România literară, ianuarie-martie 2001 (Anul 34, nr. 1-12)

2001-01-10 / nr. 1

2 /­­I CHELIA D-LUI COE­ N editorialul sâu din numărul 50 / 2000 al “României literare”, dl. Nicolae Manolescu răspundea la întrebarea “Cine l-a inventat pe Vadim?” în esenţă, “infractorul ideologic şi moral” ar fi un produs al deşănţării şi vulgarităţii promovate obsesiv de presa din România. Dl. Manolescu are toată dreptatea să su­blinieze importanţa lui Ion Cristoiu în deschiderea, începând cu 1992, a pârtiei vulgarităţii fără seamăn şi a promovării perversiunilor celor mai joase la rang de virtuţi naţionale. Tineri jurnalişti fără experienţa şi fără brumă de cultură au devenit victimele “bulevardismului” cris­­tolor şi de aproape zece ani ei cred cu sin­ceritate că aşa trebuie făcută presa. Aş adăuga, însă, că Vadim Tudor e mai ales creaţia posturilor de televiziune, mai precis, “Antena 1” şi “Tele 7 abc”. Prin aceste canale, în special după 1996, când a fost eliberat din lesă de către P.D.S.R. şi încurajat “sâ-i termine” pe reprezentanţii partidelor democrate, “tri­bunul” şi-a popularizat aberaţiile în totală impunitate. Aici e marea problemă: de ce politicienii vizaţi n-au reacţionat la atacurile vehemente ale “butimanului”? De ce oamenii publici, de la Emil Constantinescu la Valeri­u Stoica, au făcut pe morţii-n păpuşoi atunci când sluga Elenei Ceauşescu le arunca zoaie în obraz? Retractilitatea acestora, lipsa de bărbăţie, teama au condus, în cele din urmă, la consolidarea sentimentului că ceva-ceva adevăr exista în spusele lui Vadim! Nu e nimic suprinzâtor că Paunescu, Tucu sau Diaconescu l-au folosit pe emu­lul barbian ca berbece — pentru că la atâta îi duce mintea. Dar ei sunt nişte sim­pli pioni, în spatele cărora se află oameni cu interese majore în viaţa socială şi eco­nomică românească. Faimosul impresar româno-german, patronul lui “Tele 7abc” — care l-a momit pe Michael Jackson în România, spre a-i oferi lui Ion Iliescu şansa de a mârşălui ţanţoş alături de “megastarul” cu nas de carton —, cum şi non-securistul Dan Voiculescu, stăpânul “Antenei 1”, nu sunt, după cum se ştie, nişte necunoscuţi pentru eminenţele RD.S.R.-ului. Ciudat e că până şi între cele două tururi de scrutin “Antena 1” a funcţionat ca un perfect agent electoral al “tribunului”, popularizându-i cu un ames­tec de disperare şi deşuchere ameninţările la adresa candidatului RD.S.R. Acest comportament ridică, din start, câteva întrebări: cum Dan Voiculescu şi partidul sau de buzunar sunt aliaţii oficiali ai lui Ion Iliescu, oare nu sună totul a aranjament de cea mai înaltă (sau, mă rog, de cea mai joasă­ clasă? Asta numai dacă Dan Voiculescu n-a jucat la două capete, mizând şi pe o victorie (absurdă) a lui Vadim şi a securiştilor săi? Dar, în acest caz, ce bază mai pot pune pedeseriş­­tii pe un om care-i trădează pe faţă? Or, tocmai acum lucrurile încep să se com­plice. Dacă observăm uşurinţa cu care partidul “reformistului” Adrian Năstase a cedat funcţii-cheie în comisiile parlamen­tare, dacă ne aducem aminte de fraterni­tatea afişată de lideri ai RD.S.R.-ului, precum Vâcăroiu, şi oameni din P.R.M., probabil că multe mistere s-ar destrăma. Mai direct spus, e posibil să trăim mo­mentul unei farse în care copiii aceleiaşi mame au ajuns la putere şi se joacă, în văzul unei ţări întregi, de-a şoarecele şi pisica. S-ar putea să mi se reproşeze, bine, dar ce ne facem cu acuzaţiile de “kaghebist”, “canceros”, “ramolit”, pro­ferate de Vadim în gura mare la adresa lui Ion Iliescu, sau cu cele de “ţigan” şi “ho­mosexual” puse pe fruntea lui Adrian Năstase? Răspund: nu facem nimic, în goana după ciolan, astfel de ofense care într-o lume normală ar duce la un duel în zori, la marginea unei pădurici, sunt sim­ple episoade nesemnificative. Am avut revelaţia acestei situaţii îngreţoşătoare urmărind, în seara lui 22 decembrie, o emisiune la televizor, în care (pe bună dreptate, de altfel!), Mircea Dinescu îi zvârlea actualului preşedinte, de la obraz, cele mai insuportabile adevăruri. Credeţi cumva că Iliescu a încercat sâ-i răspundă? Aş! Umilitul s-a mulţumit să zâmbească inocent, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre el! Marea noastră greşeală este să jude­căm cu instrumentele bunului simţ o tag­mă de mutanţi, construită în laboratoarele neruşinării şi ale lăcomiei. Nu-mi plac brucanismele, însă mă încumet la o pro­feţie: în următorii patru ani, din părul dat cu briantină al lui Vadim nu se va clinti nici un fir (decât, eventual, prin chelire naturală!) Zecile de procese îngheţate în mod suspect sub ministeriatul lui Valeriu Stoica vor trena cu aceeaşi graţie, în indi­ferenţa bine remunerată a “inamovibili­lor” din justiţie. Şi astfel cum vom a­­junge, în 2004, într-o Românie scufunda­tă şi mai adânc în prăpastia nebuniei. Potolirea ca prin miracol a certurilor dintre Vadim şi Iliescu ar trebui să ne dea de gândit. Măcar acum să ne sară în ochi aţa albă şi să trecem la acţiune! Am văzut că experimentele de tip “renaşterea par­tidelor istorice” au dus la catastrofă, iar pentru consolidare “partidele moderni­tăţii” n-am avut suficientă răbdare. Nu dau doi bani pe­ un partid liberal condus de Mircea Ionescu-Quintus, şi încă mai puţin pe unul în fruntea căruia se află Valeriu Stoica. Fostul ministru al justiţiei n-a catadicsit să ne spună ce e cu povestea adopţiunilor şi nici ce-a fost în mintea lui atunci când a suspendat — exact cât a fost nevoie — legea bancrutei fraudu­loase. După cum mi-e şi scârba să mă gândesc la un partid ţărănesc în care nulităţi de teapa lui Opriş ori Mureşan au obrazul să mai viseze roluri de conduc­ere! Dacă oamenii responsabili şi nepătaţi din ţară nu se vor decide să iasă din neu­tralitatea de bunici pe care-i trag de mus­tăţi şi-i batjocoresc sadic toate leprele, toţi verişorii “domnului Goe”, atunci viitorul României nu merită nici o ceapă dege­rată. “Opozanţii” de profesie cu sfert de norma, ca şi de activiştii fameliei de prin asociaţiile familiar-civice, s-au Compro­mis iremediabil. Am văzut la ce-a dus ci­vismul decorativ şi gâunoşenia transferu­lui de competenţă dintr-un domeniu în altul: a figura în manualul de geografie nu te califică necondiţionat pentru un loc pe scena publică, dacă pe lângă priceperea ta la denumiri de râuri şi munţi nu posezi şi minima înţelegere a lumii în care trăieşti! Nu mai cred, nici picurat cu ceară, în capacitatea tineretului român de­ a acţiona responsabil, după ce am văzut prostia, ne­simţirea şi cinismul cu care, în proporţie înfricoşătoare, a arătat că pentru el ţara e un amestec de hârdău în care borâse după întoarcerea de la chef şi o trambulină spre pădurile canadiene sau spre marsupiul cangurului australian. Credulitatea bolnă­vicioasă a prea multora dintre români a ieşit la suprafaţă, astfel încât trebuie să încercăm să ne eliberăm, cu orice chip, din ghearele fiarei bolşevice care a înşfă­cat ţara de beregată, în lipsa unei clase de mijloc, e de datoria celor de vârstă mijlo­cie să-şi asume urcarea acestui calvar. Dacă nu ei, cine? Pentru că de avatarii d-lui Goe, ajunşi la vârsta calviţiei, ne-am sătu­rat până-n... vârful capului!­­ CONTRAFORT de "U­tvteece ‘TftifoUet România literară A să rămână în picioare, ca să nu se dilueze textul în declaraţie şi justificare, cred că ar trebui să renunţaţi fărâ regrete la versuri întregi. Din poemul De iarnă reţineţi doar primele şase ver­suri şi ultimele cinci. Din Cântec elimi­naţi ultimele două strofe. Strabism, dis­cursiv şi haotic, nu poate fi reparat. Un singur vers bun, “sunt centrul umbrelor mele”! Dacă rămâneţi la forma lor abundentă, o puteţi impresiona cel mult pe femeia iubită, nu şi pe doamna Poezie. Dacâ vă gândiţi la publicare, este mult prea devreme. Maturitatea artistică se instalează lent. Găselniţe precum “în ţara eminăscândă de atâta primăvară”, sau “colţul în care îmi zac libertatea”, sau “să-ţi poţi săruta înzorirea”, sau “Eliberează sufletul strâns în jurul focului/ lasâ-l să gure, să zbată trupul chircit/ în crematoriul tim­pului,/ dezlăcrimează-te până la deşert/ până la muţenie,/ apoi spune: uite, Doamne că pot/ pot şi cruce şi şarpe şi câine şi moarte/ Pot” - sunt de un patetism infantil care alterează, periclitează şi puţinul bine care există. (Romeo Ruse)­­ Pentru Vladuţ Sur­­panu, elevul de zece ani, care citeşte mult şi scrie versuri, încurajarea atenta şi afec­tuoasa din partea doamnei învăţătoare este deocamdată singura care poate funcţiona corect, şi care nu-i poate deranja evoluţia. (­Mihaela Coman, Bohotin) El Norocul dvs., dar şi al meu, sper, că l-aţi descoperit între timp pe Rilke în postura lui admirabilă de sfătuitor al tinerilor autori. Puteţi, având scrisorile lui la îndemână, să le recitiţi apro­­fundând şi, probabil cu bun folos, mula vreme de aici înainte nemaiavând nevoie de alt îndrumător. (­Luciana Pucea, Nadab) E­rau poema două birouri ca pe un pur exerciţiu inofensiv. Faptul că nu oferiţi cititorului decât cheiţa unuia singur, în vreme ce mobila posedă mai multe sertăraşe, mă face sâ deduc cu acest text destul de uscat şi rece a avut o facere grea Elegie şi Izbândă (mai puţin partea cu musca) şi Rafală sunt fluide şi interesante. Iată una: “nimic de spus/ de ridicat de strâns în cântece/ nimic de cules sau de prins/ cu sărutul/ iată/ plictiseala a bubuit.../ schijele ei mi-au trecut prin/ casca și sufletul iese la aer/ prin gura deschisă.” (Narcisa Nicolau, Bucureşti)­­ Sâ fie versetele ce urmează debutul dvs. norocos, iar cititorul se îngăduie foarte tânărului poet care sun­teţi libertatea de a se dispensa superior de majuscule şi de semnele de punctuaţie. Bu­curia lecturii este şi va fi deplina.” (un cer înstelat mă ploua tristeţea păcătui­ta/ rupe din voi cu îngeri cântând nemurire şi haos/ prin voi va curge lacrimă goala pălit mă iubeşte/ tăcerea şi glasul fecioarei plecate cu trupul în/ rouă) xxx (copilă mă joci cu privirea gingaş se scurge din/ cer tinereţea cum suplu adie vântul prin noi va/ veni fur­tună şi freamăt îmi plânge inima frântă/ de buzele tale adânci abătute de viciul atingerii/ noastre) xxx (pierdut în lumină mângâie zâmbetul din spatele/ nostru poetul căzut în genunchi cufundat în/ oameni cu durerea din tine săruta seninul din/ ochii iubirii naiv tresârinde în tăișul călăului) xxx (beteag înfioară versul născut prin neon/ închinat apusului ce străpunge tăcerea firavă şi/ vie din sufletul gingaş al plăcerilor tale/ fru­­moase-ţi clipesc genele lungi şi moarte şi/ goale) xxx (luceşti în rana mea deschisă ca un fulger care/ despică cerul ce este lacrima noastră unită) xxx (plăpând mă pâlmuie soarta în ghearele tale/ ascuţite de durerea mea ţi-a lovit veşnicia/ schilodită de cioburile ochilor mei cum iubirea/ curată mă biciuie în tăcerea şoptită a adevârului/ tâu neatins) xxx (neatinsa de patimi îmi cânţi nemurirea cu­ buzele tale ce-mi curg pe obrajii cu care omul/ mă place zâmbind poezia din mine ne-a pătruns/ dezmăţul nebun al ochilor tai) xxx (sălbatic zbate versul în mine eşti rima păcatului/ care nu m-a nâscut şi-l ţin între dinţi ca pe o/ floare ofilită de tinereţea sfârşitului dintre noi) xxx (nepǎtrunsa de demoni te afunzi în umbra/ sufletului meu licărire curată mă săruţi fără glas/ întristata mă laşi îngenuncheat în faţa/ neatinsului tău zâmbet) xxx (tânăra clipoceşti în lumina sufletu­lui nostru/ rănit de prăpastia timpului stângaci ne rupe/ restul lumii nâscâtoare de abur pâtruns cu/ privirea ta zăresc diafana se sfărâmă distanţa/ dintre mine şi tine şi lună şi soare ca un cristal prăbuşit în inima mea) xxx (mă chinuie noaptea sub cerul pustiu de adâncul/ apos al ochilor tăi şi stelele-mi cântă tăcerea din/ inima mea se scurge prin rana viciului abătut de/ mireasma golaşă a buzelor tale uscate în ploaia­ de lacrimi a versului meu)”. Am considerat câ acest poem de iubire se poate lipsi de titlul lui, cam lung, ca şi de distihul de încheiere. Sunt câteva cuvinte şi sintagme în poem, pe care autorul, per­­fecţionându-şi poema, le va elimina cu siguranţă. (Tom­a Marinescu Mazilu, Bucureşti) E Cititor ocazional, cu precizarea că din motive obiective ocazional, al revistei noastre, sugerându-va ca un abonament v-ar scuti de neajunsuri şi poate ca v-ar procura şi plă­cerea de a ne citi nu numai la rubrică, ştiind atât de bine şi ca abonamentul costă şi un student nu-şi prea poate permite luxul..., scriind însă şi versuri acest al nostru cititor oca­zional, şi întrebându-ne dacâ merita sa insiste în demersul sâu, nu avem decât a spera ca numărul cu răspunsul nostru afirmativ să-i ajungâ sub ochi. Nu răspundem pe adresa de­­acasa a corespondenţilor şi nici nu le telefonam, pentru ca nu ne permite timpul şi nu ne permit nici mijloacele. Celor care ne trimit plicuri gata timbrate, foarte rar şi numai când talentul lor este demn de semnalat le răspundem cu entuziasm. (Bogdan Ladaru, Bacau)^ România Director­ literară Nicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (ci­nema), Nina Pruteanu, Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia „România literară“,­­Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia:Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Mihai Min­­culescu, e-mail: romlit@romlit.ro http7/www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii, Fundaţia pentru o Societate Deschisă România Central Colture SINDAN Nr. /­ 10-16 ianuarie 2001

Next