Românul, ianuarie 1913 (Anul 3, nr. 1-18)

1913-01-15 / nr. 11

Anul III Arad, Marți, 15|28 Ianuarie 1913 Nr. 11 ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I » Pe o lună . . 2.40 » Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40. — franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. ROMANUL REDACȚIA Și ADMINISTRAȚI­A. Strada Zrínyi N­ lui 1 a. INSERȚIUNILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se în­napoiază. Fapte și consecințe. Viena, 26 Ianuarie. Se împlinesc atâtea luni de când liniștea Peninsulei Balcanice nu poate fi restabilită. Atâtea luni de când cabinetele marilor puteri sunt în fierbere. Toate demersurile, totate sfaturile conciliante, nenumăratele note, răs­punsuri și presiuni au rămas zadarnice în fața intransigenței Puterilor aliate, în special a Bulgariei, în fața cerbiciei Imperiului Tur­cesc. Cu toate acestea marile Puteri n'au des­perat. Ele socot că ar mai putea pentru ultima oară să stoarcă un succes diplomatic în fața grozavei realități a nimicirei unui Imperiu. Nota colectivă de acum câteva zile tre­buia să fie ultima lovitură iscusită. Iată însă că dânsa a eșuat și în loc de a potoli avântul răsboinic al Turcilor, Ta exaltat întărindu-l puternic. Reacțiunea turcă e explicabilă. Ea e fi­rească atunci când ne gândim că se întâmplă în preziua nimicirei ei. Ea e, până într’un punct, nimbul luminos care v­a înconjura fruntea viitorului dispărut. Ea nu poate fi însă salvatoare. Asta e sigur. Sprazmul acesta nervos nu va putea reînvia ființa colosului trup înțepenit de mul­tă vreme. Enver­bey nu e o putere elementară iz­bucnită acum puternic, necunoscută până azi, omul providențial care să ridice massele în­­tr’o vijelie nebună, salvatorul născut din zvârcolirile morței groziave, Enver­bey nu poate fi trimisul divinităței salvatoare. El e un om cu trecut în imperiu, ce-i drept cu un trecut frumos, cu legături vechi, cu prietini, cu dușmani. Un om care prin acțiunea lui în fruntea comitetului „Uniune și Progres a dărâmat zidurile vechiului regim absolutist. a O forță care a adunat în jurul lui pe lângă prietini și dușmani de moarte. Tot astfel și colegii lui de cabinet, Izet-Pașa și Mahmud- Șefket-Pașa. Astfel de oameni nu pot face minuni pro­vidențiale. Pentru că o minune ar fi să se poa­tă reconforta condamnatul pământ turcesc. Care va fi deci folosul revoluției din Con­­stantinopol? Va putea noul cabinet să salveze pierderea Adrian­opolului? întrebări grele condiționate în cea mai mare parte de atitu­dinea marilor Puteri, de îndărătnicia Bulga­riei, îndărătnicia Bulgarilor! Rare ori un răs­­boi a pus în mișcare atât de intens firul rela­­țiunilor internaționale, rare ori învingătorii unor lupte au fost atât de bine răsplătiți, dar mai ales rare ori să se fi văzut din partea pu­terilor mari (atâta solidaritate și îndârjire în susținerea unui popor. Ne gândim de multe ori. Merită oare alia­ții balcanici atâta sprijin, atât sacrificiu, atâ­ta renunțare la liniște din partea unei Euro­pe întregi? Pentru ce? Pentru că Bulgarii vor să ia numai decât Adrianopolul! Un oraș necucerit militărește, o provincie nelocuită de cona­ționali! Știm. Problema în esența ei nu trebuie pusă astfel. Firele dese ale acestei chestiuni își au capetele lor în ascunzișuri mai întune­coase. In fața sumei însă, de formă, lucrurile se expun astfel. Și dacă se expun astfel ele trebuesc astfel coordonate ca să nu dea na­ștere la nedumeriri îndreptățite. Tripla antantă prin politica ei de prietenie cu micile state balcanice a căutat de multă vreme dărîmarea imperiului turcesc, și înlo­cuirea lui cu alte unități mai mici ușor de con­dus și intimidat. Rusia în special a țintit la acest lucru cea mai hotărîtă. Procesul acesta dăinuește de mult. El trebuie căutat tocmai în timpurile răsboiului Crimeei — când încă nici nu se știa de o triplă antantă —; a conti­nuat apoi în vremile necontenitelor răscoale din Peninsula Balcanică, care au zdruncinat adânc imperiul turcesc, care ne-a adus răs­­boiul grecesc, răsboiul sârbo-bulgar și în fine răsboiul ruso-româno-turc. Urmările acestor necontenite răsboaie au fost întărirea micilor state balcanice încura­jate mereu de Rusia, iar pe de altă parte desa­­gregarea imperiului lui Osman. Ca o contrabalanțare a acestei acțiuni. Tripla alianță, Austriia și Germania în special a căutat să vină în ajutorul Turciei. Firește nu din dragoste curată ci din vădite interese teritoriale și economice. In înțelegerea acea­sta a fost atrasă și România până la un punct, România atât de mult înșelată și dezamăgită în speranțele ei față de Rusia. Din acest moment Turcia a devenit față de marile Puteri un teritoriu de disputat. Franța atât de angajată prin capitalurile ei în Turcia s’a dat de partea Rusiei. Anglia de a­­semenea. Când isbucni răsboiul balcanic Tripla a­­lianță nici nu se putea gândi la o schimbare radicală de frontiere. Ea ceruse doar sus și Cronică din Paris. Morala alegerei dlui Raymond Poincaré. — A­­niversarea mortului Paul Verlaine. — Reich­stagul împotriva abatelui Wetterlo. — Noul mi­nister francez. Paris, 23 ianuarie. Poincaré este așadar președintele republi­­cei. Câteva zile au trecut de la această alegere și entuziasmul francezilor se menține tot atât de exuberant ca în ziua congresului de la Ver­sailles. Și toată lumea mărturisește că de la ale­gerea lui Thiers până acuma, marele eveniment al numirei unui nou președinte n’a stârnit nici­odată, nici lupte atât de aprige în jurul urnei de vot și nici o mulțumire așa de radioasă. Cu alegerea lui Poincaré, Franța a dovedit că în­tră într’o fază nouă de desvoltare socială ru­­pând-o în mod definitiv cu starea de spirit fal­să și apăsătoare, care de două decenii încoace îi îngreunează mersul înainte. Alegerea lui Raymond Poincaré, academician și o inteli­gență vioae și elegantă, însemnează de fapt ri­sipirea supremă a brumei socialiste, cu puzde­ria ei de sofisme și de visări utopice și primej­dioase. Avem acum în capul statului un bărbat de mare valoare, un caracter original, o minte de sine stătătoare. De la vanitosul și mediocrul Felix Faure încoace, scaunul presidențial a fost ocupat în Franța de oameni a căror virtute ci­vică și ale căror calități de cinste și de ordine sunt inatacabile, într’adevăr, dar cari au înfă­țișat nu cu destulă strălucire o națiune strălu­cită cum e cea franceză. Unii Loubet și Falliè­­res au fost mai mult niște figuri decorative și nici decum niște personalități. Astfel a voit e­­stetica socialistă, această estetică bizară ,care se îndepărtează sistematic de tot ce este valoa­re, independență, eleganță și tradițiune. Men­­talităței socialiste îi repugnă orice este distins și consfințit de un trecut bătrân. Cine nu știe cu câtă ură bunăoară privesc socialiștii din Franța la înalta instituțiune a Academiei? D. Raymond Poincaré, președintele de azi este academician. De la nefasta afacere Dreyfus, nivelul moral al politicei interne a Franței nu a fost întot­deauna ce a trebuit să fie. Prea multe lupte meschine i-au răscolit arena. Prea tare a răsu­nat glasul socialiștilor, îmboldiți pe furiș de apetiturile de dezordine semită. Această cvasi­­supremație a unei democrații extravagante și-a avut însă epilogul la ultimul congres din Ver­sailles, când dnii Combes și Jean Jaurès au fă­cut tot ce le-a stat în putință spre a asigura că­derea dlui Poincaré. Eforturi vane! meschinării inutile! Omul care reprezintă azi Franța, nu o va înfățișa numai în mod platonic ca predece­sorii săi, ci va ști să și contribue la guvernarea ei, asigurându-i acea unitate în politicele inter­nă și externă, unitate pe care socialiștii o con­sideră nici mai mult nici mai puțin ca pe un abominabil act de despotism. Ei nu vor să înțe­leagă că o republică nu poate să prospereze cu adevărat decât atunci când sfintele principii de libertate pe cari se rezimă nu sunt înecate în exces. Și până azi, anarhia socială, sau mai bi­ne zis, fantoma anarhiei sociale a făcut destul rău Franței. Antica și măreața națiune franceză și-a dat în sfârșit seama la acest adevăr. De unde, jubi­leul într’adevăr nemai­auzit, cu care a fost pri­mită alegerea lui Raymond Poincaré. O menta­litate uzată dispare cu ziua de­ azi; o altă nouă îi ia locul. Ea se basează mai mult pe cunoa­șterea adevărată a sufletului și cerințelor ome­nești, și va evita de­sigur erorile unei epoci de vizionari. Iată care este pentru mine morala alegerei la presidenția republicei, a academici­anului Poincaré: A mai trecut un an de la moartea lui Paul Verlaine; și ca în toți anii prietenii și admira­torii poetului au serbat această aniversare. Un cer trist se întindea deasupra grădinei Luxen­­burg, o brumă melancolică plutea în văzduh. In fața statuei de marmoră a dulcelui cântăreț, Dl Lepelletier ne-a evocat în cuvinte bine sim­țite care a fost viața și opera lui. Și privind la chipul de peatră a poetului, alb în mijlocul peluzei verzi, la acel chip de Socrate cu ochii și gura copilărești, îmi ziceam că d. Lepelletier nu e complect în cuvântarea sa. Ce a fost Verlaine, o știm cu toții; cunoa-

Next