România literară, aprilie-iunie 2004 (Anul 37, nr. 13-25)
2004-04-07 / nr. 13
ELE ŞAPTE capitole ale cărţii Stalinism for All Seasons sunt trepte din istoria măririi şi decăderii unei secte fanatice şi violente, aflată, la începuturi, sub controlul total al sovieticilor — ai căror agenţi se mândreau a fi —, pentru ca, în ultima fază, să-şi aproprieze cu violenţă cvasidefuncta doctrină stalinistă, în ciuda slugărniciei absolute şi definitive faţă de Moscova, ei au reuşit, la sfârşitul domniei lui Dej şi, decisiv, după preluarea puterii de către Ceauşescu, să construiască ceea ce Vladimir Tismaneanu numeşte „stalinismul naţional”. Logica acestei acţiuni e simplă: comuniştii români, după valurile de epurări care au înlăturat de la putere prima generaţie de activişi (mare parte de origine evreiascâ, maghiară, bulgărească, ucraineană, poloneză sau chiar rusă) urmăreau să se sustragă logicii sistemului. In felul acesta, principalele momente de dezgheţ din „lagărul comunist” i-au găsit pe români fie pe poziţiile unui Stalinism dur (Ungaria, 1956, Polonia, 1981), fie în contracurent faţă de marşul la unison al ţârilor „frăţeşti” (Praga, 1968). Aceeaşi poziţie de bizară independenţă (în care enoriaşii români se dovedeau mai catolici decât „papa” de la Kremlin) s-a manifestat pe tot parcursul perioadei Gorbaciov, când Ceauşescu a respins cu brutalitate orice îndemn de a începe reformele, pretextând că „glasnost”-ul şi „perestroika” au fost de mult puse în practică în România! Dincolo de prezentarea evenimentelor importante din viaţa partidului (congrese, plenare, şedinţe ale comitetului central), cu adevărat fascinantă e istoria personajelor. Vladimir Tismaneanu e un cunoscător de mâna întâi al acestei lumi. Din acest motiv, analizele sale politice sunt şi savuroase portrete, individuale sau de grup, ale unor indivizi ce au dezvoltat un ra Demonii (ii) port cu existenţa bazat pe cecitate morală şi ură nemiloasă pentru orice adversar, real sau plăsmuit. Vorbind despre generaţia „internaţionalistâ”, a „comuniştilor idealişti”, ce păreau să nu perceapă politicul decât întro formulă de exprimare extremistă, adică ori socialismul lui Stalin, ori nazismul lui Hitler (ceea ce însemna a dispreţui atâtea alte variante anti-fasciste fără nuanţă totalitară, active în perioada interbelică), autorul insistă asupra rigidităţii oarbe şi a violenţei cu sistem la care înţelegeau să facă apel: „Fanatici şi creduli, au rămas comunişti credincioşi chiar şi atunci când au fost puşi în faţa realităţii atroce a proceselor de la Moscova şi a Gulagului. Chimia morală a comunismului românesc a fost astfel produsul unei generaţii care-şi asumase în totalitate definiţia stalinistă a solidarităţii proletare: «Un internaţionalist e acela care e gata să apere fără ezitare, cu fermitate şi necondiţionat URSS-ul, pentru că URSS este baza mişcării mondiale revoluţionare, iar această mişcare revoluţionară nu poate fi apărată şi promovată decât dacă URSS-ul e apărat. Oricine gândeşte că poate apăra mişcarea revoluţionară separat de sau împotriva URSS-ului se ridică împotriva revoluţiei şi va aluneca inevitabil în tabăra duşmanilor revoluţiei».” Acceptarea pe nemestecate a penibilelor sofisme de acest tip n-avea cum să rămână fără urme în făurirea identităţii comunismului românesc. Transformarea activiştilor în sclavi incapabili de gândire proprie, entuziasmul supunerii în faţa unor raţionamente primitive (nu poţi fi revoluţionar decât dacă eşti pentru URSS, iar dacă eşti împotriva acestuia eşti împotriva revoluţiei!) rămân, cel puţin pentru mine, mistere de nedezlegat. Având în vedere că mulţi dintre primii comunişti români aveau o oarecare educaţie, e uluitor să constaţi cât de repede au devenit victimele unei ideologii infantile, lipsită de subtilitate şi de orice bază în realitatea imediată. Perceput ca un corp străin nu neapărat pentru că majoritatea primilor săi membri erau de alte etnii, ci pentru că poziţiile sale erau vădit anti-româneşti, comunismul din România a avut un debut dubios, o evoluţie criminală şi un final înecat în atrocităţi de tip medieval. Indiferent dacă a fost condus de maghiari, bulgari ucraineni, de românii Gheorghiu-Dej ori Ceauşescu, sau dacă la vârfurile sale s-au aflat evreii Ana Pauker, Iosif Chişinevski şi ceilalţi, el a dovedit o egală, inflexibilă ură faţă de democraţie, dialog şi ideea de elită autentică. Din acest punct de vedere, atacul constant şi violent împotriva valorii a însemnat menţinerea României într-un război civil de peste o jumătate de secol. Cartea lui Vladimir Tismaneanu este şi un fabulos tezaur de informaţii privind luptele inter-sectariene, dintre grupuri şi personaje ce vizau conducerea partidului. Eliminarea fizică a multora dintre conducătorii partidului, procesul Pătrăşcanu, confruntările între „garda inter de Mircea Mihăieş naţionalista” girată de Ana Pauker şi „grupul naţional” al lui Gheorghiu-Dej sunt analizate în perspectiva mişcărilor de amploare din sânul comunismului mondial. Personalizată la extrem, conducerea partidului se baza exclusiv pe fidelităţi şi vasalităţi afirmate şi reafirmate maniacal. Dispariţia lui Stalin, în martie 1953, a găsit un partid comunist fragil, care n-a acceptat sub nici o formă „dezgheţul” imprimat de Moscova, ci a încercat să-şiîntărească puterea navigând împotriva curentului. Adică dezlănţuind o teroare de tip stalinist atunci când condiţiile internaţionale păreau să încurajeze un alt fel de abordare a problemelor ţârii. Istoria necontenitei şi tot mai accentuatei represiuni comuniste explică, în opinia lui Vladimir Tismaneanu, şi „tranziţia problematică” a societăţii româneşti de azi. Sechelele bolşevice n-au fost eliminate cu totul nici în clipa de faţă, când garda a doua a naţional-comunismului paranoic ceauşeştian continuă să joace roluri de prim-plan pe scena politică a ţării. Serviciile secrete execută în continuare partituri de mare virtuozitate, continuând să fie aliaţi de nădejde ai puterii lui Ion Iliescu într-o formulă de maximă eficacitate când e vorba de eliminarea adversarilor incomozi. Slăbiciunea de azi a opoziţiei trebuie văzută şi ca un reflex al stilului politic ce a dominat România de la al Doilea Război Mondial încoace. Mitul „vocii unice”, cultivat cu obstinaţie şi violenţă de către conducătorii comunişti, nu şi-a pierdut deloc din eficienţă. Identificarea partid-stat constituie o moştenire adânc înrădăcinată în mintea românului chiar şi în clipa de faţă. Tot parte a moştenirii comuniste e şi resurgenţa partidelor naţionaliste şi xenofobe, provenite direct din mentalitatea de castă şi din obsesia „cetăţii asediate” — caracteristici distinctive ale ultimei faze a comunismului analfabet şi grotesc al lui Ceauşescu. La fel, subdezvoltarea pe cale de cronicizare a societăţii civile, împinsă în marginalitate şi redusă la un rol pur decorativ — ca şi sindicatele şi însăşi ideea de opoziţie politică, de altfel. Inexistenţa unui proiect societal acceptat de majoritatea actanţilor publici trebuie pusă, de asemenea, pe seama supravieţuirii modelului comunist monolitic şi, desigur, a amintirii subconştiente a terorii exercitate sub Dej şi Ceauşescu împotriva acestui gen de acţiuni politice sau civice. Stalinism for All Seasons este un excepţional manual, dar şi o lectură fascinantă pentru oricine doreşte să pătrundă secretele aventurii comuniste în România. Orice viitoare referinţă serioasă la istoria — politică, psihologică şi biografică — a „sectei iluminate” hrănită cu învăţăturile lui Lenin şi Stalin va trebui să ia în considerare ipotezele, demonstraţia şi concluziile celui mai bun cunoscător al comunismului românesc. Opus magnum al unui autor care a oferit şi până acum câteva cărţi fundamentale . Reinventarea politicului şi Fantasmele salvării sunt doar două exemple — Stalinism pentru eternitate aşaza trei sferturi de secol de istorie românească în rama judecăţii politic-filozofice cu gesturile magice ale unui mare maestru al penelului. Galeria în care-şi invită oaspeţii se află la conjuncţia dintre viziunile înspăimântătoare ale lui Bosch și portretistica macabră a „Capriciilor” lui Goya. ■ România literară • * Director: Nicolae Manolescu Revistă editată cu sprijinul Fundaţiei ANONIMUL* Redacţia: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct ALEX. ŞTEFANESCU - redactor-şef TUDORIEL URIAN- secretar general de redacţie ADRIANA BITTEL, CONSTANŢA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, MIHAI MINCULESCU. Redactori asociaţi: IOANA PÂRVULESCU, CRISTIAN TEODORESCU, EUGENIA VODĂ. Corectură: CONSTANŢA BUZEA (pag. 2, 6, 8, 18, 19, 26, 27, 30), SIMONA GALAŢCHI (pag. 1, 3, 4, 5, 13, 20, 21, 23), ECATERINA IONESCU (pag. 7, 14, 15, 16, 17, 25, 28, 29), NINA PRUTEANU (pag. 9,10,11,12,22,24,31,32). Grafica: MIHAELA ŞCHIOPU. Tema numărului: “Era mirosul, culoarea”(Notei Iuga) Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, OANA MATEI, VLAD TRACIUC. Introducere texte: GEORGETA GHEORGHIU. Administraţia: Fundaţia „România literară“, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D.-GSG, sucursala Aviaţiei, SV13759804450. Cont în valută: B.R.D.-GSG, sucursala Aviaţiei, SV11989444450 (USD) şi SV11920914450 (EUR). Corneliu Ionescu (director administrativ), Mirona Laudă (economist principal), Gheorghe Vlâdan (difuzare, tel. 212.79.81). Secretariat: Sofia Vlâdan. Corespondenţi din străinătate: Rodica Binder (Germania), Gabriela Melinescu (Suedia), Libune Valentová (Cehia). e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Fundaţia „Anonimul“, Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor, Banca Română pentru Dezvoltare. Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației şi nici pentru conţinutul materialelor publicate. 2 România literară contrafort nr. 13*7-13 aprilie 2004