România literară, iulie-septembrie 2006 (Anul 39, nr. 27-39)

2006-07-07 / nr. 27

rozătorul Bujor Nedelcovici îmi face surpriza de a scoate din uitare două articole pe care le-am publicat anul trecut în România literară: Cine pe cine acuză? (în nr. 29/2005) şi Reflecţiile unui sceptic (în nr. 46/2005), în „Aldine“, suplimentul ziarului „România liberă“ (nr. din 17 iunie a.c.), se ocupă de ele pe un spaţiu întins, întrecându-l în dimensiuni, cred, pe acela al textelor mele însumate. Pentru că le-a acordat o atât de mare atenţie, m-am simţit obligat să nu-i las gestul fără răspuns. Despre ce este totuşi vorba? în primul articol mă refeream în esenţă la faptul că darea pe faţă a dosarelor de la Securitate, în felul în care s-a făcut la noi, şi atât cât s-a făcut, i-a pus într-o rea lumină, până la urmă, mai cu seamă pe acei oameni care au fost victime ale funestei instituţii. Mai ales aceştia, spuneam, au fost livraţi dispreţului public, lapidaţi moral, şi nu colaboratorii benevoli ai Securităţii, informatorii din proprie voinţă, şi cu atât mai puţin foştii ofiţeri anchetatori, foştii torţionari, cei care au schingiuit deţinuţii politici prin beciuri pentru a le smulge declaraţiile de colaborare. Şi pe urmă i-au şantajat cu ele. Exemplificam cu Dan Amedeu Lăzărescu şi Ştefan Aug. Doinaş, care la ieşirea din puşcărie semnaseră inevitabilele angajamente şi făcuseră, în baza lor, după cum a rezultat din dosare, note informative. Mai târziu au devenit „cazuri“ (Doinaş după moarte), subiecte de linşaj mediatic, puşi la zid moralmente pentru colaborarea forţată cu prigonitorii lor. Dar nu atât chestiunea lor o puneam în articol, echivalentă, în cazul fiecăruia, cu o dramă, cât a celor care i-au incriminat cu mare patos justiţiar, fără să ţină seama de circumstanţe şi uneori chiar fără să-şi probeze învinuirile cu dovezi indiscutabile (v. în acest sens şi cazul lui Vladimir Streinu, ivit între timp). Sunt terfelite reputaţii în temeiul doar al unor deducţii sau zvonuri. Nu în ultimul rând este în discuţie competenţa morală a justiţiarilor autoproclamaţi, a persoanelor care nu ostenesc să le aducă altora învinuiri, să dreseze rechizitorii etc. Sunt totdeauna aceşti oameni îndreptăţiţi prin propria comportare să-şi biciuiască moral contemporanii, să le reproşeze slăbiciunile, compromisurile, laşităţile, cedările din timpul comunismului? Şi e chiar fără importanţă în ce condiţii s-au petrecut cedările, dacă au fost benevole sau impuse? Scriam în articolul de anul trecut şi să-mi fie iertată autocitarea: „Sigur că formele cedării trebuie să fie cunoscute, comentate, analizate, sigur că sunt regretabile cedările, dar nu oricine are căderea, cred eu, să aducă reproşuri celor care au cedat sub constrângere. Cum poţi să acuzi pe altul, mă întreb, cum poţi să acuzi public pe cineva pentru slăbiciune dacă nu ai făcut tu însuţi, în aceleaşi condiţii, proba tăriei, a rezistenţei până în pânzele albe?“ Şi cu aceasta ajung la Bujor Nedelcovici şi la articolul său vast din „Aldine“, în care îmi face un potop de reproşuri. Voi încerca să le răspund. Dar înainte de orice, se cuvine să-i recunosc lui Bujor Nedelcovici ceva ce-i este propriu, şi anume consecvenţa. Nu este de azi de ieri, ca alţii, însufleţit de fervori justiţiare, ci de mai de mult. îmi amintesc cum în anul Centenarului Tudor Vianu (1997) îl taxa pe acesta, fără să clipească, drept „complice“ al comuniştilor, ba încă mai mult, îi făcea o vină din faptul că nu a rămas în străinătate, acum au făcut mulţi intelectuali care se găseau în Europa“. Ii oferea astfel lui Tudor Vianu, postum, propriul model de comportare, în ce-i priveşte pe Dan Amedeu Lăzărescu şi Ştefan Aug. Doinaş, cărora necruţătorului chestor moral i s-a părut că le luasem fără rost apărarea, lucrurile erau mai mult decât limpezi: „Dan Lăzărescu a recunoscut că a fost informator! Și atunci? Cum ar fi trebuit să se procedeze? Să fie felicitat? Să i se ceară scuze chiar dacă el nu a manifestat niciun regret? In cazul Doinaș se trece destul de repede peste dosarul găsit de către CNS­AS, în care sunt probe suficiente că a fost cu adevărat informator o lungă perioadă...“. Sigur, sigur, cine a greșit să plătească, să răspundă— viu sau mort — pentru faptele sale reprobabile, dar întreb încă o dată: cine pe cine acuză, cine pe cine judecă? Nu spun că întrebarea nu l-a frământat şi pe neîmblânzitul justiţiar, ba chiar, în ce-i priveşte pe scriitori, a venit şi cu o propunere: să se înfiinţeze un „Comitet de onoare“ care să-i „dezavueze“ pe „«scriitorii de curte» şi care Frământările unui justiţiar au susţinut prin opera lor «cultul personalităţii»“. Nu a găsit însă înţelegere pentru această iniţiativă nici la regretatul Laurenţiu Ulici, fostul preşedinte al U. S., căruia i-a scris, şi nici la mine, când mi-a trimis scrisoarea cu pricina s-o public în România literară. Dar îl las mai bine pe Bujor Nedelcovici să evoce episodul, cu propriile-i vorbe, astfel cum o face în articolul inflamat din „Aldine“: „Am trimis această scrisoare revistei România literară. După un timp, văzând că nu este publicată, i-am telefonat de la Paris lui Gabriel Dimisianu şi am vrut să aflu care este situaţia articolului. El m-a întrebat: «Dar cine să facă parte din acest comitet»? I-am sugerat: «Doinaş, Paleologu...» (Era înainte de a se afla că Doinaş fusese informator) «Ei!», a comentat Dimisianu, fără să-şi continue fraza.“ Confirm în totul, aşa a decurs convorbirea noastră de atunci, iar de „comentat“ la fel nu o „comentez“, îl las pe eventualul cititor să o facă, întrebarea cine pe cine judecă rămâne însă, în orice caz, tot fără răspuns. Febrele justiţiare de care se lasă agitat Bujor Nedelcovici îl fac să adopte faţă de mine, de la un moment dat, un ton scăpat cu totul de sub control. Mă admonestează, mă ceartă, mă culpabilizează şi o face — prin ce transfer de mentalitate? — în termeni de şedinţă de demascare, amintind de întunecatele vremuri pe care altfel susţine că le condamnă. Sau mă înşel? Parcă ar vorbi Novicov sau Moraru, schimbând, desigur, ce e de schimbat: „Dar ce a făcut Gabriel Dimisianu care se află în conducerea Uniunii Scriitorilor de câţiva ani? A avut o iniţiativă personală în acest sens? A scris un protest şi l-a trimis preşedintelui României? N-am aflat. .Apelul către preşedintele României, Traian Băsescu, în care se cere condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, a fost semnat de 300 de personalităţi din ţară şi din străinătate. Numele lui G. Dimisianu nu figurează printre semnatari, în schimb colegi de redacţie de la România literară — N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu — au semnat acest apel“. în legătură cu ce am făcut şi ce nu la Uniunea Scriitorilor poate ar fi trebuit să-i trimit un raport la Paris lui Bujor Nedelcovici, ceea ce nu s-a întâmplat, îmi asum vina. în privinţa apelului nesemnat, adevărul este că nu mi-a cerut nimeni să o fac. Dacă însă mi se cerea, semnam? Nu sunt sigur, mai degrabă nu. Am semnat în şaisprezece ani zeci şi zeci de inutile apeluri, memorii etc. La ce bun să mai fi semnat unul, la fel de formal? Sumbru, inchizitorial, inaderent la spiritul propriu al artei, astfel ne apare Bujor Nedelcovici din textul la care m-am referit şi din altele, învălmăşeşte criteriile, confundă punctele de vedere într-un mod care l-ar fi pus pe gânduri pe Mihai Ralea. Eu mă referisem la un moment dat în articol la o părere a lui Mircea Iorgulescu, după care romanele lui Augustin Buzura reprezintă „cea mai radicală contestare a sistemului politic de atunci“. Cum să mă raportez la Mircea Iorgulescu, îmi dă peste mână Bujor Nedelcovici, din moment ce „s-a dovedit că a colaborat cu Securitatea“? Mai întâi că nu ştiu să se fi „dovedit“. Apoi, chiar să se fi „dovedit“, ce legătură ar avea faptul cu valabilitatea unei opinii literare? Constat că disocierea maioresciană a esteticului de social, de etic, de politic etc. este încă inoperantă pentru Bujor Nedelcovici. La fel reacţionează când vorbesc, în Reflecţiile unui sceptic, despre romanul Lumea în două zile al lui George Bâlăiţă. .Această singură carte să fi produs epoca postbelică — scriam acolo— şi tot ar fi fost deajuns pentru a respinge teza «Siberiei spiritului». Dar mai sunt şi altele“. Făceam aşadar o apreciere literară, superlativă, ce e drept, în legătură cu o carte despre care cred, nu doar eu de altfel, că este rezistentă în timp şi că prin ea, şi prin altele câteva, teza „Siberiei spiritului“, a golului de valori din epoca postbelică, este infirmată. Din nou Bujor Nedelcovici sare ca ars, susţinând că dacă vorbesc în aceşti termeni despre cartea lui Bâlâiţa le joc cititorilor o „farsă“. De ce Lumea în două zile ? „Să nu fi auzit, se întreabă în legătură cu mine B.N., de cărţile interzise de cenzură şi scrise pe «întuneric» de către: Steinhardt, I.D. Sârbu, Baconsky şi chiar... de subsemnatul?“ Am auzit, sigur că am auzit, chiar şi de cărţile lui Nedelcovici am auzit, dar scot ele din cursă romanul extraordinar Lumea în două zile, scris, ce e drept, „pe lumină“ şi neinterzis de cenzură? Bujor Nedelcovici ne trimite la biografia predecembristă a autorului, la funcţiile deţinute pe atunci de acesta şi la relaţiile personale (accidentate) cu el din timpul directoratului de la „Cartea Românească“. Dar toate acestea nu sunt „în chestie“, vorba lui Maiorescu, Lumea în două zile rămânând ceea ce este: o mare carte a literaturii române apărută în plină „Siberie a spiritului“. Sau în plină „Siberie morală“, cum denumeşte convulsionata epocă Bujor Nedelcovici. Şi dacă s-a întâmplat să tot vorbim despre „Siberia spiritului“, ar fi cazul să nu uităm că există şi un spirit al Siberiei zămislitor de valori. Poate îşi aminteşte şi Bujor Nedelcovici de Rasputin, de Astafiev, de Belov, de Şukşin, de Abramov, de marii prozatori ruşi siberieni care, în anii ’70 ai veacului trecut, au izbucnit impetuos în lume, ca mai înainte sud-americanii. De ce nu am admite că am avea şi noi, la scara noastră, măcar câţiva „siberieni“, supravieţuitori prin opera lor literară, ca prin minune, prăpădului comunist? Eu unul m-aş fi bucurat să se afle printre aceştia şi Bujor Nedelcovici, îl asigur. Gabriel DIMISIANU nr. 27/ 7 iulie 2006 polemici . 36CARTIER UV BjtfaAlAz tujt& C * Et?# ml MICHEL BRÛLÉ BĂIATUL CARF. VOIA SA DOARMĂ Jean-Pierre DAVIDTS Michel BRŰLÉ întoarcerea micului prinț Băiatul care voia să doarmă Difuzare: S.C. "CODEX 2000", Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București, Tel/fax­: 210 80 51. E-mail: codexcartier@gmail.com România literară 3

Next