revendică nobilul merit de a deri­va, culmea, din patriotism. Sâ fie oare obligatoriu simţâ­­mîntul potrivit căruia rostul tâu, ca individ şi cetăţean stră­vechi al unei naţii, este acela de a-i ostraciza în fel şi chip, la infinit, pe nou-veniţi, aşa-zişii “venetici” (în pofida a mii şi mii de dovezi a iubirii lor de patrie - aşa cum scria George Călinescu cîndva, dînd drept exemplu copilul în­fiat care-şi iubeşte noua familie, părinţii adoptivi, uneori mai cu patos decît copiii fireşti). Sloganul “Noi nu ne vin­dem ţara!” a fâcut destul râu ţării însăşi. La ora actuala, xenofobia pare - mai degraba - spaţiul invizibil, dureros, în care sunt dresaţi, ca într-o crescătorie de rinoceri, pachi­dermele mileniului care se află la doi paşi de noi. Intr-o asemenea conjuctura, destinul umanităţii seamănă unui clovn posac, lâudîndu-şi în arenă abilitatea, marea pălă­vrăgeala, ameninţînd mai cu seamă viitorul. Actualele manevre politice datorate lui Jörg Haider vorbesc de la sine despre caracterul maladiv, obsesional, anacronic, ilustrat - cu smile-ul şi carisma de rigoare - prin ideile propagate de extremistul austriac care valsează şi pe pista de schi (fiind un schior remarcabil, valsează şi cu cuvin­tele, cînd liniştitoare, cînd ameninţătoare, practicînd un slalom necontenit, valsează şi la propriu, graţios, în smo­chingul croit de cine ştie ce croitor din nemuritoarea Vie­­na a lui Strauss-tatal-fiul-fratele. Vorba păcătoşilor: “Fie­care antisemit cu evreul lui!” oricum, lansează Haider în gura mare, dar - spre deosebire de “model”, Adolf Hitler­­ îşi controlează cu pricepere discursul, fără ţipete, fără răcnete, nici pomeneală ca dumnealui să fie ... antisemit (de exemplu). Aici se potriveşte de minune a ne aminti de un “detaliu” din biografia viitorului Führer: după ce a ratat în 1907 lamentabil examenul de admitere la Belle Arte, în Viena (de aici şi glume c-ar fi fost... zugrav), Hitler, pe jumătate vagabond, pe jumătate boem, şi-a găsit culcuşul zilnic în clădirea azilului din Meindling (fundaţie evreias­că!), iar pictorul de origine semita Reinhold Hanisch i-a procurat de lucru pictorului eşuat, asigurîndu-i aceluia ce “crăpa de foame ” supravieţuirea... “Pe cine nu laşi sâ moară nu te lasă sâ trăieşti!” Fapt este că individul în cauză - fie Hitler, fie Haider — nu-şi dă sema de caracterul patologic al obsesiei sale, motiv pentru care n-are nici­­ cum sâ se lupte cu sine, în primul rind, zbâtîndu-se sâ scape de elementul parazit, coercibil. Are Haider vreo vină câ s-a nâscut austriac? Doamne ferește! Putea prea bine sâ se fi născut somalez, australian, rus, maxican, yankeu, chinez, eschimos, român şi chitar... marţian!. Cît priveşte naţiile, cît priveşte rasele, diversi­tatea ţine de Creator. Mentalităţile totalitare îşi doresc pro­pria valorizare neapărat în detrimetrul altora, spre deose­bire de Ceilalţi, xenofilii cari admiră şi alte popoare. Ideea fixa îl determină pe xenofob sâ trăiască întruna în absenţa scrupulelor de vreun fel, mulţumindu-se sâ poarte “mas­ca” publică pe care şi-a confecţionat-o cu migala, graţie mass-media­ ei, în primul rînd; astfel se induce în opinia publică un fals chip de împrumut, atrăgător şi direct, po­pular şi moral... Analizînd personalitatea unui asemenea specimen descoperim, printre trăsăturile sale de caracter, prezenţa agresivităţii multiforme, manifestată ca un fel de istorie naturală a Răului. Xenofobul este întotdeauna con­tra cuiva, deoarece îşi născoceşte în permanenţă inamici, adversari de-o zi ori de-o viaţă. Cît despre opusul acestu­ia, xenofilul se simte bine, normal, uman, ori de cîte ori are de-a face cu străinii care, în fond, nu sînt altceva decît fragmente de orizont, de la care poţi afla multe, poţi învăţa destule, poţi progresa într-un domeniu sau altul. Mărturisindu-ne preferinţa pentru atitudine echilibrat xenofilă, nouă ne vine uşor sâ ni-1 închipuim pe Herr Hai­der fie negru, fie galben, fie alb, hăituit de o ceata de tahi­­tieni care, spre ruşinea lor, n-au apucat sâ-1 vadă, pe micile ecrane, valsînd elegant, curtenitor, moment care - printr­­un “declic” mintal - mi-a readus în memorie o secvenţă privită într-o cinematecă: Adolf Hitleren frac, cu papion negru şi ochi scăpărători, însoţit spre loja oficială, la Bay­reuth, de către Winifred Wagner, nora ilustrului compozi­tor, fapt consumat an de an (fără excepţie), graţie Festiva­lului Wagner. Şi tot atunci, fulgerător am regăsit în minte o alta secvenţă uimitoare, pesemne fiindcă a primit o ves­te îmbucurătoare. Führerul schiţează, pe spaţioasa terasă de piatra a reşedinţei sale din Alpii austrieci, de la Kless­­heim, cîţiva paşi de dans, o şotie pe care şi-o îngăduie. în schimb, cel căruia îi plăcea sâ stea ore întregi în ace­laşi fotoliu, dominînd cu privirea, de sus, panorama covîr­­şitoare a Alpilor înzăpeziţi, decor wagnerian îmbogăţit sonor de muzica aceluiaşi titan, punea la cale suprimarea a milioane şi milioane de pâmînteni, pentru “involuntara” vină de a se fi născut ceea ce erau. Dar ura primordială, obsesia sfredelitoare, viza o singură etnie, căreia îi anexa­se - forţat - un alt cuvînt incriminat: “mason”. Astăzi, sau ieri, alaltăieri, Herr Haider infirma sau retuşa anumite opinii antisemite care şi-au găsit locul în panoplia de “arme veninoase” din patrimoniul extremistului austriac. De mirare e faptul ca dumnealui nu ia în calcul un lucru vizibil, elementar: conform antropologilor şi geneticie­nilor conteporani, pe parcursul mileniilor ce vor veni, treptat, treptat, tenul pămîntenilor va deveni ceva mai în­chis la culoare, arâtînd cam aşa cum arată, astăzi, metişii. Şi vai! strănepoţii rasiştilor actuali prin care se numără şi schiorul emerit, vor arăta cum vor arăta, căci: „Pentru oa­menii de ştiinţa din zilele noastre rasele sunt subdiviziuni biologice ale unei specii unice, aceea de Homo sapiens, la care trăsăturile ereditare comune întregii specii prevalează mult asupra­ deosebirilor relative şi minime ce separă sub­diviziunile” (L.C.Dunn). Hitler spunea încă din 1923, cu zece ani înaite de a fi adus la conducerea Germaniei: “Fârâ o bază biologica şi fără un scop biologic, politica este astâzi completamente oarbă”. Şi tot el în “Mein Kampf’: “Instinctul natural porunceşte tuturor fiinţelor vii nu numai să-şi învingă duşmanii, dar sâ-i şi extermine. Odi­nioară învingătorul avea privilegiul de a extermina rase şi popoare întregi”. Sâ nu-l uităm nici pe Stalin care, acum, joaca table cu Hitler, fireşte acolo în Iad, în urmă cu exact o jumătate de secol - iulie 1950 - UNESCO a dat publicităţii, la Paris, o “Declaraţie asupra rasei”, în 15 puncte. Sâ cităm: “Savanţii sunt de acord, în general, sa recunoascǎ faptul ca umanitatea este una şi că toţi oamenii aparţin aceleiaşi specii, Homo sapiens. Se ad­mite de asemenea, că toţi oamenii au, după toate proba­bilităţile, aceeaşi origine... Pe scurt, asemănările între oa­meni sînt mult mai mari decît deosebirile dintre ei... Tre­buie sâ se facâ o distincţie între «rasă» ca fapt biologic, şi «mitul rasei». în realitate, «rasa» este mai puţin un feno­men biologic, cît un mit social. Acest mit a adus un rău imens pe plan social şi moral; chiar recent, el a costat numeroase vieţi (în 1950, dar şi în anul 2000 - n.n.) şi a cauzat suferinţe incalculabile. El este un obstacol în dez­voltarea normlă a milioane de fiinţe umane şi privează civilizaţia de colaborarea efectiva a spiritelor creatoare... Esenţialul este unitatea umanităţii, atît din punct de vedere biologic, cît şi din punct de vedere social. A recunoaşte acest fapt înseamnă a ne regla corespunzător comportarea, aceasta fiind prima îndatorire a omului modem... In sfîrşit cercetările biologice vin în sprijinul eticii fraternităţii uni­versale, deoarece omul este, prin tendinţa înnâscutâ, încli­nat spre cooperare...»Fiecare fiinţa umana nu reprezintă decît o parcelă a umanităţii, de care este indisolubil le­gată... Tocmai în acest sens putem spune câ orice om este păzitorul fratelui sâu”. La o jumătate de secol de la publicarea “Declaraţiei asupra rasei”, omenirea se poate chestiona dacă, în sfişit, a atins pragul celest al înfrăţirii, râspunzîndu-şi, cu amără­ciune, că timpul se scurge infinit mai repede decît evo­luează mantalitâţile şi crezul pămîntenilor de orice obîrşie. într-un recent interviu, Horia-Roman Patapievici explica existenţa a doua tipuri de naţionalism: etnic şi cetăţenesc. Cu cît mutăm mai hotârît naţionalismul de sorginte etnică în sfera naţionalismului de sorginte cetăţeneasca, raportul de forţe se modifica spre binele public. Deocamdată, se pare ca la noi primează naţionalismul etnic, în detrimentul naţionalismului cetăţenesc (vezi U.S.A., naţionalism de civilizaţie - ţară). Naţiunea este de fapt, sursa ambelor forme de naţionalism, deoarece ea mobilizează energiile politice, iar politica se exercită, în fel şi chip, în numele naţiunii. Astfel are de cîştigat, din plin, graţie naţionalis­mului cetăţenesc, şi democraţia autentică. Apartenenţa la o etnie nu este comparabila cu o loterie, naţionalitatea reprezentând o vitala coloana vertebrala atît pentru individ, cît şi pentru colectivitate. Extremismul de orice tip si de orice “justificare” se autoexclude din terito­riul iubirii aproapelui, sfidînd, precum Jörg Haider, democraţia, îndemnurile milenare, dezvăluirile oamenilor de ştiinţa (geneticieni, antropologii etc.). Mihai Stoian Nr. 13* 5-11 aprilie 2000 Constanţa BUZEA rugăciune ! această carte se murmură şi se vor înmulţi curând ecourile măcinând ci fără mori de smalţ în gură sfios iertare aşteptând postind întru rănire pură cu numai apă şi prescură se­ alină trupul de pământ gustând cuvânt lăuntrul cură în necuvânt alunecând în sus cu îngerul din gând care ajută cu măsură şi doamne fii cu mine când sufletul meu smerit îndură iluminare şi căldură mărturisind cu mine când sâmbăta moşilor numărată rouă nouă sunt apele care spală boabele pentru colivă grâul în fiert nucile-n piuă pielea lămâii ca mierea şi ca aproapele miresme friguroase ung şi îmbibă cu ceară urmele numele celor pentru care se plânge sufletul lor ascultând vine să bea şi să mănânce amestecat printre săracii de-afară aburos e lăcaşul de lumânări flăcărui în candele şi-n ochii sfinţilor în sâmbăta moşilor în iarna părinţilor rest pur de lacrimi şi întrebări mesele vasele vocile goale de pline intră-n balans în legănare cu cerul încăpător în rezonanţă cu vaierul foamei şi setei senine rouă sunt doamne rudele noastre la tine­rii sufletul lor netrăitele m-am rugat atât de puţin lângă pom şi lângă copac lângă frunză şi lângă spin care şi ei şi ele se roagă şi tac pentru rodie şi pentru măr pentru umbră şi netăiere cei ce se roagă într-adevăr dăruite sunt rugile lor cu putere pentru puţin cu smerenie m-am rugat şi mi s-a trimis şi mi s-au dat în vedenie nesecate cuvinte de vis transcrierea lor mă ridică din amărăciune vindecătoare sunt ele dumnezeule din rugăciune dă gură cuvintelor mele cele trăite închinate îţi sunt în linişte cum se cuvine ci netrăitele care vin din cuvânt nu le lua de la mine România literară 3

Next