România literară, octombrie-decembrie 2000 (Anul 33, nr. 39-52)

2000-10-04 / nr. 39

2 . Ultima fanai: au­to-sancfionarea­ PĂRĂTORI indignaţi, de cea­sul al treisprezecelea, mă apos­trofează din ce în ce mai vehe­ment: ce am, de fapt, sâ-i reproşez domnu­lui Constantinescu? în ce ţară trăiesc eu, de vreme ce nu văd schimbările democra­tice produse în timpul mandatului său? De ce ignor imaginea mult îmbunătăţită a României, dovedită de vizitele atâtor şi atâ­tor şefi de stat? De ce pun în evidenţă doar negrul, când cenuşiul are şi el atâtea vir­tuţi? înţeleg din astfel de întrebări că arti­colele mele din ultimii patru ani au fost fie rău-intenţionate, fie neclare. N-am să-mi repet argumentele, conştient că nu pot fi mai convingător într-un singur articol ex­plicativ decât am fost în câteva sute de “pamflete”. Nici nu e nevoie, de altfel, chiar acum, după ce a aruncat prosopul, preşedintele nu se dezminte. Probele incompetenţei şi neseriozităţii sale curg mai ceva decât medaliile gimnastelor la olimpiadă. Aveam oarecari bănuieli în privinţa de­magogiei d-lui Constantinescu încă din clipa când îmi exprimam îndoiala faţă de pompoasa declaraţie de război la adresa co­rupţiei. Cunoscând, cât de cât, moravurile prezidenţiale, anticipam că o dată creată perdeaua de fum, omul de la Cotroceni îşi va vedea de dulce­ famiente­le vieţii de călătorii, lăsând corupţia şi corupţii în plata Domnului. La o simplă socoteala aritme­tică, din cele patru luni promise de trântă pe viaţă şi pe moarte cu hidra corupţiei vreo două s-au scurs prin aeroporturi inter­naţionale şi pe la vilele de odihnă. Anticipam vizitele în Mexic şi în Statele Unite, iată că alesul poporului n-a ratat nici Australia! Asta da luptă cu necazurile ţârii, asta da sacrificiu al conducătorilor! Că dl. Constantinescu avea chef de re­formă cât Aghiuţă de tămâie (să-mi ierte călugărul Vasile comparaţia!) o dovedeşte componenţa echipei de care s-a înconjurat. Atunci când n-au fost nişte “bonjurişti” slugarnici, de talia “gemenii” Petre, au fost incapabili sadea precum Dorin Marian, în a cărui figură de bebeluş senect citeşti toată deruta şi incapacitatea unui aborigen para­şutat la pupitrul de comandă de la Cape Canaveral. Sau, şi mai deprimant, pleşcari pentru care trecerea pe la Cotroceni a re­prezentat doar pretextul de a mai completa o rubrică de C.V. Când unul din capetele S.R.I.-ului, om de casă şi de încredere al preşedintelui — la domnul Gheordunescu mă refer — e prezentat în presă ca fost turnător, ca bişniţar cu rol tulbure în asasi­natul de la Tepro, ca mafiot amestecat în cele mai oneroase afaceri ale ultimilor ani, cred că sunt pe deplin acoperit moral să văd în regimul Constantinescu o catastrofa pentru ţară. Ca, de altfel, şi în decizia guvernului de a suplimenta gras fondurile armatei, poliţiei şi serviciilor secrete. Asta ca să ştim ce societatea civilă se constru­ieşte în România! O societate aculturală, a indivizilor cu creierul spălat, dar etanş aco­perit de glugi anti-tero­ într-o emisiune televizată, dl. Marian are cinismul să anunţe că în 1996-1997, imediat după sosirea la Cotroceni, au fost descoperite probele ticăloşiei fostelor gu­vernări, dar noua putere n-a găsit de cuvi­inţă sâ le dea curs. Comporament limpede de şantajist. Nu justiţia, nu aflarea adevă­rului (aşa cum spuseseră în campania elec­torală) îi interesa, ci transformarea infor­maţiei în avantaj electoral! Acum, când au pierdut totul, “cotrocenii” au şi lipsa de tact de a-şi arăta adevăratul chip. Şi se mai miră că socoteala de-acasa nu se potriveşte cu indignarea electoratului din târg! Văzând cu cine au de-a face, descope­rind că “democraţii” care pozau în mari campioni ai moralităţii nu sunt cu nimic mai breji decât ei, iliescienii şi-au învins spaimele (mai ţineţi minte cum dăduseră în bâlbă, cum tremurau, cum se strecurau pe lângă ziduri, cum se­ ascundeau în gaură de şarpe, doar-doar vor stârni milă şi nu vor fi luaţi la întrebări pentru blestemaţiile co­mise?) şi au început sâ acuze Convenţia Democratică de ruinarea ţârii! M-am tot întrebat de ce nişte partide care aveau în mână toate atuu­rile — P.N.Ţ.C.D.-ul şi P.N.L-ul, în primul rând — fac pe niznaiul, lăsând sâ le scape o “revanşă istorică”. O revanşă pe care majoritatea electoratului o aştepta de o jumătate de secol. Răspunsul începe să se decupeze acum, pentru că e vorba de una şi aceeaşi clică de nesătul, împărţită, din raţiuni strategice, în “stânga” şi “dreapta”, în “pro-sovietici” şi “pro-oc­­cidentali”. Cu ce-or fi domnii Stoica şi Quintus mai “democraţi” decât Năstase, Roman ori Meleşcanu o vor spune doar să­păturile arheologice ale viitorimii. Rea­litatea cruntă de azi demonstrează că sunt o apă şi-un pământ. Adică, acelaşi noroi res­pingător. Regimul Constantinescu le-a scos din cap românilor, pe multe decenii de-aici îna­inte, că poate exista o viaţă politică morală sau că valorile democraţiei occidentale sunt superioare băltirii penibile şi resenti­­mentare de pe malurile Dâmboviţei. Aşa după cum a evoluat în ultimii trei-patru ani, societatea românească e un balamuc pesti­lenţial, în care experienţele savanţilor de­tracaţi n-au alt scop decât să arunce în aer tocmai clădirea care le adăposteşte jocurile infernale. Ca o ironie a sorţii, toleranţa vinovată a Cotrocenilor dă prilejul securistimii ili­­esciene să contra-atace cu o virulenţă pe care bolşevicii n-au mai avut-o de la pră­darea Palatului de iamă al lui Nicolae al II- lea. Supravieţuitorii comunismului, pe care dl. Constantinescu nu i-a lăsat sa moară, au reîncălţat ciuboatele “luptei de clasă” şi au trecut la un veritabil tir de artilerie. Figura uluită, de înger contrariat, a lui Dragoş Constantinescu, se decupează pe micile ecrane ca un medalion al neputinţei şi ine­ficienţei. Simţind în beizadeaua înceată la vorbă punctul slab al cazematei cederiste, revanşarzii bolşevizanţi s-au coalizat şi, ca disperaţii, încearcă să dărâme această fra­gilă întrupare a constantinescianismului. Nu cred că vreun om normal poate privi altfel decât cu scârbă găleţile de minciuni şi bale veninoase ventilate, într-o regie plină de ură, spre Dragoş Constantinescu. Miza securisto-comuniştilor nici măcar nu e bietul Dragoş. Ei vor, pur şi simplu, să ţină în permanenţă defensiva puterea actuală, pentru a preveni eventualele surprize pre­gătite pentru ultima sută de metri. Acuzaţi­ile grosolane puse în circulaţie pe traseul Dan Diaconescu-Tucă joacă rolul mitralie­relor false din decembrie 1989, diversiuni menite să abată atenţia de la adevărata ţintă a bătăliei. Cum echipa constantinesciană şi-a cre­at un solid capital de antipatie, majoritatea românească, atât de uşor m­anipulabilă, va credita până şi aceste aberaţii. Dar ele n-ar fi fost posibile dacă echipa d-lui Constan­tinescu s-ar fi luat în serios de la început. Altul ar fi fost obrazul ţării dacă în fruntea ei s-ar fi aflat nişte oameni de onoare, şi nu o adunătură de veleitari pentru care victoria în alegeri a semnificat urcarea pe socluri şi înconjurarea acestora cu gardul ghimpat al nesimţirii. Soluţia de onoare a guvernanţilor de azi ar fi renunţarea de a participa la alegerile din noiembrie. Auto-sancţionarea ar fi sin­gura modalitate de a spăla ruşinea în care s­­au afundat, ca într-un mal respingător, vre­me de patru ani. Iar dacă poporul se va nă­pusti să-i voteze pe iliescieni, cu atât mai râu pentru popor! de ‘Tft&icea, 'THi&acet România literară P­E VREMURI se făceau în clasele primare ore splendide de caligra­fie. Câţiva copii la sfârşitul anului îşi ex­puneau într-o mică expoziţie pe şcoală ca­ietele impecabile, stârnind o gamă întrea­gă de sentimente contradictorii printre co­legi, de la uimire şi admiraţie la invidie şi indiferenţă. Nu toţi ajungem să deprindem scrisul frumos, firea noastră rebelă, caracterul moale, poate dezordinea interioară, sănătatea, nervii şi multe alte semne şi cauze secrete se reflectă în subtila fişă de obser­vaţie care este, care poate fi, pentru cine ştie s-o citească, o pagină scrisă de noi. Grafo­logia este o ştiinţă folositoare, dar să nu ne îndepârtâm prea mult de la scopul rândurilor de faţâ. Dacă ar fi şi numai acest aspect, al stăruinţei învăţătorilor cu copiii care rămân totuşi definitiv cu un scris încâlcit, cu caiete urâte în care nu poţi intra fârâ sâ simţi ca un fel de jale a necomunicării, şi tot ar trebui sâ le fim lor, dascălilor, infinit recunoscători pentru răbdarea de a ne conduce cu dragoste la larg. El le-a scris prin aprilie un tânăr poet originar din Basarabia. De câteva ori până în acest moment i-am scos hârtiile din plic şi tot de atâtea ori le-am pus la loc, amânând pe altă dată micul calvar al descifrării tex­telor. Daca am vrea să-i tran­scriem aici câteva din poemele sale de început, care nu sunt lipsite de oarecare interes, n-am avea în multe rânduri siguranţa că din fiecare fioroasă mâzgălealâ am ghici chiar cuvântul pe care la avut în vedere poetul nostru. El doreşte în­să cu ardoare sâ ştie, şi iată ca nu mai putem amâna să-i spunem, dacă drumul pe care merge nu este cumva închis. Speranţa noastră că timpul, şi exerciţiul asiduu îi vor limpezi şi concentra ideile generoase cu care se prezintă azi. Că se va cultiva pentru sine şi pentru poezia sa, împotriva gafelor pe care acum le mai face şi pe care acum nu are cum sâ le recunoască. El ştie multe şi simte şi mai multe, dar nu toate îi sunt de folos. O asimilare tulbure, o înţelegere uşor eronata, citirea superficiala a icoanelor al căror sens strict ne scapă dacă nu suntem pregătiţi să-l primim. Libertatea pe care ne-o luăm­, din ignoranţa, de a amesteca locurile şi locuitorii, îngerii şi demonii fiind de găsit în text acolo unde nu le este menit sa fie, libertatea, deci, nu este nelimitata, fortuita, haotica. Se vor vedea slăbiciunile acestea în două din poemele poetului nostru originar din Basarabia, primul, în trei scurte părţi, intitulat obsedat de înger, iar cel de-al doilea intitulat Dementă, Iatâ-le: “în sânge de mort/ înot/ In sânge de mort// Am mers sâ-mi vâd casa şi era stafie./ Am mers sâ-mi vâd copacii şi erau braţe./ Am mers să-mi văd pământul şi era corp./ Am mers sa-mi vâd ţara şi era oase./ Am mers să mă aflu şi nu m-am găsit.// In sânge de mort/înot/ In sânge de mort(I)/ Ţipatul a răsunat la amiaza/ Oamenii erau la serviciu/ Au ridicat capul, au privit resemnaţi,/ au continuat sâ muncească./ Ţipătul a răsunat la amiază (II)/ Am mers prin câmpie/ Şi-am gâsit un înger/ Ne-am pornit spre Paradis/ Dar Dumnezeu lipsea./ Mai departe era Infernul./ Am mers prin câmpie/ Şi-am gâsit un înger. (III)”; “Suflet pustiu/ Ochii la cer se ridică târziu./ Cântec cu Ler/ îi curge prin vene al morţii ser/ în infern un înger plânge/ Cu lacrimi de sânge închegat// Chip sfărâmat/ în reflecţii stupide transfigurat/ Pe bolta atârnă zile în ger/ Arâtându-mi alura sa hâda/ în rai un demon a început sâ râdă/ Desfigurat”. Şi vom mai transcrie în final un poem, căruia chiar nu avem ce sâ-i reproşam, acumularea, la rând, de elemente şi stări semnificative crude, fără zorzoane, fiind la poeţii buni deja un stil care-şi ajunge sieşi: “Case perpendiculare pe morminte/ Oameni şterşi pe acest fundal renascentist/ Păsări amorţite în vid/ Drmuri încurcate/ Ape secate ca la Apocalipsa/ Pietre­ vii, animale-stafii/ Ca nişte oase umplute cu mintea cea de pe urmă/ Ţipete stridente­/ La război, ca la război/ Arbori mediocri, medii infecte, aspiraţii/ Uşe carnivore ce se deschid binevoitoare/ Oglinzi ce reflecta clipe perfecte/ Sentimente/Resentimente/ Şi un suflet sterp”. (Sterp)Pentru foarte mici­le modificări de punctuaţie scuze, ca şi pentru suprimarea majusculelor inutile. Autorul are lucruri mai importante de urmârit în comunicarea cu noi din acest moment. Dar să spunem şi e vorba proasta. Chiar şi foarte bune devenind în timp poemele sale, sâ nu se mire ori să se considere victima cuiva dacă n-o sâ fie prea curând luat în seamă numele său. Este un timp râu, sterp, pentru soarta poeţilor. Ceea ce avem de făcut deocamdată este să continuăm a scrie din răsputeri şi dacâ se poate foarte bine, pentru ca sufletul nostru sâ fie pregătit cu darurile gata în clipa deschiderii cerurilor şi pentru poezia noastră (Felix Râ­­şcanu, Constanţa) . Avem, abia citite, cinci din poemele dvs. şi afirmarea fârâ rezerve într-o pagină de scrisoare a convingerii proprii că scrieţi de o viaţă poezie de valoare. Din motive uşor de presupus nu aţi publicat nimic, dar intenţionaţi acum, la 53 de ani, să vâ scoateţi la lumină opera, sâ debutaţi intr-o revista, sâ tipăriţi o carte sau mai multe. Şi dacă nu veţi reuşi aici, veţi încerca în străinătate. Nu vâ contrazic în credinţa dvs., ci chiar vâ doresc sâ reuşiţi. Transcriu două poezii: “un pumn de ţărână/ o cruce/ un craniu/ o cupâ de vin/ o fărâma de pâine sfinţita în potir/ şi binecuvântarea Tatălui Ceresc/ simţită pe ver­tex/ ca o suflare înmiresmata” (smerenie)­, “Luptând cu gheare de carbon/ prin trecători lumina se strecoară/ părelnică, cu izul ei nostalgic/ sunând prin conştiinţe ca un gong/ pe marea scenă a fantoşelor moi/ ce îs tâmâiate zilnic, înşelate/ cu moartea morţii de apoi” (lumină înşelătoare). Sentimentul meu că puţina îndoiala de sine nu v-ar strica. Apreciez mai ales muzicalitatea impecabila şi densitatea de elemente, lirismul ales din Muntele, V----------.............. ■ ■ ---------------------------------­ România Director­ literară Nicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (ci­nema), Nina Pruteanu, Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica­ Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia „România literară“,­­Anca Firescu (secretar­ de redacţie), Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Mihai Min­­culescu, e-mail: romlit@romlit.ro http // www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară cu sprijin de la Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii, Fundaţia pentru o Societate Deschisă România de Centru! Colturd SINDAN Ambasada SUA, secţia cultură-presă Nr. 39 , 4-10 octombrie 2000

Next