România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)

2002-10-02 / nr. 39

B­LOCUL de locuinţe a devenit, spun sociolo­gii şi antropologii, o marcă a vieţii moder­ne. Aşa o fi. Dar înainte de a fi „marcă”, „însemn”, „trăsătură distinctivă”, blocul e o fatalitate. Indiferent că e plasat în Manhat­tan (unde, de altfel, ca şi la O­­neşti, nici nu există decât „blo­curi”!) sau în gulagul siberian, el instituie o anumită mentalitate. Fagurele de beton leagă indivizii între ei cu o infinitate de fire, a­­ducându-i la acelaşi numitor. Viaţa la bloc te obligă să păşeşti în ritmul celorlalţi, să faci sau să nu faci anumite lucruri în func­ţie de dorinţa „majoritarilor”. Un incubator al democraţiei, s-ar zi­ce. Oare? Inafara copilăriei şi a adoles­cenţei, petrecute „la casă”, în ul­timii douăzeci şi opt de ani am trăit exclusiv „la bloc”, la cămi­nul studenţesc, într-un aparta­ment minuscul de două camere, apoi într-unul, ceva mai decent, de trei. Aici locuiesc şi în mo­mentul de faţă, încerc să desci­frez ce fel de modificări s-au produs în mintea şi în conştiinţa mea în cei aproape treizeci de ani de când mă frec zilnic de a­­ceiaşi pereţi semi-soioşi, de când păşesc pe resturile de mâncare, pungile de plastic, bucăţile de hârtie lăsate de vecini (sau chiar de membri ai familiei mele), şi, mai nou, în escrementele câini­lor de apartament, încerc să-mi imaginez cum ar arăta viaţa mea dacă aş ajunge acasă de la serviciu călcând pe trotuare normale, şi nu prin ghe­mul de fierâraie ruginită ce se i­­ţeşte obraznic printre crăpăturile betonului botezat cu exageratul nume de „pavaj”, dacă fostele răsaduri cu flori n-ar fi o sursă nesecată de prefăraie şi infecţie, dacă tencuiala zidurilor, căzută pe jumătate, n-ar fi fost opera, vorba lui Chandler, „a unui de­ment eliberat pentru bună pur­tare” şi dacă băncile n-ar fi ocu­pate, de la răsăritul soarelui până binişor după apus, de eterna gru­pă vigilenta a pensionarilor. Ca-n poveştile cu paranormali, deşi se mai întâmplă să moară, ei rămân nemuritori la punctul de obser­vaţie! ITITORUL sătul de nes­­t.C s s­fârşitele mele cârteli se yggiva întreba: „Dar ce ai fâ­cut tu ca să schimbi toate acestea?” Mulţumesc de întreba­re! Ceva-ceva am făcut. De pil­dă, vreo două sezoane am săpat, am însămânţat iarbă, am fixat în jurul dreptunghiului verde un gârduleţ de sârmă, am udat mi­cul spaţiu ecologic şi, pentru o vreme, am ameliorat, pe vreo douăzeci de metri pătraţi, hodo­­şenia compacta a străzii. Nutrit cu rousseauisme şi rudimente de teorii privind „psihologia mase­lor”, îmi imaginam că nu va tre­ce mult până când frumosul meu exemplu va fi preluat de celelal­te scări şi că vom face respirabi­­­­lă atmosfera din întreaga comu­nitate. Consecinţa? Mai întâi, cine­va mi-a lăsat în cutia poştală ur­mătorul bilet: „Ce faci, domnu? îngrădeşti trecerea­? «Pui cătuşe florilor»­? Ce-i aici, Auşviţu?” Am decodat atât aluzia culturală cât şi îndemnul s-o las mai moa­le cu protejarea spaţiului. într-a­­devâr, impulsul meu ecologic îi obliga pe vecini să ocolească vreo trei metri pentru a ajunge în dreptul casei scărilor. Dar cei trei metri fuseseră prevăzuţi de constructorul care sistematizase zona­ în scurtă vreme, dreptun­ghiul verde a fost mutilat de cin­ci brazde bătătorite, indicând di­recţiile de deplasare ale veci­nilor. Va rămâne una din enig­mele vieţii mele rostul potecuţei ce se oprea exact în mijlocul spaţiului verde. έn timp ce mă uitam, zilnic,­­ de-a lungul blocului sperând­­ în van să-mi descopăr emuli. I- am mai constatat un lucru: tot mai mulţi locuitori de la alte scări veneau să-şi petreacă tim­pul pe banca din faţa micului petic de verdeaţă — lăsându-şi, evident, inubliabilele urme ale trecerii prin zonă: capete de aţă de la împletituri, cotoare de măr, cutii de chibrituri, seminţe, chiş­­toace de ţigări, ba chiar şi un toc de pantof şi un prezervativ. Toa­tă agitaţia mea cu stropitoarea, mătura şi foarfecă de tăiat iarba nu impresiona pe nimeni. O sin­gură persoană, o admirabilă doamnă de la etajul întâi, mi s-a alăturat în acest efort din ce în ce mai clar acoperit de ridicol. Din când în când, câte un binevoitor arunca dezinvolt pe geam resturi menajere — ca să pună în evi­denţă naivitatea, prostia şi chiar pericolul la care ne expunea mă­runtul nostru civism. A fost nevoie să slăbesc pu­ţin vigilenţa pentru ca revenirea la haos să se producă în numai câteva săptămâni. Ceea ce înce­peau oamenii ziua, desăvârşeau câinii seara. în scurtă vreme, răsadul cu iarbă a devenit locul favorit al adunării posesorilor de patrupede. Devenisem, pesem­ne, foarte populari, pentru că nu doar întregul bloc, dar şi inşi de pe străzile vecine îşi aduceau simpaticele animale pentru ne­cesităţile fiziologice. Tot râul spre bine — din această experienţă m-am ales cu un câştig cultural: în timp ce-i urmăream de după perdea, blestemându-l pe Candi­de al lui Voltaire, măcar am în­văţat numele unei infinităţi de rase. De-acum, nu mă înşala ni­meni: simt şi prin pereţii bucă­tăriei dacă finul de iarbă e necin­stit de-un labrador aerodinamic sau de-un amărât de caniş. Dacă smocurile au fost smulse de col­ţii câinelui lup sau de cei ai pit­­bull-ului. Dacă urma adâncă a labei provine de la un Rotweiller sau de la un Saint-Bemard. în fine, dacă sârma gardului a fost roasă de șorecari, de­ un amărât de „comunitar” sau chiar de cei doi Schnautzeri pitici, locatari de seamă ai apartamentului meu. M-am remarcat și printr-o al­tă ispravă: nu numai că am repa­rat banca antediluviană pe care-şi odihneau oasele şi-şi ascuţeau vigilenţa locatarii de vârsta a tre­ia, dar am şi vopsit-o, ca stră­vechi UTA-ist ce mă aflu, într-o frumoasă combinaţie de alb şi roşu. Am recoltat laudele a vreo două babe, dar şi blestemele câ­torva doamne ce s-au aşezat îna­inte ca vopseaua să se fi uscat complet. Astfel ferchezuită, banca a devenit, însă, obiectul u­­nui neaşteptat diferend: un in­vidios şi-a adus aminte că, de fapt, ea se aflase iniţial în drep­tul scării vecine şi ca trebuie schimbata cu aceea — schelet pur — ce atârna semi-îngropatâ în pământ la vreo zece metri de a noastră. Cu multă diplomaţie, am ajuns la compromisul isto­ric: am încercat să le explic „re­vendicatorilor” ca am cimentat picioarele băncii şi ca ea nu mai poate fi scoasa decât cu mare greutate. în schimb, le-am pro­mis că o sa repar şi banca din dreptul scârii lor. Au acceptat pe loc, deşi eram hotărât, în sinea mea, să nu mai mişc un deget pentru binele obştesc. Partea nostimă e câ, de atunci încoace, absolut nimeni nu mi-a reproşat câ nu mi-am ţinut cuvântul. în schimb, banca a râmas la loc. Atât câ au dispărut leaturile vop­site în roşu. F­I P­RIETENII mă întreabă,­­ câteodată, de unde-mi iau informaţiile despre viaţa politică şi cum de „nime­resc” pronosticurile privind evo­luţia înaltei politichii naţionale. Ce surse de informaţii am? Nici una! Cum nu prea citesc ziarele şi nici nu mă prea uit la televi­zor, îmi petrec câteva minute pe zi discutând cu vecinii. Adevă­rul este ca viaţa la bloc valorea­ză cât studiul unei enciclopedii. Mai ales a unui bloc românesc, unde omogenizarea forţată a a­­dus împreuna tot spectrul social şi, mai nou, politic, au trăit şi continuă sâ trăiască laolaltă pro­fesori universitari şi muncitori, doctori şi precupeţe, ofiţeri şi zilieri, securişti şi şomeri, acti­vişti de partid de grad inferior şi ingineri, turnători şi foşti deţi­nuţi politic, curve şi popi, pere­­mişti şi liberali, ţârânişti şi pese­­dişti, artişti şi, mai ales, „simpli spectatori”, în mod normal, acest articol ar fi putut fi un elogiu amuzat, autoironic, al vieţii la bloc. Dar nu e. Măcar pentru ca, din cauza restanţierilor, a râu-platnicilor, a neplatinicilor şi a administrato­rilor necinstiţi (admiraţi, vâ rog, spectrul infracţional!), de vreo două luni şi jumătate ni s-a tăiat apa calda. Peste o săptămână sun­tem ameninţaţi sa ni se suprime gazul, iar peste o lună apa rece. Culmea incoerenţei e ca princi­palii autori ai jafului sunt un peremist şi o udemeristâ! Aşa încât, duplicitarul Voltaire, care pe de-o parte făcea elogiul „cul­tivării propriei grădini”, iar pe de alta pregâtea otrava revoluţiei comuniste, ar face bine sâ se du­ca naibii! ■ de Mircea Mihăieş Voltaire, administrator de bloc România literară Director: Nicolae Manolescu Revistă editată cu sprijinul Fundaţiei ANONIMUL Redacţia: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct, ALEX. ŞTEFĂNESCU - redactor-şef, MIHAI PASCU - secretar general de redacţie, ADRIANA BITTEL, CONSTANŢA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, MIHAI MINCULESCU. Redactori asociaţi: IOANA PÂRVULESCU, CRISTIAN TEODORESCU, EUGENIA VODĂ. Corectură: CONSTANŢA BUZEA (pag. 2, 3, 8, 18, 19, 23, 25, 30), ECATERINA IONESCU (pag. 1, 9, 20, 21, 22, 29, 31, 32), NINA PRUTEANU (pag. 4, 5, 6, 7, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 24, 26, 27, 28) Grafica: MIHAELA ŞCHIOPU. Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, EDUARD CANDET, MIHAI HĂŢULESCU Introducere texte: GETA GHEORGHIU. Administraţia: Fundaţia „România literară“, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100975019501. Cont în valuta: B.R.D., filiala Pipera, 251100975019501. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Lauda (economist principal), Corneliu Ionescu, Gheorghe Vlâdan (difuzare, tel. 212.79.81). Secretariat: Sofia Vlâdan. Corespondenţi din străinătate: Rodica Binder (Germania), Andreea Deciu (SUA), Gabriela Melinescu (Suedia), Libuse Valentová (Cehia). e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Fundaţia „Anonimul“, Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor, Banca Română pentru Dezvoltare 2 România literară contrafort i nr. 39 / 2 - 8 octombrie 2002

Next