Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)

1912-01-15 / nr. 12

Anul II. ABONAMENTUL: l’e un an . .28'-Cor. l’e jumătate an 14— Pe 3 luni 7 —V Pe o lună 2­40 71 Pentru România și străinătate : l’e un an . . 40'— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. Arad, Duminecă 15-28 Ianuarie 1912. Nrul 12. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Xrinyl Nrul 1­­ a. INSERȚIU­NILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii Manuscriptele nu se di­­napoiază. O afirmare a sufletului românesc — Manifestația universitarilor de la Viena — Asistăm la o renovare a conștiinței române. Nu e o lună de când din întunecatul Satmar am primit știrea că patru tineri au ■"susținut cu arma în mână onoarea imnului sfânt al durerilor noastre și al speranțelor noastre, batjocurat de o ceată de evreo­­maghiari în stare de ebrietate. Ranele vitejești ale d-lui dr. N. Pop, unul dintre acești voinici, căpătate cu acea­sta ocazie, nu s’au închis bine și iată că primim o altă veste, semn și mai strălucit al renașterei conștiinței românești care se anunță ca o reacțiune puternică, numai la un an după alegerea sângeroasă din 1910. * Miercuri seară în sala soc. Volksbildungs­verein din Viena, o mână de tineri universitari români a știut să îngenunche trufia celui mai arogant ungur, a nefastului Albert Apponyi, omul care a răpit peste 600 de școli neamului nostru. In vasta sală plină de public, unde se dusese să-și refacă, lustruindu-o cu vopseaua unui fals modernism, reputația pătată în timpul întunecatului său minister, omul care a cutreerat jumătate din globul pă­mântesc ca sol al minciunei îmbrăcat în haina pacifistă, după ce comisese cel mai abominabil atentat împotriva sufletului unui popor; oligarhul care a sfidat un neam de 8 milioane și jumătate de suflete, a trebuit să-și plece ochii, în fața numai a unui pumn de români, prin care însă se ma­nifesta puterea elementară a revoltei legi­time și a dreptății pălmuite a unui neam întreg, înconjurat de prinți, de conți, de ba­roni, de forțe polițienești și de sute de inși veniți pentru el, zadarnic se ridicau glasuri ca să acopere strigătul celei o mână de bravi care-l biciuia cu privirea și cu cuvântul. „Jos Apponyi“, „Jos autorul legii șco­lare“ răsuna glasul celor puțini dominând sala. Iar magnatul ironic, arogant și cinic, biciuit de forță elementară a adevărului, cu masca obrazului palidă și lividă, des­compusă de turbare, de umilință, de ru­șine, abia rânjia bâlbăind promisiunea că nu va vorbi despre „politica actuală­" nici despre „persoane politice actuale“ și până în cele din urmă a fost silit să-și înghită dis­cursul zbătându-se ca o fiară în menajerie sub privirile drepte și hotărîte ale feciorilor de valahi. A fost cea mai meritată pedeapsă pentru omul lipsit de suflet care a crezut că poate împăca pretenția de campion al ideilor moderne cu cea de călău al cul­turii unui neam. * Onoare vouă tineri universitari din Viena. Nu vă cunoaștem cine sunteți, dar nu face nimic. Urmași ai plăcșilor lui Ștefan­ cel­ mare din țara sumbrului Voevod și feciori ai ju­­zilor, ai cnezilor și ai iobagilor de aici, voi vă-ați dovedit feciori vrednici ai părinților, moșilor și strămoșilor voștri care nu odată au dat ochi pe alte tărâmuri, sprijiniți nu­mai pe dreptatea lor cu părinții magnaților care aveau numai puterea. Voevozi și Domni sau simpli plugari și cărturari, numindu-se Ștefan-cel-mare și Mihai-viteazul, sau Horia și Iancu, ori de câte ori ai noștri cu drep­tatea noastră s’au întâlnit cu puterea lor, ei au trebuit să plece ochii sub privirea fixă și hotărîtă a dreptății. In numele împăratului cu al cărui imn a­ ți început denunțarea înșelătorului, nu odată sângele viteaz și generos al îna­intașilor voștri a curs din belșug, în timp ce ei și-l târguiau pe al lor. Voi a­ți arătat astfel că dacă împăratul se pare că uită și răsplătește cu zbiri de felul lui Apponyi loialitatea românească, in schimb în sufletul neamului românesc este adânc săpată speranța că Cezarul nu uită. Nu vă cunoaștem bravi tineri, dar în acest moment toate bătăile inimei noastre sunt pentru voi. Oricare vor fi urmările actului vostru, sus să aveți inimile. Nu uitați că aceia care într'un moment dat au înțeles bătăile de inimă ale poporului lor și au știut să le tălmăcească, nu vor fi singuri niciodată. Indignarea îndelung înăbușită a mii­lor și a sutelor de mii de români care au fost lipsiți de cultura românească de către ERNST AHLGREN Pe patul morții Trad, de Senior Vicarul în anticameră își punea pardesiul. Chipul lui tânăr, mai rece decât firea și deja îm­bătrânit de sbârciturile cari îi brăzdează colțurile gurii, spatele lui arcuit, umerii înguști, pieptul turtit și tras înăuntru, ar­ fi provocat cu siguranță milă, dacă expresiunea lui de îndestulare dură n’ar fi protestat contra oricărei simpatii. Eu n- am lipsă să stăruiesc pe lângă d-ta: aceasta e o împrejurare în care ar fi bine Evangheliei să cedeze rigoarei legii, ca blândețea zise păstorul care cu o mână ținea de clanța ușii camerii sale, iar cu cealaltă își apropia pipa de buze ca să tragă câteva fumuri. — Eu voiu face ceia ce-m­i va porunci con­știința mea, replică ser vicarul. — Bine­înțeles, răspunse bătrânul păstor cu un zâmbet silit și mâncâdu-și parcă vorbele. Do­riam numai să vă amintesc că ne găsim aici în fața uneia din acele legături, pe cari noi ceilalți, slujitori ai bisericii, i­am putea-o combate și con­damna în­deajuns. — E cam târziu să începi a le combate pe patul de moarte, replică vicarul într’un ton batjo­­coritor, care nu arăta un mare respect față de su­periorul său. — Evident murmură acesta, dar eu iv am­ putut s’o scot la cale nici­odată cu oamenii aceștia. — Eu urăsc viața de destrăbălare și de scandal, strigă tânărul vicar, și sunt hotărît s-o urmăresc până în ascuțișurile ei cele mai tainice. Să fiți siguri că nu voiu avea nici o slăbiciune. — Da, da... dar răbdare totuși, zise bătrânul. Cu răbdare, se face mult. — Eu n’am văzut ce se face. Iarba rea în­colțește pretutindeni. E vremea să folosim puterea. — Da, da, să lucreze fiecare după darurile pe cari le-a primit. De altfel, Per Krabb a fost un om brav. — Un om brav!..., omul care trăește cu o țiitoare condamnată odinioară pentru pruncucidere! — Da, da, aceasta este într’adevăr o întâm­plare rea, borborosi păstorul în fumăria pipei sale, în vreme ce vicarul lua pe umeri geanta cea mare de piele, în care erau închise toate obiectele pen­tru cuminecat, și se îndepărtă de casa parohială. Depărtarea era ca la un sfert de milă. Ei luă mai întâi un drum de pădure destul de râu umblat, apoi o potecă îngustă care alerga de-a lun­­gul șanțurilor. Cerul era de un albastru palid, dea­supra unor câmpuri de secară semănate și a on­­dulațiunilor grâului de primăvară. Dar orizontul era cercuit cu nouri împânziți, cari se risipeau în fulgi ușori de culoarea pucioasei. Căldura era greoaie, aerul nemișcat. Vicarul înainta, încovoiat, cu acei mărunți pași repezi pe cari îi dă oamenilor obișnuința cu orașul. In dosul unui mesteacăn plăpând și piper­nicit, casa apăru­ o casă scundă, cu streașină ro­șie și cu acoperișul plin de mușchi, cu o ferestrae de fiecare parte a ușei. Era și o grădiniță cu verze și un șopron, totul închis cu gard. Vicarul deschise ușa și intră. Se lipise tinda, iar nisipul, împrăștiat de curând, scârțâia supt pi­cioarele lui. Acum era pentru întâia oară când avea a face în chip serios cu niște oameni de la țară, pe cari nu-i cunoștea decât văzându-i la târg în oraș și vorbindu-le de două ori din înălțimea catedrei. Și avu impresia că nu-i printre ei decât un străin. El știa, înainte de plecare, că avea să se ducă la o locuință a crimei, și, înarmat de mai înainte îm­potriva oricăror desgusturi, își închipuise blestemata vizuină — pe hidoasa femee în sdrențe, și pe ro­gojina patului, chipul bărbatului, un chip brutal, istovit, însemnat cu pecetea morții. El apăsă pe ivorul ușei din năuntru și se opri în prag. O sensație stranie îl cuprinse în fața acestei umile odăi, în care totul respira dumineca săracu­lui. Ienuper mărunțit era presărat pe podeaua de pământ bătut. Mobilierul de lemn alb fusese fre­cat cu săpun, iar razele piezișe ale soarelui care cădeau prin micile geamuri verzui, dar spălate cu îngrijire, proiectau pe albul zidurilor lumina aurie a serii. El își scoase pălăria. Aceasta era talpa ia­dului pe care se aștepta s-o găsească? Ea ședea la masa trasă lângă pat, și pe care o față din pânză ordinară o transformase în altar, și se vedea bine, că citise biblia deschisă în fața

Next