România literară, aprilie-iunie 2004 (Anul 37, nr. 13-25)

2004-04-07 / nr. 13

ELE ŞAPTE capi­tole ale cărţii Stali­nism for All Sea­sons sunt trepte din istoria măririi şi decăderii unei secte fanatice şi violente, aflată, la începuturi, sub controlul total al sovieticilor — ai căror agenţi se mândreau a fi —, pen­tru ca, în ultima fază, să-şi aproprieze cu violenţă cvasi­­defuncta doctrină stalinistă, în ciuda slugărniciei absolute şi definitive faţă de Moscova, ei au reuşit, la sfârşitul domniei lui Dej şi, decisiv, după prelu­area puterii de către Ceauşescu, să construiască ceea ce Vladi­mir Tismaneanu numeşte „sta­­linismul naţional”. Logica acestei acţiuni e simplă: comu­niştii români, după valurile de epurări care­ au înlăturat de la putere prima generaţie de acti­­vişi (mare parte de origine e­­vreiascâ, maghiară, bulgăreas­că, ucraineană, poloneză sau chiar rusă) urmăreau să se sus­tragă logicii sistemului. In felul acesta, principalele momente de dezgheţ din „lagă­rul comunist” i-au găsit pe ro­mâni fie pe poziţiile unui Stali­nism dur (Ungaria, 1956, Polo­nia, 1981), fie în contracurent faţă de marşul la unison al ţâ­rilor „frăţeşti” (Praga, 1968). Aceeaşi poziţie de bizară inde­pendenţă (în care enoriaşii români se dovedeau mai catolici decât „papa” de la Kremlin) s-a manifestat pe tot parcursul pe­rioadei Gorbaciov, când Ceau­şescu a respins cu brutalitate ori­ce îndemn de­ a începe reforme­le, pretextând că „glasnost”-ul şi „perestroika” au fost de mult puse în practică în România! Dincolo de prezentarea eve­nimentelor importante din viaţa partidului (congrese, plenare, şedinţe ale comitetului central), cu adevărat fascinantă e istoria personajelor. Vladimir Tisma­neanu e un cunoscător de mâna întâi al acestei lumi. Din acest motiv, analizele sale politice sunt şi savuroase portrete, indi­viduale sau de grup, ale unor indivizi ce­ au dezvoltat un ra­ Demonii (ii­) port cu existenţa bazat pe ceci­tate morală şi ură nemiloasă pentru orice adversar, real sau plăsmuit. Vorbind despre generaţia „internaţionalistâ”, a „comu­niştilor idealişti”, ce păreau să nu perceapă politicul decât într­­o formulă de exprimare extre­mistă, adică ori socialismul lui Stalin, ori nazismul lui Hitler (ceea ce însemna a dispreţui atâtea alte variante anti-fasciste fără nuanţă totalitară, active în perioada interbelică), autorul insistă asupra rigidităţii oarbe şi a violenţei cu sistem la care în­ţelegeau să facă apel: „Fanatici şi creduli, au rămas comunişti credincioşi chiar şi atunci când au fost puşi în faţa realităţii atroce a proceselor de la Mos­cova şi a Gulagului. Chimia morală a comunismului româ­nesc a fost astfel produsul unei generaţii care-şi asumase în to­talitate definiţia stalinistă a soli­darităţii proletare: «Un inter­naţionalist e acela care e gata să apere fără ezitare, cu fermitate şi necondiţionat URSS-ul, pen­tru că URSS este baza mişcării mondiale revoluţionare, iar această mişcare revoluţionară nu poate fi apărată şi promova­tă decât dacă URSS-ul e apărat. Oricine gândeşte că poate apăra mişcarea revoluţionară separat de sau împotriva URSS-ului se ridică împotriva revoluţiei şi va aluneca inevitabil în tabăra duş­manilor revoluţiei».” Acceptarea pe nemestecate a penibilelor sofisme de acest tip n-avea cum să rămână fără urme în făurirea identităţii co­munismului românesc. Trans­formarea activiştilor în sclavi incapabili de gândire proprie, entuziasmul supunerii în faţa unor raţionamente primitive (nu poţi fi revoluţionar decât dacă eşti pentru URSS, iar dacă eşti împotriva acestuia eşti îm­potriva revoluţiei!) rămân, cel puţin pentru mine, mistere de nedezlegat. Având în vedere că mulţi dintre primii comunişti români aveau o oarecare educa­ţie, e uluitor să constaţi cât de repede au devenit victimele unei ideologii infantile, lipsită de subtilitate şi de orice bază în realitatea imediată. Perceput ca un corp străin nu neapărat pentru că majori­tatea primilor săi membri erau de alte etnii, ci pentru că pozi­ţiile sale erau vădit anti-româ­­neşti, comunismul din România a avut un debut dubios, o evo­luţie criminală şi­ un final înecat în atrocităţi de tip medieval. Indiferent dacă a fost condus de maghiari, bulgari ucraineni, de românii Gheorghiu-Dej ori Ceauşescu, sau dacă la vârfurile sale s-au aflat evreii Ana Pau­ker, Iosif Chişinevski şi ceilalţi, el a dovedit o egală, inflexibilă ură faţă de democraţie, dialog şi ideea de elită autentică. Din acest punct de vedere, atacul constant şi violent împotriva valorii a însemnat menţinerea României într-un război civil de peste o jumătate de secol. Cartea lui Vladimir Tisma­neanu este şi un fabulos tezaur de informaţii privind luptele in­­ter-sectariene, dintre grupuri şi personaje ce vizau conducerea partidului. Eliminarea fizică a multora dintre conducătorii partidului, procesul Pătrăşcanu, confruntările între „garda inter­ de Mircea Mihăieş naţionalista” girată de Ana Pauker şi „grupul naţional” al lui Gheorghiu-Dej sunt anali­zate în perspectiva mişcărilor de amploare din sânul comu­nismului mondial. Personaliza­tă la extrem, conducerea par­tidului se baza exclusiv pe fidelităţi şi vasalităţi afirmate şi reafirmate maniacal. Dispariţia lui Stalin, în martie 1953, a găsit un partid comunist fragil, care n-a acceptat sub nici o formă „dezgheţul” imprimat de Moscova, ci a încercat să-şi­­întărească puterea navigând îm­potriva curentului. Adică dez­lănţuind o teroare de tip stali­nist atunci când condiţiile inter­naţionale păreau să încurajeze un alt fel de abordare a proble­melor ţârii. Istoria necontenitei şi tot mai accentuatei represiuni co­muniste explică, în opinia lui Vladimir Tismaneanu, şi „tran­ziţia problematică” a societăţii româneşti de azi. Sechelele bolşevice n-au fost eliminate cu totul nici în clipa de faţă, când garda a doua a naţional-comu­­nismului paranoic ceauşeştian continuă să joace roluri de prim-plan pe scena politică a ţării. Serviciile secrete execută în continuare partituri de mare virtuozitate, continuând să fie aliaţi de nădejde ai puterii lui Ion Iliescu într-o formulă de maximă eficacitate când e vorba de eliminarea adversa­rilor incomozi. Slăbiciunea de azi a opoziţiei trebuie văzută şi ca un reflex al stilului politic ce­ a dominat România de la al Doilea Război Mondial încoa­ce. Mitul „vocii unice”, cultivat cu obstinaţie şi violenţă de că­tre conducătorii comunişti, nu şi-a pierdut deloc din eficienţă. Identificarea partid-stat consti­tuie o moştenire adânc înrădă­cinată în mintea românului chiar şi în clipa de faţă. Tot parte a moştenirii comu­niste e şi resurgenţa partidelor naţionaliste şi xenofobe, prove­nite direct din mentalitatea de castă şi din obsesia „cetăţii ase­diate” — caracteristici distinc­tive ale ultimei faze a comunis­mului analfabet şi grotesc al lui Ceauşescu. La fel, subdez­voltarea pe cale de cronicizare a societăţii civile, împinsă în marginalitate şi redusă la un rol pur decorativ — ca şi sindi­catele şi însăşi ideea de opoziţie politică, de altfel. Inexistenţa unui proiect societal acceptat de majoritatea actanţilor publici trebuie pusă, de asemenea, pe seama supravieţuirii modelului comunist monolitic şi, desigur, a amintirii subconştiente a tero­rii exercitate sub Dej şi Ceau­şescu împotriva acestui gen de acţiuni politice sau civice. Stalinism for All Seasons este un excepţional manual, dar şi o lectură fascinantă pentru oricine doreşte să pătrundă secretele aventurii comuniste în România. Orice viitoare refe­rinţă serioasă la istoria — poli­tică, psihologică şi biografică — a „sectei iluminate” hrănită cu învăţăturile lui Lenin şi Sta­lin va trebui să ia în considerare ipotezele, demonstraţia şi con­cluziile celui mai bun cunoscă­tor al comunismului românesc. Opus magnum al unui autor care a oferit şi până acum câte­va cărţi fundamentale . Rein­vent­are­a politicului şi Fantas­mele salvării sunt doar două exemple — Stalinism pentru eternitate aşaza trei sferturi de secol de istorie românească în rama judecăţii politic-filozofice cu gesturile magice ale unui mare maestru al penelului. Galeria în care-şi invită oaspeţii se află la conjuncţia dintre vi­ziunile înspăimântătoare ale lui Bosch și portretistica macabră a „Capriciilor” lui Goya. ■ România literară • * Director: Nicolae Manolescu Revistă editată cu sprijinul Fundaţiei ANONIMUL* Redacţia: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct ALEX. ŞTEFANESCU - redactor-şef TUDORIEL URIAN- secretar general de redacţie ADRIANA BITTEL, CONSTANŢA BUZEA, MARINA CONSTANTINES­CU, MIHAI MINCULESCU. Redactori asociaţi: IOANA PÂRVULESCU, CRISTIAN TEODORESCU, EUGENIA VODĂ. Corectură: CONSTANŢA BUZEA (pag. 2, 6, 8, 18, 19, 26, 27, 30), SIMONA GALAŢCHI (pag. 1, 3, 4, 5, 13, 20, 21, 23), ECATERINA IONESCU (pag. 7, 14, 15, 16, 17, 25, 28, 29), NINA PRUTEANU (pag. 9,10,11,12,22,24,31,32). Grafica: MIHAELA ŞCHIOPU. Tema numărului: “Era mirosul, culoarea”(Notei Iuga) Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, OANA MATEI, VLAD TRACIUC. Introducere texte: GEORGETA GHEORGHIU. Administraţia: Fundaţia „România literară“, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D.-GSG, sucursala Aviaţiei, SV13759804450. Cont în valută: B.R.D.-GSG, sucursala Aviaţiei, SV11989444450 (USD) şi SV11920914450 (EUR). Corneliu Ionescu (director administrativ), Mirona Laudă (economist principal), Gheorghe Vlâdan (difuzare, tel. 212.79.81). Secretariat: Sofia Vlâdan. Corespondenţi din străinătate: Rodica Binder (Germania), Gabriela Melinescu (Suedia), Libune Valentová (Cehia). e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Fundaţia „Anonimul“, Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor, Banca Română pentru Dezvoltare. Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației şi nici pentru conţinutul materialelor publicate. 2 România literară contrafort nr. 13*7-13 aprilie 2004

Next