România literară, aprilie-iunie 2005 (Anul 38, nr. 13-25)

2005-04-06 / nr. 13

Memento AUA A­u fost, poate, oameni care au urmărit cu delectare evoluţiile, (involuţiile) de pe frontul ziarului .Adevărul* Publicaţii viu colorate şi emi­siuni TV plasate în prime time au ştiut să speculeze un asemenea subiect gras, mărindu-şi tirajul şi rating-ul, dimensionându-şi convenabil cifrele de pu­blicitate. E oare o lege nescrisă a presei ca o dramă sau mai multe să contribuie la creşterea vânzărilor? Probabil că da, şi, împingând puţin lucrurile pe această linie logică, nu e greu să vedem legătura dintre sutele de mii de victime ale dezastrului din Asia şi nurii unei vedete autohtone specializate în exploatarea­ suferinţei. Showbiz-ul, în variantă dâmboviţeană, îşi întinde jal­nicele antenuţe în toate direcţiile, ameninţând să acopere, cu o peliculă de scârboasă prostituţie­­comer­cială­, aproape tot ce mai înseamnă gazetărie profesio­nistă, artă veritabilă, cultură în înţelesul major al cuvân­tului. Nu mă număr printre spiritele alarmiste şi nici printre acei sceptici incurabili ai lumii de azi, nostalgici după aurita epocă socialistă. Cred însă că libertatea ne-a fost dată tocmai pentru a face, în cadrul ei elastic, cuprinzător, lucruri de care să nu ne fie ruşine, fapte pen­tru care să ne respectăm pe noi înşine, texte şi cărţi care să meargă în sensul valorilor, nu în dispreţul lor. Ceea ce se întâmplă azi pe mari porţiuni din spaţiul public româ­nesc, tabloidizarea ziarelor, manelizarea posturilor de radio şi televiziune, mareea de subcultură ce ar vrea să acopere întreaga noastră plajă existenţială, toate acestea vor avea efecte dramatice pe termen mediu şi lung, afectând ireversibil inimile şi creierele conaţionalilor noştri, transformându-i uşurel în ceea ce un filozof numea, generic şi plastic,­­imbecilul colectiv*, închei cu această viziune ce ar putea părea catastrofică (să dea Dumnezeu să nu fie aşa!), şi mă întorc la situaţia de la cotidianul­­Adevărul*. Eu, mărturisesc, nu am putut să urmăresc cu inima uşoară şi zâmbete uleioase pe figură ceea ce s-a întâmplat acolo, pentru că acolo era, pentru mine, aici, iar gazetarii care făceau ziarul îmi erau colegi. Şi mai mult decât atât îmi sunt şi îmi vor fi prieteni, indiferent de traiectoria viitoare a fiecăruia dintre ei. Ceea ce ne-a legat de mai mulţi ani - şi ne va asocia, cred, pentru totdeauna într-un trecut comun, un preţios bun afectiv - a fost revista .Adevărul literar şi artistic*. Draga mea revistă, devenită­­victimă colaterală* în războiul dintre patronat şi redacţie... De peste opt ani de zile scriu săptămânal la ALIA. Ţin minte, parcă a fost ieri, cum am citit, cu mâinile tremurând de emoţie, prima mea cronică din paginile revistei, la un volum de Nicolae Breban. Era pe 2 februarie 1997, la numărul 354, iar acum scrie 29 martie 2005 şi numărul 761. Peste patru sute de numere, de săptămâni, de cronici literare şi alte texte (studii, interviuri, editoriale, file de dicţionar, pagini de manual, fragmente din teza de doctorat, topuri editoriale..), care au avut pentru mine un rol formativ extraordinar. Datorez enorm acestei reviste. Evaluând distanţa dintre tânărul absolvent de Litere şi cel care sunt astăzi, îmi dau seama că fără ALIA aş fi fost la jumătatea sau chiar la sfertul drumului parcurs. Scrisul săptămânal nu este o pierdere de vreme, o scufundare în praful publicistic, cum par a crede unele spirite­­constructive­, mari arhitecţi ai ideii de care n-a auzit nimeni. Pentru cei ce au realmente vocaţia foiletonisticii, cronica sau alt tip de colaborare săptămânală înseamnă o treaptă, o secvenţă dintr-un parcurs: găsirea şi limpezirea propriului stil, definirea unei anumite rezoluţii artistice, adâncirea treptată în problemele ce ni se par importante. Nu focuri de artificii lansate în euforia stilistică, ci construcţie durabilă, proiect articulat, urmărit cu tenacitate din aproape în aproape. Mai e nevoie să amintesc că aproape toţi criticii noştri mari, în frunte cu E. Lovinescu, au fost nişte excepţionali cronicari, şi că fără această componentă esenţială a activităţii lor, literatura noastră ar fi mai săracă şi mai fadă? .Adevărul literar şi artistic* a fost pentru mine o a doua casă, un cămin de hârtie şi litere în care m-am simţit, realmente, fericit. Datorez aceste pagini luminoase din viaţa mea unor oameni fără de care ALIA n-ar fi existat. C Stănescu a fost cel care mi-a dat şansa de a scrie săptămânal în revistă, susţinându-mă apoi, în tot acest timp, cu o mirabilă generozitate umană. Nimic din exterior n-a contat nici distanţele geografice de la care trimiteam cronicile, nici încazarmarea în serviciul patriei, nici problemele şi necazurile care nu ne-au scutit, vai!, pe nici unul dintre noi. Relaţia şi, îndrăznesc să spun, prietenia cu C. Stănescu reprezintă pentru mine unul dintre cele mai puternice întăritoare morale şi profesionale. Deloc întâmplător, cartea mea de debut se deschide cu o prefaţă semnată de el. Iar o altă carte, care va apărea nu­ peste multă vreme, va avea o prefaţă de Cristian Tudor Popescu. De asemenea, cu o simbolistică moral-afectivă evidentă. Căci, dincolo de ce ştie toată lumea despre CTP (că e cel mai bun ziarist al nostru, că îi îngrozeşte pe politicieni pe la talk-show­­uri...), eu ştiu ceva poate mai important. Şi anume, că în opt ani de zile, acest teribil CTP, redactorul şef al­­Adevărului* și al­­Adevărului literar și artistic*, nu a intervenit o dată în cronicile mele, nu mi-a făcut cea mai mică sugestie, recomandare­­prietenească*. De o corectitudine exemplară (aș spune,­­extraterestră*, ca să o disting de jalnica political correctness), el le-a oferit tuturor colaboratorilor şansa rară de a scrie exact ceea ce credeau, cu posibilitatea de a greşi, dar fără teama de a se măslui. Cred că acesta e motivul pentru care­­Adevărul literar şi artistic* a devenit una dintre cele mai bune publicaţii culturale din ţară. Editorialul, Revista revistelor, interviurile de la Paralele inegale, Traveling, cronica de film şi Scena, cea de teatru, Cartea străină. Documentele şi celelalte secţiuni ale revistei (poate că şi Cronica literară) se citeau cu plăcere, fiindcă erau făcute de profesionişti pe domeniile respective. S-au luat premii importante pe cărţi făcute din texte publicate aici; s-au consolidat ori s-au iniţiat substanţiale cariere intelectuale; au venit atâţia tineri remarcabili (Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghiţă Aurelian Ion, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Teodora Dumitru, Sanda Cordoş, Nicoleta Cliveţ, Antonio Patraş, Mircea A. Diaconu, Nicolae Coande, Costică Brădăţan, Ciprian Şiulea, Sorin Adam Matei, Adrian Majuru, Alex-Mihai Păun, Oltea Şerban-Pârâu, Andreea Dumitru, Marius Ianuş, Claudiu Komartin, Bogdan-Alexan­­dru Stănescu, Raluca Dună, Dragoş Tudor, Oana Soare, Marius Miheţ...), care au îmbogăţit revista exact în măsura în care revista i-a îmbogăţit pe ei. A fost o şcoală de presă culturală şi un loc în care, cu toţii, am crescut. La propriu şi la figurat în viaţa mea, ca şi în a altora, ALIA constituie un capitol minunat Acesta e adevărul adevărat, câtuşi de puţin artistic şi deloc literaturizat Daniel CRISTEA-ENACHE nr. 13 / 6-12 aprilie 2005 Tabletă Dl Iliescu, Vanghelie şi stînga intelectuală Dl Ion Iliescu a declarat sîmbătâ, 26 martie, la Piatra Neamţ, că intelectualitatea română este dominată de­­grupuri minoritare, însă foarte incisive, de dreapta*, care au ştiut să profite de împrejurări încă de la începutul anilor '90 şi să creeze, inclusiv prin fonduri străine, cele mai multe O.N.G.-uri ale societăţii civile. Aşa s-ar fi ajuns ca profitorii în discuţie să controleze intelectual viaţa politică. în încheiere, dl Iliescu a spus: .Datoria noastră este să înche­găm dialogul cu intelectualii şi să stimulăm structurarea unei societăţi civile care să reflecte opţiunile şi poziţiile reale ale intelectualităţii*. Singurul lucru adevărat din acest mic discurs este că cel mai important palid de stingă a pierdut întelectualta­­tea încă de la începutul anilor *90. Prima întrebare pe care -o adresam, în vara lui '90, în România literară, dlui Iliescu, într-un interviu care mi-a adus numai ponoase, chiar aceasta era: de ce s-a întâmplat acest lucru? Tot restul ra­ţionamentului dlui Iliescu e fals şi pe deasupra impregnat de un mod de gîndire comunist. Faptul că d-sa se referă la­­grupuri*, evident ,minoritare*, de adversari politici arată că nu s-a despărţit de şablonul care, pe vremurile de tristă amintire, făcea din cel In dezacord cu politica­ oficială nişte marginali, fără sprijin de masă, ba chiar străini.­­ Vezi şi sugestia cu fondurile din afară. O prejudecată, fără temei istoric, este că intelectualii au fost şi trebuie să fie­­ de stingă Pînă şi­­roşii* din secolul XIX românesc au devenit în secolul XX de dreapta. Duiliu Zamfirescu explica foarte Har­octv»/‘Anowv/trtAara» aHi­a­rlAHnoarvta taifraftpa Ud* Uv vK­UUVdiwilvi cJUlwwvUlv(SJUti fl luîi^tUwt­o­vM românească,. Iar după o jumătate de secol de stângă comunistă (fie şi deraiată naţionalist după 1971), este absolut nefiresc ca intelectualii să fie în majoritatea lor socialişti ori socialdemocraţi. îrtsinunarea de la urmă a dlui Iliescu despre opţiunile, vezi Doamne, reale ale intelectualilor (ca şi cum acelea reafirmate de citeva ori din '90 încoace n-ar fi reale, ci cumpărate eventual de Soros et comp.!) este una din acele scăpări care iau adus fostului preşedinte reputaţia de gafeur. E destul să ne­ aruncăm o privire pe statisticile referitoare la vot din toţi anii electorali ca să observăm că niciodată oamenii şcoliţi, mediu şi superior, n-au mers pe mîna dlui Iliescu şi a partidului fondat de dsa. Cum-necum, intelectualii,­­ fie şi în această accepţie primară, de oameni cu şcoală fier şi în acest sens pur numeric, au fost în tot acest timp de­­ dreapta. Ond scoţi candidat la Primăria Capitalei pe un Vanghelie, indiferent de motive, oare nu recunoşti implicit că nu contezi pe voturile intelectualilor? Evidenţa n-a fost din păcate, niciodată constrîngătoare în declaraţiile dlui Iliescu. Nu e o ruşi­ne să fii de stînga. Dar este o eroare de apreciere politică să crezi că dreapta românească postcomunistă este opera miliardelor lui George Soros. O eroare care poate conduce la pierderea alegerilor. Nu insinuez, la rindul meu, nimic. Afirm: Nicolae MANOLESCU România literară 3

Next