Românul, ianuarie 1913 (Anul 3, nr. 1-18)
1913-01-15 / nr. 11
Anul III Arad, Marți, 15|28 Ianuarie 1913 Nr. 11 ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I » Pe o lună . . 2.40 » Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40. — franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. ROMANUL REDACȚIA Și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N lui 1 a. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se înnapoiază. Fapte și consecințe. Viena, 26 Ianuarie. Se împlinesc atâtea luni de când liniștea Peninsulei Balcanice nu poate fi restabilită. Atâtea luni de când cabinetele marilor puteri sunt în fierbere. Toate demersurile, totate sfaturile conciliante, nenumăratele note, răspunsuri și presiuni au rămas zadarnice în fața intransigenței Puterilor aliate, în special a Bulgariei, în fața cerbiciei Imperiului Turcesc. Cu toate acestea marile Puteri n'au desperat. Ele socot că ar mai putea pentru ultima oară să stoarcă un succes diplomatic în fața grozavei realități a nimicirei unui Imperiu. Nota colectivă de acum câteva zile trebuia să fie ultima lovitură iscusită. Iată însă că dânsa a eșuat și în loc de a potoli avântul răsboinic al Turcilor, Ta exaltat întărindu-l puternic. Reacțiunea turcă e explicabilă. Ea e firească atunci când ne gândim că se întâmplă în preziua nimicirei ei. Ea e, până într’un punct, nimbul luminos care va înconjura fruntea viitorului dispărut. Ea nu poate fi însă salvatoare. Asta e sigur. Sprazmul acesta nervos nu va putea reînvia ființa colosului trup înțepenit de multă vreme. Enverbey nu e o putere elementară izbucnită acum puternic, necunoscută până azi, omul providențial care să ridice massele într’o vijelie nebună, salvatorul născut din zvârcolirile morței groziave, Enverbey nu poate fi trimisul divinităței salvatoare. El e un om cu trecut în imperiu, ce-i drept cu un trecut frumos, cu legături vechi, cu prietini, cu dușmani. Un om care prin acțiunea lui în fruntea comitetului „Uniune și Progres a dărâmat zidurile vechiului regim absolutist. a O forță care a adunat în jurul lui pe lângă prietini și dușmani de moarte. Tot astfel și colegii lui de cabinet, Izet-Pașa și Mahmud- Șefket-Pașa. Astfel de oameni nu pot face minuni providențiale. Pentru că o minune ar fi să se poată reconforta condamnatul pământ turcesc. Care va fi deci folosul revoluției din Constantinopol? Va putea noul cabinet să salveze pierderea Adrianopolului? întrebări grele condiționate în cea mai mare parte de atitudinea marilor Puteri, de îndărătnicia Bulgariei, îndărătnicia Bulgarilor! Rare ori un răsboi a pus în mișcare atât de intens firul relațiunilor internaționale, rare ori învingătorii unor lupte au fost atât de bine răsplătiți, dar mai ales rare ori să se fi văzut din partea puterilor mari (atâta solidaritate și îndârjire în susținerea unui popor. Ne gândim de multe ori. Merită oare aliații balcanici atâta sprijin, atât sacrificiu, atâta renunțare la liniște din partea unei Europe întregi? Pentru ce? Pentru că Bulgarii vor să ia numai decât Adrianopolul! Un oraș necucerit militărește, o provincie nelocuită de conaționali! Știm. Problema în esența ei nu trebuie pusă astfel. Firele dese ale acestei chestiuni își au capetele lor în ascunzișuri mai întunecoase. In fața sumei însă, de formă, lucrurile se expun astfel. Și dacă se expun astfel ele trebuesc astfel coordonate ca să nu dea naștere la nedumeriri îndreptățite. Tripla antantă prin politica ei de prietenie cu micile state balcanice a căutat de multă vreme dărîmarea imperiului turcesc, și înlocuirea lui cu alte unități mai mici ușor de condus și intimidat. Rusia în special a țintit la acest lucru cea mai hotărîtă. Procesul acesta dăinuește de mult. El trebuie căutat tocmai în timpurile răsboiului Crimeei — când încă nici nu se știa de o triplă antantă —; a continuat apoi în vremile necontenitelor răscoale din Peninsula Balcanică, care au zdruncinat adânc imperiul turcesc, care ne-a adus răsboiul grecesc, răsboiul sârbo-bulgar și în fine răsboiul ruso-româno-turc. Urmările acestor necontenite răsboaie au fost întărirea micilor state balcanice încurajate mereu de Rusia, iar pe de altă parte desagregarea imperiului lui Osman. Ca o contrabalanțare a acestei acțiuni. Tripla alianță, Austriia și Germania în special a căutat să vină în ajutorul Turciei. Firește nu din dragoste curată ci din vădite interese teritoriale și economice. In înțelegerea aceasta a fost atrasă și România până la un punct, România atât de mult înșelată și dezamăgită în speranțele ei față de Rusia. Din acest moment Turcia a devenit față de marile Puteri un teritoriu de disputat. Franța atât de angajată prin capitalurile ei în Turcia s’a dat de partea Rusiei. Anglia de asemenea. Când isbucni răsboiul balcanic Tripla alianță nici nu se putea gândi la o schimbare radicală de frontiere. Ea ceruse doar sus și Cronică din Paris. Morala alegerei dlui Raymond Poincaré. — Aniversarea mortului Paul Verlaine. — Reichstagul împotriva abatelui Wetterlo. — Noul minister francez. Paris, 23 ianuarie. Poincaré este așadar președintele republicei. Câteva zile au trecut de la această alegere și entuziasmul francezilor se menține tot atât de exuberant ca în ziua congresului de la Versailles. Și toată lumea mărturisește că de la alegerea lui Thiers până acuma, marele eveniment al numirei unui nou președinte n’a stârnit niciodată, nici lupte atât de aprige în jurul urnei de vot și nici o mulțumire așa de radioasă. Cu alegerea lui Poincaré, Franța a dovedit că întră într’o fază nouă de desvoltare socială rupând-o în mod definitiv cu starea de spirit falsă și apăsătoare, care de două decenii încoace îi îngreunează mersul înainte. Alegerea lui Raymond Poincaré, academician și o inteligență vioae și elegantă, însemnează de fapt risipirea supremă a brumei socialiste, cu puzderia ei de sofisme și de visări utopice și primejdioase. Avem acum în capul statului un bărbat de mare valoare, un caracter original, o minte de sine stătătoare. De la vanitosul și mediocrul Felix Faure încoace, scaunul presidențial a fost ocupat în Franța de oameni a căror virtute civică și ale căror calități de cinste și de ordine sunt inatacabile, într’adevăr, dar cari au înfățișat nu cu destulă strălucire o națiune strălucită cum e cea franceză. Unii Loubet și Fallières au fost mai mult niște figuri decorative și nici decum niște personalități. Astfel a voit estetica socialistă, această estetică bizară ,care se îndepărtează sistematic de tot ce este valoare, independență, eleganță și tradițiune. Mentalităței socialiste îi repugnă orice este distins și consfințit de un trecut bătrân. Cine nu știe cu câtă ură bunăoară privesc socialiștii din Franța la înalta instituțiune a Academiei? D. Raymond Poincaré, președintele de azi este academician. De la nefasta afacere Dreyfus, nivelul moral al politicei interne a Franței nu a fost întotdeauna ce a trebuit să fie. Prea multe lupte meschine i-au răscolit arena. Prea tare a răsunat glasul socialiștilor, îmboldiți pe furiș de apetiturile de dezordine semită. Această cvasisupremație a unei democrații extravagante și-a avut însă epilogul la ultimul congres din Versailles, când dnii Combes și Jean Jaurès au făcut tot ce le-a stat în putință spre a asigura căderea dlui Poincaré. Eforturi vane! meschinării inutile! Omul care reprezintă azi Franța, nu o va înfățișa numai în mod platonic ca predecesorii săi, ci va ști să și contribue la guvernarea ei, asigurându-i acea unitate în politicele internă și externă, unitate pe care socialiștii o consideră nici mai mult nici mai puțin ca pe un abominabil act de despotism. Ei nu vor să înțeleagă că o republică nu poate să prospereze cu adevărat decât atunci când sfintele principii de libertate pe cari se rezimă nu sunt înecate în exces. Și până azi, anarhia socială, sau mai bine zis, fantoma anarhiei sociale a făcut destul rău Franței. Antica și măreața națiune franceză și-a dat în sfârșit seama la acest adevăr. De unde, jubileul într’adevăr nemaiauzit, cu care a fost primită alegerea lui Raymond Poincaré. O mentalitate uzată dispare cu ziua de azi; o altă nouă îi ia locul. Ea se basează mai mult pe cunoașterea adevărată a sufletului și cerințelor omenești, și va evita desigur erorile unei epoci de vizionari. Iată care este pentru mine morala alegerei la presidenția republicei, a academicianului Poincaré: A mai trecut un an de la moartea lui Paul Verlaine; și ca în toți anii prietenii și admiratorii poetului au serbat această aniversare. Un cer trist se întindea deasupra grădinei Luxenburg, o brumă melancolică plutea în văzduh. In fața statuei de marmoră a dulcelui cântăreț, Dl Lepelletier ne-a evocat în cuvinte bine simțite care a fost viața și opera lui. Și privind la chipul de peatră a poetului, alb în mijlocul peluzei verzi, la acel chip de Socrate cu ochii și gura copilărești, îmi ziceam că d. Lepelletier nu e complect în cuvântarea sa. Ce a fost Verlaine, o știm cu toții; cunoa-