România literară, ianuarie-martie 2003 (Anul 36, nr. 1-12)
2003-01-15 / nr. 2
România literară. ■ literatură paginile 16 17 Neagu Djuvara - memorialist literatură Alexandru Ciorănescu și epoca lui literatură MOCtît't CCaMfirm'UI pagina 6 Lecturi la zi: Monica Lovinescu paginile 18 19 Prezentare și traducere de Leo Butnaru (pag. 26-27) Un eseu de Velimir Hlebnikov Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editată de Fundaţia România literară cu sprijinul Fundaţiei Anonimul 15-21 ianuarie 2003 (Anul XXXVI) EDITORIAL de Nicolae Manolescu Editarea lui Eminescu: un exemplu ÎND a redactat capitolul Eminescu v din manualul de clasa a XI-a (Editura Sigma), pe care l-am coordonat eu, George Ardeleanu a avut de ales şi mi-a semnalat două variante ale poeziei Stau în cerdacul tău... E vorba de un sonet postum, nu ştiu cît de bine cunoscut, pe care Perpessicius (şi cei mai mulţi editori de după el) l-a publicat într-o anumită variantă, iar Petru Creţia, în ediţia lui de sonete eminesciene, în alta. Facsimilul de pe manuscris dă dreptate în toate cazurile lui Creţia. E greu de înţeles de ce Perpessicius nu l-a respectat. Voi încerca să sugerez o explicaţie. Dar, mai înainte, să vedem textul: în prima strofă există o singură deosebire, dar minoră. Poetul a corectat el însuşi în manuscris forma care apare totuşi la Perpessicius (“Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină/ Deasupra-mi crengi de arbori se întind”) în felul următor: “Stau în cerdacul tău... Era senină/ Deasupra noaptea... arbori ce întind”. (La o privire mai atentă a manuscrisului aş propune altă lecţiune: “Stau în cerdacul tău... Era senină/ Deasupra-mi noaptea de arbori ce întind/ Crengi, în flori de umbră” etc. Versul al treilea se leagă, gramadical, de primele două în lecţiunea mea în alt mod decît la Perpessicius şi Creţia). Terţina finală nu comportă nici o diferenţă în cele două variante. Dar în prima terţină există o diferenţă majoră care, ea, se cuvine cercetată mai îndeaproape. Mai exact e vorba de o schimbare de topică. Ca să o evidenţiez, trebuie să citez şi catrenul anterior. Iată varianta Perpessicius: “Dar prin fereastra ta eu stau privind/ Cum tu te uiţi cu ochii în lumină./ Ai obosit, cu mîna ta cea fină/ în val de aur pârul despletind.// L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,/ Desfaci visînd pieptanul de la sînt încet te-ardici şi sufli-n luminare...” Şi acum varianta Creţia: “Dar prin fereastra ta eu stau privind/ Cum tu te uiţi cu ochii în lumină./ Ai obosit, cu mîna ta cea finâ/ în val de aur pârul despletind./ Desfaci visînd pieptarul de la sine Şi îi arunci pe umeri de ninsoare. Apoi te-ardici şi sufli-n luminare...” Trebuie să remarc înainte de orice (fără sa mă fi molipsit neapărat de boala lui Nicolae Georgescu) că, în manuscris, punctuaţia lipseşte, cu excepţia unor virgule, pe care nici Perpessicius, nici Creţia nu le iau totdeauna în seamă; în schimb, punctele (şi cele de suspensie) nu sunt la Eminescu. Judecind după facsimil, ordinea versurilor din terţină este cea de la Creţia. Nu există nici un element care s-o facă admisibila pe cea de la Perpessicius. (Aşa cum exista unul, în catrenul iniţial, unde poetul ştersese noaptea din primul vers şi o trecuse în cel de al doilea). Nu pot controla acum dacă nu cumva în manuscrise apare şi o altă variantă. Dacă nu, e clar că Perpessicius a făcut modificarea cu de la sine putere. întrebarea ar fi: de ce? Poezia descrie o scenă de voyeurisme. Poetul îşi priveşte prin fereastră iubita care se pregăteşte de culcare. Fără ca aceasta să ştie că el se află în cerdacul casei. Obosită, după efortul despletirii pârului, femeia îşi desface pieptarul, pe care, cu un gest visător, îl aruncă de pe umerii albi. Aici a intervenit Perpessicius: schimbînd ordinea versurilor, el lasă să se înţeleagă că femeia îşi aruncă nu pieptarul de pe umeri, ci părul pe umeri, mascînd oarecum goliciunea sinului. In plus, ca să aibă sens versul al doilea din terţină, înlocuieşte prepoziţia de pecu simpla pe, în facsimil, este în mod incontestabil de pe. N-am altă idee mai bună decît aceea că Perpessicius a procedat aşa din pudoare. îndrăzneala mişcării de striptease i s-o fi părut şocantă. Şi atunci în loc să ne permită să vedem sinul femeii dezgolindu-se sub ochiul indiscret al poetului, a preferat să azvîrle pudic peste el pârul auriu. (Poetul însuşi de altfel a îndulcit un pic expresia: versul al doilea a avut o variantă, ştearsă, care suna aşa: “Să lunece de pe umerele goale”. Tot pieptarul, nu pârul). ■ Fotó:Ion Cucu