România literară, aprilie-iunie 2001 (Anul 34, nr. 13-25)

2001-04-04 / nr. 13

2 ORDINE, JURĂMINTE, PSEUDONIME T­riumful securismului la sate si oraşe: nu găsesc expre­sie mai potrivita pentru a descrie goana ministerelor în a-şi consti­tui propriile servicii de informaţii. Dacă ar face-o din buzunarul propriu, n-aş avea nici o problemă: oamenii ar conti­nua, în democraţie, ceea ce începuseră sub dictatura! Din nefericire, toate aces­te extravaganţe cu aer de imbecilitate sunt experimentate pe banii fiecăruia dintre noi. E suficient sa citeşti cartea generalului Pleşiţa (“Ochii şi urechile poporului”, Ianus Inf S.R.L., 2000) pen­tru a te convinge de inutilitatea servici­ilor secrete româneşti şi de lipsa lor fun­damentală de loialitate faţă de guver­nanţi. Pătrunşi până-n măduva oaselor de boala secretomaniei, securiştii îşi urmăresc, în orice timp şi în orice loc, exclusiv propriile interese. Las deoparte mitizarea de către gene­­ralul-bâtâuş a Securităţii (văzută drept instituţie ce traversează eonii şi regimu­rile politice, acestea din urmă percepute ca paraziţi vremelnici ai singurei entităţi născute din voinţa poporului şi pentru binele poporului!) şi mă întorc la ceea ce se poate discerne printre rânduri: inca­pacitatea structurală a serviciilor secrete nu doar de a prevedea viitorul, dar şi de a împiedica desfăşurarea evenimentelor importante. Prinsă pe picior greşit în decembrie 1989, Securitatea depune de atunci încoace eforturi de imaginaţie considerabile pentru a-şi reface presti­giul. Basmele cu priză la prostime ale lui Pavel Coruţ sunt cel mai bun exemplu, dar nu singurul. Că securiştii iuţi de condei şi-au impus punctul de vedere se observa chiar în aceste zile: competiţia grotescă între Ion Iliescu şi Adrian Năstase, dar şi între diverşi generali de armată ce şi-ar dori uitat trecutul de mânuitori docili de roabe pe şantierele socialismului, des­crie infantilismul, ca să nu spun prostia crasă, în care se leagănă stăpânii de azi ai României. Victime ale războiului psi­hologic dus de secu­­rişti în ultimii zece ani, ei îşi imaginează că se pot menţine la putere adunând informaţii compro­miţătoare despre adversari. Greşeală de calcul: în România nu exista noţiunea de compromitere! E sufi­­cint să deschizi ziarele pentru a afla cele mai aiuritoare informaţii despre absolut oricine, însă de întâmplat nu se întâmplă nimic! Câte nu s-au scris despre Ion Iliescu şi Adrian Năstase! Li s-a clintit vreun fir de păr din cap? Din câte cunosc moravurile şefilor de servicii secrete, preşedintele şi premierul actuali nu fac decât să-i construiască lui Vadim Tudor viitoarea legitimitate, îmbibaţi de­ un naţionalism primitiv, trudind la mitul patriei în primejdie şi la teoria purităţii sângelui, toţi aceşti gradaţi de doi lei se închină unui singur interes: prezervarea privilegiilor şi ridicarea de ziduri impe­netrabile în jurul vilelor supradimensio­nate construite, desigur, din leafa de bu­getar! Dincolo de naivitate, precipitarea pe­­desereilor de a-şi alcătui servicii de spi­onaj proprii ascunde o uriaşă spaimă. Ajunşi la putere în circumstanţe tulburi pentru ţară, ei se găsesc între ciocan şi nicovală. Pe de-o parte, trebuie să danse­ze după cum le cântă organismele finan­ciare internaţionale, pe de alta, sunt obli­gaţi să-şi respecte angajamentele faţă de populaţia disperată. Că vor urma repri­mări violente­­ ale mişcărilor munci­toreşti, începe să fie o axiomă: în mintea cuplului Iliescu-Năstase infiltrarea până la sânge a paturilor sociale cu agenţi se­creţi constituie speranţa că vor conduce România la nesfârşit. Nu ştiu, însă, dacă Iliescu şi Năstase l-au citit pe generalul Pleşiţă. Nu ştiu dacă sunt conştienţi de dispreţul cu care ofiţerii de servicii secrete îi privesc pe politicieni. Cum sereiştii de azi sunt ur­maşii direcţi, sau elevii urmaşilor direcţi, ai securităţii lui Ceauşescu, nu întrevăd nimic bun pentru cei care, în diperare de cauză, ajung la măsuri de mână forte (despre asta e vorba, în fond!) pentru a guverna. Ascunzându-se îndărătul ordi­nelor, al jurământului şi al pseudoni­melor, securiştii de şcoală nouă se vor lepăda de ei cu aceeaşi graţie (şi greaţă) cu care au făcut-o înaintaşii lor când Ceauşescu scăpase din mână sceptrul puterii! Ştiu că e prea târziu ca vreunul din combatanţi să facă pasul înapoi, ei vor mărşâlui frenetic în direcţia propriei pierzanii pentru că nu înţeleg un lucru fundamental: în timp ce politicienii au crescut cu mistica partidului, securiştii sunt educaţi în mistica patriotismului! Nu contează că aceste noţiuni n-au nici un conţinut. Important e că “partid” vine de la “parte”, iar “patriot” de la “patrie! Că patria securistă e o ficţiune în care Decebal îşi dă mâna cu Ceauşescu peste arcul Carpaţilor populaţi de “agenţi” ca­re veghează la liniştea populaţiei loboto­­mizate, n-are nici o importanţă. Impor­tant e ca memoriile generalilor de secu­ritate să sune frumos, înălţător, cu tot respectul pentru mitologie şi cu tot dis­preţul pentru politicienii pe care se pre­fac a-i servi! Că d-nii Năstase şi Iliescu n-au înţe­les nimic din lecţia istoriei, îi priveşte. Să nu se mire dacă, mai devreme decât îşi închipuie, vor simţi cum se cocâr­jează sub povara insuportabilă­ a unicei caste coerente din România, în loc să facă gesturile normale pentru salvarea ţârii — privatizarea necondiţionată şi vinderea fulgerătoare a întreprinderilor —, ei trag de timp, cu complicitatea ace­lei secţiuni a societăţii pe care pot pune cea mai fragilă bază: securiştii de toate nuanţele. Mi-e şi groază să-mi închipui ce gândesc liderii N.A.T.O. la vestea că o ţară care doreşte integrarea­ în organis­mul militar occidental îşi consolidează structurile închise, cultivând o secre­­tomanie paranoică! Prin astfel de sem­nale, echipa Iliescu-Năstase îşi trădează adevăratele intenţii: să păstreze România în zona gri-murdarului tradiţional, ju­când tontoroiul pe marginea bălţii imunde unde se poate pescui în ape tul­buri în totală impunitate. Semnele de slăbiciune ale PDSR-ului se arată mai devreme decât s-ar fi crezut, într-un fel tragi-comic, ei repetă istoria de acum patru ani a “algoritmicilor”, ca şi atunci, guvernanţii actuali nu au nici un adversar care să le ridice vreo proble­mă. Şi tot ca atunci, au intrat într-un pro­ces de auto-disoluţie. Fără sâ-i forţeze nimeni, iau măsuri de pură provocare a râului ce te obligă să le pui sub semnul întrebării nu doar buna-credinţă — cine mai speră în aşa ceva? —, ci chiar instinctul de conservare şi sănătatea mintală. " ' ■ România literară România literară Director: IMicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (ci­nema), Nina Pruteanu, Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată­. Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Mihai Min­­­culescu. , e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „Romania literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Uniunea Scriitorilor din România şi Ministerul Culturii. Coeditor: Editura National - Director generai: Dan Chiriac POST-RESTANT (­TA AC­A nu sunt la curent cu va-fa­­loarea debuturilor dvs. întâm­plate acum 30-35 de ani, pot în schimb să vă cred pe cuvânt că ele au însem­nat ceva la vremea lor, o bucurie veri­tabilă şi mari speranţe pentru tânărul care eraţi. Că regretatul Gherghinescu Vania, la Astra, apoi la Luceafărul. Velea şi Fânuş au făcut bine publicându-vă, nu am de ce să ma îndoiesc. Tot cam în aceeaşi perioadă vă mai debutează şi Cristoiu, în SLAST, apoi luaţi la Vaslui un premiu la Festivalul umorului... Toate acestea sunt bune şi frumoase, deşi, cam puţine. Până în august trecut, când trimiteţi la România literara doua texte scurte, in proză, Iasca şi Uşa, cea de a doua cu o idee excelentă, idee pe care însă o risipiţi pe drum. Din păcate. Momentul iniţial, de iluminare şi de poezie merita, după părerea mea, un efort, pe măsură, de a vă îngriji stilul. Intenţia mărturisită în scrisoare era să redebu­­taţi acum în revista noastră, “cu condiţia, spuneaţi, ca textele să corespunda exi­genţelor actuale ale redacţiei. Iar daca nu, nu!”. Cum aţi citit mai sus, textele mi s­­au părut scrise puţin de mântuială. Având în vedere şi vârsta pe care o aveţi, şi obi­ceiul meu, cred, bun, de a nu răspunde în acest chenar, cu “Deocamdată, nu” sau “Mai trimiteţi”, am considerat că şi tăcerea este un răspuns. După opt luni, reveniţi­­ în forţă cu o scrisoare aiuritoare, lungă şi agresivă. Vă spun acum, ca să nu aveţi nici o îndoială, că tonul deplasat, neglijenţele de limbaj, presupunerile, indiscreţii­le, pretenţiile şi acuzele, care fac din epistola dvs. un obiect contondent, mâ întris­tează profund şi mâ îngrijorează, toate la un loc producând trista dovada a nepu­tinţei dvs. devenita cronica, de a ţine textul, oricare ar fi el, un frâu, de a nu dispune de o minimă logică în expunerea de motive şi nemulţumiri. în legătură cu adresa solicitata, regret, nu o ştiu. Pe de altă parte, redacţia nu are resurse sa va faca un abonament cadou. (D.R. Luca, Târgovişte)­­ Câteva poezii, o fotografie şi un ta­lon de la Oficiul de asistenţă socială, dovedind ca alocaţia suplimentară pentru cei doi copii nu depăşeşte suta de mii de lei, impresionează, sunt de fapt un S.O.S.,, speranţa într-un cât de mic onorariu. Nu pot decât să transcriu aici, spre mângâierea doar a sufletului autorului lor, doua scurte poezii, prima scrisa în amintirea lui Nichita, iar cea de a doua, din admiraţie pentru Fânuş Neagu: “Am adormit/ păs­când/ cai albi,/ păscând pe/ pajişti de vers./ M-am trezit/ citind o umbră/ Nichita”; “Bancuri de guvizi/ sărutând nuvele/ vinuri nefierte/ rostind metafore./Te aşteapta/ la ospăţul/ lui Codin’. (Boras Nuredin, Constanţa) El Ca nu sunteţi naiv şi nu va, hazardaţi în a crede în viitorul dvs. poetic, mi se pare corect. Din textele şi comen­tariile care însoţesc poemele, un om cu experienţa însă, un dascăl, un prieten scrii­tor îşi dă repede seama câ sunteţi destul de bine orientat, cu lecturi bune la activ. Versurile şi frazele sunt elegant articulate, au destul mister şi putere de sugestie. Până şi slăbiciunile se justifică prin graţia unui orgoliu juvenil încă şi care nu va dura, căci declaraţiile teribiliste pălesc de pe acum lăsând spaţiu larg afirmaţiilor solide în jurul unor cărţi citite, în folosul materiei asimilate ca lumea, cu rezonanţa în textul propriu. Poate că e buna hotărârea de a schimba în curând Ingineria Eco­nomică cu Filologia, cu condiţia s-o faceţi la zi. Ceva mă face să întrevăd în dezin­voltura cu care vă susţineţi replicile la autoprovocări, uneltele unui viitor drama­turg. (Dan Iulian Turcu, Braşov)­­ Cred că aţi greşit şi adresa, şi secolul, nepotri­­­­vit vă este totu­şi proastă alegerea poeziei cu care vă prezentaţi la prima noastră întâlnire. Şi mai ales nu aveţi de ce să mulţumiţi “tuturor cei (sici) de la România literară”. Tuturor celor... parcă ar suna mai bine, nu-i aşa? N-am înţeles ce vreţi să spuneţi în versul: “Mii de şoapte se azvântă”, îmi, fie vorba între noi, se scrie fără linioară, ca şi îţi, ca şi îi, ca şi îşi. (Alin Nicula, Mediaş) El Aceeaşi propoziţie ui­mitoare m-a pus în dificultate şi în august trecut, şi în noiembrie. Iat-o: “Vă trimit pentru publicare, la tarifele practicate de dumneavoastră, următoarele poezii”. Iar în josul uneia din pagini: “Poemul înfrângerea este gratuit”. Şi cel dedicat unei oarecare Oana ziceţi ca ar fi gratuit. Parcă încep să mă dumiresc, şi dumirindu-mâ, regret că gratuitele, nu fac nici două parale, ca măcar citând din acestea, sâ facem haz fără să fim buni de plata. (Alexandru Bălănescu, Alexandria) . Mulţumindu­­vâ pentru cuvintele frumoase şi pentru molcoma dvs. fire ce vă asigura un echili­bru interior de invidiat, vă spun fără sâ risc a vă supăra câ sunteţi autorul unor exer­ciţii lirice duse întru perfecţiune formală, dar neajungând chiar s-o atingă, in dul­cele stil clasic, eminescianizând, fără supărare: “Străbătând a mării-oglinda/ Cerul îşi contemplă naltu-i.../Timpii anului se schimbă/ Trecând facla unul altul.// Imbi­­ind din cupe soarta/ Zeii ne pornesc pe valuri/ Clipa îşi deschide poarte/ Vamuind din idealuri.// înălţând iubirii naos/ Umpli rosturile goale,/ Praful drumului de haos/ Răscolind cu pasu-ţi moale.// Scânteind pe vatra-mi focul/ Ca lumini icoanei tale.../ De m-ar blestema norocul,/ Rătăcind să-ţi ies în cale”. (Ciprian Vidicarr Lcluj-Napoca). ft f t Tff LJIHhude (^(MdtdUttei ^Su%e­z Nr. 13­­ 4-10 aprilie 2001

Next