România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)
2002-10-02 / nr. 39
BLOCUL de locuinţe a devenit, spun sociologii şi antropologii, o marcă a vieţii moderne. Aşa o fi. Dar înainte de a fi „marcă”, „însemn”, „trăsătură distinctivă”, blocul e o fatalitate. Indiferent că e plasat în Manhattan (unde, de altfel, ca şi la Oneşti, nici nu există decât „blocuri”!) sau în gulagul siberian, el instituie o anumită mentalitate. Fagurele de beton leagă indivizii între ei cu o infinitate de fire, aducându-i la acelaşi numitor. Viaţa la bloc te obligă să păşeşti în ritmul celorlalţi, să faci sau să nu faci anumite lucruri în funcţie de dorinţa „majoritarilor”. Un incubator al democraţiei, s-ar zice. Oare? Inafara copilăriei şi a adolescenţei, petrecute „la casă”, în ultimii douăzeci şi opt de ani am trăit exclusiv „la bloc”, la căminul studenţesc, într-un apartament minuscul de două camere, apoi într-unul, ceva mai decent, de trei. Aici locuiesc şi în momentul de faţă, încerc să descifrez ce fel de modificări s-au produs în mintea şi în conştiinţa mea în cei aproape treizeci de ani de când mă frec zilnic de aceiaşi pereţi semi-soioşi, de când păşesc pe resturile de mâncare, pungile de plastic, bucăţile de hârtie lăsate de vecini (sau chiar de membri ai familiei mele), şi, mai nou, în escrementele câinilor de apartament, încerc să-mi imaginez cum ar arăta viaţa mea dacă aş ajunge acasă de la serviciu călcând pe trotuare normale, şi nu prin ghemul de fierâraie ruginită ce se iţeşte obraznic printre crăpăturile betonului botezat cu exageratul nume de „pavaj”, dacă fostele răsaduri cu flori n-ar fi o sursă nesecată de prefăraie şi infecţie, dacă tencuiala zidurilor, căzută pe jumătate, n-ar fi fost opera, vorba lui Chandler, „a unui dement eliberat pentru bună purtare” şi dacă băncile n-ar fi ocupate, de la răsăritul soarelui până binişor după apus, de eterna grupă vigilenta a pensionarilor. Ca-n poveştile cu paranormali, deşi se mai întâmplă să moară, ei rămân nemuritori la punctul de observaţie! ITITORUL sătul de nest.C s sfârşitele mele cârteli se yggiva întreba: „Dar ce ai fâcut tu ca să schimbi toate acestea?” Mulţumesc de întrebare! Ceva-ceva am făcut. De pildă, vreo două sezoane am săpat, am însămânţat iarbă, am fixat în jurul dreptunghiului verde un gârduleţ de sârmă, am udat micul spaţiu ecologic şi, pentru o vreme, am ameliorat, pe vreo douăzeci de metri pătraţi, hodoşenia compacta a străzii. Nutrit cu rousseauisme şi rudimente de teorii privind „psihologia maselor”, îmi imaginam că nu va trece mult până când frumosul meu exemplu va fi preluat de celelalte scări şi că vom face respirabilă atmosfera din întreaga comunitate. Consecinţa? Mai întâi, cineva mi-a lăsat în cutia poştală următorul bilet: „Ce faci, domnu? îngrădeşti trecerea? «Pui cătuşe florilor»? Ce-i aici, Auşviţu?” Am decodat atât aluzia culturală cât şi îndemnul s-o las mai moale cu protejarea spaţiului. într-adevâr, impulsul meu ecologic îi obliga pe vecini să ocolească vreo trei metri pentru a ajunge în dreptul casei scărilor. Dar cei trei metri fuseseră prevăzuţi de constructorul care sistematizase zona în scurtă vreme, dreptunghiul verde a fost mutilat de cinci brazde bătătorite, indicând direcţiile de deplasare ale vecinilor. Va rămâne una din enigmele vieţii mele rostul potecuţei ce se oprea exact în mijlocul spaţiului verde. În timp ce mă uitam, zilnic, de-a lungul blocului sperând în van să-mi descopăr emuli. I- am mai constatat un lucru: tot mai mulţi locuitori de la alte scări veneau să-şi petreacă timpul pe banca din faţa micului petic de verdeaţă — lăsându-şi, evident, inubliabilele urme ale trecerii prin zonă: capete de aţă de la împletituri, cotoare de măr, cutii de chibrituri, seminţe, chiştoace de ţigări, ba chiar şi un toc de pantof şi un prezervativ. Toată agitaţia mea cu stropitoarea, mătura şi foarfecă de tăiat iarba nu impresiona pe nimeni. O singură persoană, o admirabilă doamnă de la etajul întâi, mi s-a alăturat în acest efort din ce în ce mai clar acoperit de ridicol. Din când în când, câte un binevoitor arunca dezinvolt pe geam resturi menajere — ca să pună în evidenţă naivitatea, prostia şi chiar pericolul la care ne expunea măruntul nostru civism. A fost nevoie să slăbesc puţin vigilenţa pentru ca revenirea la haos să se producă în numai câteva săptămâni. Ceea ce începeau oamenii ziua, desăvârşeau câinii seara. în scurtă vreme, răsadul cu iarbă a devenit locul favorit al adunării posesorilor de patrupede. Devenisem, pesemne, foarte populari, pentru că nu doar întregul bloc, dar şi inşi de pe străzile vecine îşi aduceau simpaticele animale pentru necesităţile fiziologice. Tot râul spre bine — din această experienţă m-am ales cu un câştig cultural: în timp ce-i urmăream de după perdea, blestemându-l pe Candide al lui Voltaire, măcar am învăţat numele unei infinităţi de rase. De-acum, nu mă înşala nimeni: simt şi prin pereţii bucătăriei dacă finul de iarbă e necinstit de-un labrador aerodinamic sau de-un amărât de caniş. Dacă smocurile au fost smulse de colţii câinelui lup sau de cei ai pitbull-ului. Dacă urma adâncă a labei provine de la un Rotweiller sau de la un Saint-Bemard. în fine, dacă sârma gardului a fost roasă de șorecari, de un amărât de „comunitar” sau chiar de cei doi Schnautzeri pitici, locatari de seamă ai apartamentului meu. M-am remarcat și printr-o altă ispravă: nu numai că am reparat banca antediluviană pe care-şi odihneau oasele şi-şi ascuţeau vigilenţa locatarii de vârsta a treia, dar am şi vopsit-o, ca străvechi UTA-ist ce mă aflu, într-o frumoasă combinaţie de alb şi roşu. Am recoltat laudele a vreo două babe, dar şi blestemele câtorva doamne ce s-au aşezat înainte ca vopseaua să se fi uscat complet. Astfel ferchezuită, banca a devenit, însă, obiectul unui neaşteptat diferend: un invidios şi-a adus aminte că, de fapt, ea se aflase iniţial în dreptul scării vecine şi ca trebuie schimbata cu aceea — schelet pur — ce atârna semi-îngropatâ în pământ la vreo zece metri de a noastră. Cu multă diplomaţie, am ajuns la compromisul istoric: am încercat să le explic „revendicatorilor” ca am cimentat picioarele băncii şi ca ea nu mai poate fi scoasa decât cu mare greutate. în schimb, le-am promis că o sa repar şi banca din dreptul scârii lor. Au acceptat pe loc, deşi eram hotărât, în sinea mea, să nu mai mişc un deget pentru binele obştesc. Partea nostimă e câ, de atunci încoace, absolut nimeni nu mi-a reproşat câ nu mi-am ţinut cuvântul. în schimb, banca a râmas la loc. Atât câ au dispărut leaturile vopsite în roşu. FI PRIETENII mă întreabă, câteodată, de unde-mi iau informaţiile despre viaţa politică şi cum de „nimeresc” pronosticurile privind evoluţia înaltei politichii naţionale. Ce surse de informaţii am? Nici una! Cum nu prea citesc ziarele şi nici nu mă prea uit la televizor, îmi petrec câteva minute pe zi discutând cu vecinii. Adevărul este ca viaţa la bloc valorează cât studiul unei enciclopedii. Mai ales a unui bloc românesc, unde omogenizarea forţată a adus împreuna tot spectrul social şi, mai nou, politic, au trăit şi continuă sâ trăiască laolaltă profesori universitari şi muncitori, doctori şi precupeţe, ofiţeri şi zilieri, securişti şi şomeri, activişti de partid de grad inferior şi ingineri, turnători şi foşti deţinuţi politic, curve şi popi, peremişti şi liberali, ţârânişti şi pesedişti, artişti şi, mai ales, „simpli spectatori”, în mod normal, acest articol ar fi putut fi un elogiu amuzat, autoironic, al vieţii la bloc. Dar nu e. Măcar pentru ca, din cauza restanţierilor, a râu-platnicilor, a neplatinicilor şi a administratorilor necinstiţi (admiraţi, vâ rog, spectrul infracţional!), de vreo două luni şi jumătate ni s-a tăiat apa calda. Peste o săptămână suntem ameninţaţi sa ni se suprime gazul, iar peste o lună apa rece. Culmea incoerenţei e ca principalii autori ai jafului sunt un peremist şi o udemeristâ! Aşa încât, duplicitarul Voltaire, care pe de-o parte făcea elogiul „cultivării propriei grădini”, iar pe de alta pregâtea otrava revoluţiei comuniste, ar face bine sâ se duca naibii! ■ de Mircea Mihăieş Voltaire, administrator de bloc România literară Director: Nicolae Manolescu Revistă editată cu sprijinul Fundaţiei ANONIMUL Redacţia: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct, ALEX. ŞTEFĂNESCU - redactor-şef, MIHAI PASCU - secretar general de redacţie, ADRIANA BITTEL, CONSTANŢA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, MIHAI MINCULESCU. Redactori asociaţi: IOANA PÂRVULESCU, CRISTIAN TEODORESCU, EUGENIA VODĂ. Corectură: CONSTANŢA BUZEA (pag. 2, 3, 8, 18, 19, 23, 25, 30), ECATERINA IONESCU (pag. 1, 9, 20, 21, 22, 29, 31, 32), NINA PRUTEANU (pag. 4, 5, 6, 7, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 24, 26, 27, 28) Grafica: MIHAELA ŞCHIOPU. Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, EDUARD CANDET, MIHAI HĂŢULESCU Introducere texte: GETA GHEORGHIU. Administraţia: Fundaţia „România literară“, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100975019501. Cont în valuta: B.R.D., filiala Pipera, 251100975019501. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Lauda (economist principal), Corneliu Ionescu, Gheorghe Vlâdan (difuzare, tel. 212.79.81). Secretariat: Sofia Vlâdan. Corespondenţi din străinătate: Rodica Binder (Germania), Andreea Deciu (SUA), Gabriela Melinescu (Suedia), Libuse Valentová (Cehia). e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Fundaţia „Anonimul“, Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor, Banca Română pentru Dezvoltare 2 România literară contrafort i nr. 39 / 2 - 8 octombrie 2002