Romanulu, noiembrie 1881 (Anul 25)

1881-11-26

1058 cari un zadar avem să-l căutăm în inamo­vibilitate — este temerea și recompensa seu premiul și pedepsa. »Decascopul gene­ral al legilor, observă Sulzer, este de a o­­bliga pe fie­care de a face atât cât se pote raționalminte cere de la densul, urmeza de aci că legiuitorul trebuie se revendice legilor ori­ce datoriă naturală, fără a ceda la vre-una, și nu trebuie se se lase la voia cetățenilor de cât numai ceea ce prin na­tura sea ense­șî nu póte fi cerută prin forță. Căci cu cât mai mult legiuitorul va lăsa în voința membrilor societății cu atât mai mult riscă de a vedea rea împlinindu-se datorțele cetățenesc­, și prin urmare de a lipsi la scopul ce-și propune societatea ci­vilă. Să nu ne lăsăm dor pe ipoteticul impe­rativ categoric al lui Kant, nici pe ilusor­ia obligatorietate a consciinței, căci asemenea calități rari și escepționale nu le putem afla de­cât în omeni rari și escepționali, și legea, care este că regulă generală, tre­buie să aibă în vedere generalitatea ome­­­nilor așa după cum sunt. Alt­fel va lucra și se va conduce un ju­decător când va sei că vă dată ales ni­menea nu ’l mai pute priva de postul său, nici al unui din loc, de cât numai în co­zuri anume prevăzute de legi, pe cari va sei forte bine și forte lesne să le evite și se le circumscrie, și alt­fel va lucra și se va conduce când va sei că cea mai mică abatere sau negligință va fi observată și severamente censurată de opiniunea pu­blică. Și acesta opinie publică, de la care depinde reputația, realegerea și înaintarea s­a, cu alte cuvinte viitorul său și al fa­miliei sa­e, acesta opinie publică fapt care ar remânea aprope impotentă contra ina­movibilității, va fi pentru judecător stimu­lentul cel mai puternic și pentru cetățeni garanția cea mai sigură de a fi bine judecați. Aceste motive, mi se­­ pare, sunt îndes­tul de puternice pentru ca legiuitorul ro­mân să respingă cu curagiu inerta inamo­vibilitate și să se decidă fără a eșu­a pentru viul și salutariul principiu al alegerii ma­gistraților, în urma unui examen practic, prin care candidații vor dobândi uă dată pentru tot­ d’a­una dreptul d’a se presinta și d’a fi aleși de colegiurile electorale res­pective. Pentru cei cari ar avea de obiectat ceva contra realegerii, n’am putea face mai bine de­cât a le pune înainte aceste rînduri, dintr’un autor care de sigur se află în bi­­bliotecele și mânile tuturor omenilor de lege. „Si vous mettez obstacle â la réélection indéfinie, vous frustrez le génié et le cou­rage du prix qui leur est du ; vous prépa­­rez des consolations et un triomphe â la lacheté et â l’ineptie; vous placez sur la mérne ligne 1’homme qui a parié suivant sa conscience, et celui qui a servi les fac­tions par son audace, ou l’arbitraire par sa complaisance. Les fonctions â vie, ob­serve Montesquieu, ont cet avantage, qu’elles épargnent â ceux qui les remplissent ces iutervalles de pusillanimité et de faiblesse qui précédent, chez les hommes destinés â rentrer dans la classe des simples citoyens, l’expiration de leur pouvoir. La réélection indéfinie a le mérne avantage ; eile favo­­rise les calculs de Ja morale. Ces calculs seuls ont un succés durable ; mais pour l’obtenir, ils ont besoin du temps. »Les hommes intégres, intrépides, expé-rimentés dans Ies affaires, sont-ils d’ailleurs assez nombreux pour qu’on doive repousser volontairment ceux qui ont mérité l’estime générale ? Les talents nouveaux parvien­­dront aussi; la tendance du peuple est á les accueuillir ; ne lui imposez â cet égard aucune contrainfe, ne l’obligez pas, â cha­­que élection, a choisir de nouveaux venus qui auront leur fortune d’amour-propre â faire, et a conquérir la célébrité. Rien n’est plus eher pour une nation que les reputa­tions, â créer. Suivez de grands exemples: voyez l’Amérique, les suffrages du peuple n’ont, cessé d’y entourer les fondateurs de son indépendanee ; voyez l’Angleterre, des noms illustrés par des réélections non in­­terrompues, y sont devenus en quelque sorté une propriété populaire. Heureuses les nations fidéles et qui savent estimer longtemps !* (Sfîrșitul pe mâne) FOITA ROMANULUI, 26 NOEMBRE MISE FERBOL de JACQUES VINCENT PARTEA ANTEIA — Urmare 1­ — XIII Pie­re luă locul ce i se oferea și s’as­­vârli cu multă vioiciune în întrevorbire, sforțându-se să scape de emoțiunea ce’l cu­prinsese, îmbrăcată c’uă simplă roch­iă de muse­lină, puțin întredeschisă la pept, c’un nod de panglică în stufosul ier­păr negru, Al­bine avea mai ales acea atragere de origi­nalitate care o distingea dintre tote. Necu­­noscând obiceiurile lumii, un instinct mi­nunat o făcea să nu greșesca în nimic. Ți­nuta ieî puțin cam gravă, tonul iei serios, 1) A se vedea »Românul 1 de la 7, 8, 10, 1t 12, 13 14, 15, 16 17, 19, 20 21 și 22 Noembre 1881. Abonații noul vor primi tot ce va fi eșit din acesta forță. ROMANULÜ 26 NOEMBRE 1881 CESTIUNEA DUNĂREI Discursul d-lui Crawshay — Urmare 1) — Tratatul de la Berlin desfăcu întru­cât­va ceea ce se făcuse în 1856. In fapt, Rusia, prin tratatul de la Berlin, fu pusă din nou în posițiunea în care se afla la 1812, când pentru prima dată pusese piciorul la Du­năre, luând Basarabia. Guvernul englez ajutase pe Rusia în 1812 cu luarea Basarabiei și aceea­șî greșeală fu săvârșită din r­on la Berlin. Mai era încă ceva, un nou principat fu creat, numit Bulgaria. Turcia era suzerana nominală a Bulga­riei, dar era de temut că, întâmplându-se un nou răsboiu între Rusia și Turcia, su­zeranitatea acesteia să nu mai fiă de nici un folos și că, în fapt, era mai resonabile de a considera Bulgaria ca p’uă provincie rusescá. Era de temut că prin acesta Rusia se va împlânta p’uă mare întindere a malului drept al Dunării. Cestiunea Porților de Fer se reîmprospăta. Resultatul fu că Austria lua asupră­ șî singură, fără ajutorul vr’unui alt Stat, d’a ’nlătura Porțile de Fer. D. Crawshay atrage atențiunea Camerei de comerciu asupra acestui punt, care va avea însemnătate mai în urmă. Un alt punt demn de ’nsemnat era dă­­rîmarea fortărețelor. Prin tratatul de la Berlin se dispunea că fortărețele de pe ambele maluri ale Dunării trebuiau să fie dărîmate, pentru a garanta libertatea navigațiunii. Se scia că România nu va face nici uă dificultate în acestă privință, dar dificultă­țile se născeau în altă parte. Fiind­că Bul­garia pate fi considerată ca parte integrantă din Rusia) era de cea mai mare ’nsemnă­­tate d’a dărîma acele fortărețe. Acesta e un punt, care nu trebuie scăpat din vedere. Un al treilea lucru d’uă mare însemnătate erau dificultățile ivite între ma­rile puteri, în urma pretensiunilor Austriei relative la Dunăre. Pentru a ’nțelege bine cestiu­nea Dunării, este necesar de a considera acest fluviu ca fiind împărțit în trei părți. A treia parte este de la Galați la mare, a doua de la Galați pene la Porțile de Fer și a treia de 1) A se vedea „Românul" de la 25 Noembre, la Porțile de Fer în­spre regiunile de sus ale fluviului. Aceste părți pot fi numite : Dunărea de Sus, Mi­jlocie și de Jos. Acuma, prin tratat, Dunărea de Jos, de la Galați până la mare, era supt guverna­rea comisiunei europene. Dar comisiunea, precum am arătat mai sus, era un soia de bouche­ trou și se simți nevoia d’a o prelungi din timp în timp. In momentul de față ea este prelungită pénă la 24 Aprilie 1883; péné astă­­ lî par­tea Dunării de care vorbim era supt con­trolul comisiunei. La Congresul din Berlin nimic n’a fost propus întru cât privesce Dunărea de sus, de la Porțile de Fer în sus, dar s’a propus ceva cu privire la partea de Dunăre cu­­prinsă între Galați și Porțile de Fer. S’a propus ca comisiunea europeană, în unire cu puterile riverane, să facă regula­mente pentru acesta parte a fluviului. Dar acesta parte a Dunării era cuprinsă d’uă parte de România și d’alta de Serbia și Bulgaria. Austria n’avea nici un teritoriu pe acesta parte a fluviului. Teritoriul iei în­cepe de la Porțile de Fer. Ceea ce pare natural că trebuia să facă comisiunea, sunt nisce regulamente alcă­tuite în unire cu Statele riverane și nu se vede de loc în tratatul de Berlin vr’uă dis­­posițiune care să creeze vr’uă comisiune nouă pentru regularea acestei părți a Du­nării. Era uă disposițiune în tratatul de Paris prin care se punea întrega Dunăre, de la un capăt la altul, supt uă singură comisiune, dar în tratatul de Berlin nu se spune nimic despre vr’uă comisiune pentru partea mi­jlociă a Dunării. Este un disposi­țiune numai care prevede facerea de regu­lamente, pe care puterile riverane trebuie sĕ le observe. Dér éeé ce se ’ntempla. Comisiunea europeană se ’ntruni la Ga­lați în iarna trecută; ea ținu pene ’n lunia trecut și nu isbuti nici de cum s’ajungă la vr’uă ’nțelegere întru cât privesce raportul comitetului său pentru regularea acestei părți a Dunării ș’acesta pentru următorea causă. Acel comitet intercalase­ră clausă prin care propunea că acesta parte a Du­nării trebuia să fie în viitor supt controlul unei comisiuni speciale riverane, permanente, că membrii acestei comisiuni erau să fie represintanții Austriei, României, Serbiei și ai Bulgariei și că Austriei îî era reservată președința cu votul preponderinte. Guvernul român s-a opus acestor vederi. Românii die : »Austria n’are teritoriu pe a­­cesta parte a Dunării. România numai, Ser­bia și cu Bulgaria au teritoriu; de ce ar fi represintată Austria în comisiune ?* S’au născut temeri că Austria va avea sprijinul Serbiei, așa în­cât, în fapt, Austria ar avea trei voturi din cinci. Décá s’ar fi admis acesta clausă de că­tre guvernele Europei, atunci de sigur că Dunărea, de la Porțile de Fer­mene la Ga­lați, ar fi trecut supt dominația Austriei. Acesta ar fi fost uă nedreptate față cu România. Dér, va ’ntreba cine­va, întru­cât ne privesce acesta pe noi ? Pentru a răspunde la acesta, trebuie să ne ’ntorcem la anul 1858, când se născu scisiunea ce împiedică pe comisia riverană d’a intra în acțiune. Aceea­șî dificultate a rămas și astă­zi­. Regatul României menținu acelea­și prin­cipii pe cari le-au menținut și principatele Moldovei și Valahiei. A­nume că nu tre­buia să se facă vr’uă favore stegului vr’unei națiuni în apele Dunării, sau vaselor de orî-ce provenință, mari sau mici, și că na­­vigațiunea Dunării trebuia să fiă deschisă fără nici uă escepțiune. Austria îmbrățișa opinia contrară și raportul comitetului co­­misiunii europene conținea u o clausă care propunea să se restrîngă comercial riveran în acesta parte a Dunării vaselor țârilor ri­verane. Dar comisiunea europeană nu primi acesta. D. Crawshay e sigur că deci comisiunea austriacă ar fi instituită, acesta atentate la libera navigație a Dunării s’ar încerca din nou. Adevĕrul curat este, că nu vor fi nici uă dată regulamente liberale și libertate de navigație pe Dunăre, cât timp acest fluviu se va afla în mânile Austriei și nu în mâ­nile celor­l­alte puteri riverane și ’n spe­ciale a României. Suntem în ore­care pri­mejdie d’a pierde avantagjele pe cari le-am câștigat ș’a sosit timpul să dăm tot sprijinul nostru acelor puteri cari mențin ca și noi principiile de liber schimb și de liberă na­vigație. D. Crawshay cere să se dea atențiune cestiunea fortărețelor, acelei a Porților de Fer și pretensiunilor Austriei, care n’are teritoriu între Porțile de Fer și Galați și care voiesce să i se ’ngăduie a decide ea singură ce reglemente se esiste pe Dunăre, de la Porțile de Fer la Galați. D. Crawshay conchide, cerând ca comitetul Camerei să examineze lucrul și sâ’șî facă raportul. Messagerul din Viena după ce reproduce câte­va părți din Mesagiul Regale, ’l apre­ciază în modul următor : Decepțiunea pe care a causat’o acest mesagiu este mare și organele tutor par­titelor au constatat puținul succes pe care l’a avut Austria în silințele sale de a con­verti pe România. »Guvernul român a făcut demersuri atât la Paris cât și la Londra pentru a căstiga pe Franța și Engliteza în cestiunea întin­derii drepturilor comisiunii dunărene pâne la Porțile de fer. »Se pute dor da­loc a se crede că băr­bații de Stat de la Bucuresci să fi primit încredințarea fij că se pute întemeia în dis­puta fluvială pe sprijinul acestor două Ca­binete. Intr’altele, ceea ce­­ pledeza causa României în acesta împregiurare este drep­tul ginților care voiesce ca fie­care­­ să fiă stăpân la el a­casă. Ar fi fără folos să se conteste acest drept unul particular, și cu tote acestea se contestă unui Stat. Abia este trebuință să adăugăm că nu este nimic mai ciudat de­cât logica pe care o ’ntre­­buințază ()­are^e austriace pentru a face plausibile pretensiunile peste măsură ale Austro-Ungariei. Ele dfic într’un acord co­mun că președinția în comisiunea mistă n’are cea mai mică valore din momentul în care Austria nu s’ar bucura de votul preponderinte în cas de paritate. Dar ele se feresc d’a mărturi că, mulțămită votu­lui preponderinte, va fi d’ajuns ca Austria să câștige numai un vot în acesta comisi­une pentru a’șî asigura supremația ș’a o face să servescá planurilor sale. Ș’acest vot, vădându-se situațiunea Serbiei, la pla­cul Austriei în cestiunea drumurilor de fer cum și în aceea a tratatului de comerciu, nu va fi greu­ a’l câștiga. Guvernul român a ’nțeles îndată că era un monopol pe care ’l căuta Austria ș’a­­cesta este ce l’a făcut să nu voiască a pă­răsi interesele supușilor săi și drepturile care’i sunt date prin chiar situațiunea frun­­tari­lor. România Liberă de ieri, vorbind despre suspendarea relațiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei cu România, (­ice într’al­­tele : Mesagiul vorbise în cestiunea Dunării, după inima și după gândul țării, și glasul acesta a sunat forte neplăcut la urechile celor ce de mult vénau drepturile și viitorul nostru. Guvernul nu putea face case într’alt­fel, déci guvern constituțional era, și Austria, aducându-și aminte de cânii lui Orole, trebuia sé scie, décâ jcum­va se sprijinea pe disensiunile politice dintre partite, ca, în amețala luptei din întru, sĕ ne ropéscá dunărea ; trebuia sĕ scie, dicem, că n’ar fi găsit nici un guvern în țară care să-i tră­deze interesele române, că guvernul care ar fi cutezat să facă un asemenea pas, fie acela chiar guvernul d-lui Brătianu, ar fi fost a doua și un guvern pierdut. Socotelile din năuntru le regulăm ne­­între noi, și când avem vreme , dar față cu interesele țârii, amenințate de orî-ce putere străină, stăm toți­­ pentru unul, ș unul pentru toți. Ecc­losiaca nostră în afacerile esterne. Austria nu’șî va face treburile cu nimeni în țară. Ideia apărării­­ moșiei ș’a drepturilor stră­bune, e moștenire la noi, și nu Austria ne va scote din cap ideia ce de vecuri se* sapă în creerii românescî. SGIRI­I ALE DILEI MM. LL. Regele și Regina ’Șî-au luat astă­zî reședința la palatul din capitală. * * * leri sérá, M. S. Regina, a asistat la re­­presintațiunea teatrului naționali. Se juca Cămătarul și Mincinosul. Cămătarul a reușit, și autorul, d. Gr. Ven­tura, a fost chiemat pe scenă. In ambele piese, d. Sf. Iulian a obținut un imens succes. * * # Ieri, un foc mare a isbucnit în orașul Drăgășani. Au ars trei case ’mpreună cu mărfurile ce s’aflau în prăvăliile din aceste case. * * * Concursul pentru catedra de chimia-or­­ganică la scala de pharmacia s’a terminat la 23 Noembre. Candidatul care a reușit într’un mod eminicte a fost d. doctor Is­­trati, elev al facultății de medicină din Bucuresci. * * * La 5 Decembre viitor, d. I. Roșea va ține uă conferință în sala societăței Con­cordia Română. D-sea va vorbi în acesta serii despre Femeia român­i după cântecile populare. * * * Colegiurile I electorale pentru senator de la județele Iași și Roman, sunt convo­cate, în ziua de 27 Decembre viitor, spre a ’mplini, prin noul alegeri, vacanțele de­clarate în Senat. Colegiul II electorale pentru senatori de la județul Romanațî, este convocat, în ziua de 29 Decembre, ca s’alege un senator, la vacanța declarată în Senat. Mișcarea poporațiunii din capitală de la 15—21 Noembre curinte a fost următorea: *■ ** surîsul ier dulce, grația’­ aspră, în fine, îi dau uă distincțiune rară. Ea ară la față cu Claire un fel de bunătate afectuosă, acea indulgință pe care o are cine­va pentru uă copilă plăcută și ’ncântătore, și vorbia ma­mei c’uă deferință care putea semăna c’uă supremă curtenire, șr nu cu supunerea ser­vilă a unei inferiore. D’uă dată, la vă în­trebare a d-nei Remondi asupra lucrărilor de la Grand-Palm­, d ra Claire strigă : — Albine trebuie să fie bine informată. — De ce? întrebă mama. — De trei ori m’am dus la ea și, ne­­găsind’o, am așteptat’o ș’am vedut’o venind printre bălți, Pierre se uita la Albine. — Este prea adevărat­, răspunse ea pur și simplu. Am vedut forte bine, draga mea, caut de friguri pe unul din pescarii noștri care ședea într’acolo. In acest moment întorcându-se de Re­mondi cu ospeții, Pierre fu împresurat de Honorat și de căpitanul Fereol. Prânzul se petrecu fără nici un incidinte. Musafirii erau numeroși. D. de Romaz s’a­­fla forte departe de Albine. Provensalilor le place să șâdă mult la mésa. Când eșiră din sala de mâncare, Pierre puțin cam a­­m­ețit de căldură, ba póte chiar și de acea emoțiune care nu voia să dispară cu tóte sforțările ce făcea, se duse­se și­ră pe te­rasă unde nu mai era nimeni. Cuprins d’uă amară descuragiare, era su­părat pe el însu­și de slăbiciunea ce avea. De ce nu se supunea ore­unui fapt neîn­­lăturabile? Cu ce chimeră putea el őre să se mai măgulescă? Nevoita sta în acea­șî localitate cu ea, unde trăiau­ aprópe ușă ’n ușă, siliți a se’ntâlni în tot momentul, ași vorbi, a-șî surîde, la ce mai puteau servi aceste revolte? Măcar de mândriă, nu ve­nise ore ora d’a se resemna și d’a uita? Un scomot de pași îl surprinse în acésta meditațiune. Printre pomișori, el zări uă fe­­meiă care venea spre dânsul. Recunoscu îndată rochia albă a Albinei. Ea se opri și, răzimându-se cu cotele de balustradă, râ­mase gânditore, privind nainte’î. Câte­va minute trecură. El o mânca cu ochii și ’și oprea răsuflarea. Ș’alte minute mai trecură. Ea nu se mișca. Ne mai putând sé se stă­­pânésca, se sculă și se strecură lângă dânsa. — Albine! murmură el. — D-tea ? strigă ea întorcându-se ră­­pede. Și ca cum ’i-ar fi părut roa de spaima sea . — A! d-tea esca!­reluă ea c’un ton a­­prope naturale. Uă tăcere urmă. Acum pentru ânteia oră, se mai regaseau ei singuri din sera cu scena de la Roman, atât de sfășiătore pentru el. Și ca cum n’ar fi putut să fiă vorba între ei de­cât despre uă amintire, o ’ntrebă: — Escî cel puțin fericită ? — Da. Spre a scăpa negreșit și d’alte întrebări, era să se retragă, când Claire s’arată la ușa salonului. — Cum, voi amândouî acolo? striga ea alergând. Albine, te caut. Și luând brațul amicei sale, o tîrî în gră­dină. Ora plecării veni și, fiind­că Bastida s’a­­fla în drumul Romazului, Pierre și Ferecliî plecară cu acea­șî barcă. In seară, eî tre­­buiră s’aștepte pene ce Honorat își înfă­șură nevasta. Cu mii de îngrijiri marinarii încolăcea șalul peste frumoșii umeri pe cari îî atingea cu acea tinerețe familiară a po­sesiunii. Claire și Remondi îî întovărășiră pené la ambarcader. Albine s’așed­ă lângă bărbatul său, Pierre în fața lor. — Încă uă sorá frumosa, cjise Honorat n’o sé mai am multe, vai! — Pleci în curând ? întrebă Pierre. — Peste cinci zile. Am­otărît aprópe a­­cesta cu d. Remondi. Supt impresiunea unei priviri tinere, el s’apropiă de femeia mea. Pierre înțelese că ’și petrecuse brațul în giurul taliei sale. Că dată chiar, pe când luntrea trecea pe supt un șir de sălcii, capetele lor s’apropiară ca într’un sărut. Ajunseră la Romaz. Honorat întinse amândouă mânile lui Pierre. — Am sé vin sé te véd maî nainte d’a pleca, <jise el. Scoborându-se pe țărm, Pierre rămase a­­colo, pe marginea apei, urmând din ochi barca care fugea. I se părea că încă vede pe Honorat ținând’o de mijloc. In fine se scutură și, rădicându-șî capul ca cum s’ar fi sfidat pe sine­ șî, își <Țse : — Dobitoc ce sunt, ea ’1 adoră! XV Nu mai este îndoiala, pasiunea lui Pierre era sinceră și adâncă. Ațîțată prin pedici negreșit, totu­și ea făcuse dintr’énsul un om, îl transformase, îl crease din nou, ca se pr­iéia ast­fel. Și cu tote acestea, nici un sim­­țim­ent nu este vecinic. Dumnedeu a măsu­rat pedepsa după puterile nóstre dându-ne uitarea. Câte uă dată este afacere de vo­ință, dar­mai în­tot­dea­una afacere de timp. Péné în momentul când s’a credul iubit, péné când își închipuise că ea face un sa

Next