Romanulu, noiembrie 1881 (Anul 25)
1881-11-26
1058 cari un zadar avem să-l căutăm în inamovibilitate — este temerea și recompensa seu premiul și pedepsa. »Decascopul general al legilor, observă Sulzer, este de a obliga pe fiecare de a face atât cât se pote raționalminte cere de la densul, urmeza de aci că legiuitorul trebuie se revendice legilor orice datoriă naturală, fără a ceda la vre-una, și nu trebuie se se lase la voia cetățenilor de cât numai ceea ce prin natura sea enseșî nu póte fi cerută prin forță. Căci cu cât mai mult legiuitorul va lăsa în voința membrilor societății cu atât mai mult riscă de a vedea rea împlinindu-se datorțele cetățenesc, și prin urmare de a lipsi la scopul ce-și propune societatea civilă. Să nu ne lăsăm dor pe ipoteticul imperativ categoric al lui Kant, nici pe ilusoria obligatorietate a consciinței, căci asemenea calități rari și escepționale nu le putem afla decât în omeni rari și escepționali, și legea, care este că regulă generală, trebuie să aibă în vedere generalitatea omenilor așa după cum sunt. Altfel va lucra și se va conduce un judecător când va sei că vă dată ales nimenea nu ’l mai pute priva de postul său, nici al unui din loc, de cât numai în cozuri anume prevăzute de legi, pe cari va sei forte bine și forte lesne să le evite și se le circumscrie, și altfel va lucra și se va conduce când va sei că cea mai mică abatere sau negligință va fi observată și severamente censurată de opiniunea publică. Și acesta opinie publică, de la care depinde reputația, realegerea și înaintarea sa, cu alte cuvinte viitorul său și al familiei sae, acesta opinie publică fapt care ar remânea aprope impotentă contra inamovibilității, va fi pentru judecător stimulentul cel mai puternic și pentru cetățeni garanția cea mai sigură de a fi bine judecați. Aceste motive, mi se pare, sunt îndestul de puternice pentru ca legiuitorul român să respingă cu curagiu inerta inamovibilitate și să se decidă fără a eșua pentru viul și salutariul principiu al alegerii magistraților, în urma unui examen practic, prin care candidații vor dobândi uă dată pentru tot d’auna dreptul d’a se presinta și d’a fi aleși de colegiurile electorale respective. Pentru cei cari ar avea de obiectat ceva contra realegerii, n’am putea face mai bine decât a le pune înainte aceste rînduri, dintr’un autor care de sigur se află în bibliotecele și mânile tuturor omenilor de lege. „Si vous mettez obstacle â la réélection indéfinie, vous frustrez le génié et le courage du prix qui leur est du ; vous préparez des consolations et un triomphe â la lacheté et â l’ineptie; vous placez sur la mérne ligne 1’homme qui a parié suivant sa conscience, et celui qui a servi les factions par son audace, ou l’arbitraire par sa complaisance. Les fonctions â vie, observe Montesquieu, ont cet avantage, qu’elles épargnent â ceux qui les remplissent ces iutervalles de pusillanimité et de faiblesse qui précédent, chez les hommes destinés â rentrer dans la classe des simples citoyens, l’expiration de leur pouvoir. La réélection indéfinie a le mérne avantage ; eile favorise les calculs de Ja morale. Ces calculs seuls ont un succés durable ; mais pour l’obtenir, ils ont besoin du temps. »Les hommes intégres, intrépides, expé-rimentés dans Ies affaires, sont-ils d’ailleurs assez nombreux pour qu’on doive repousser volontairment ceux qui ont mérité l’estime générale ? Les talents nouveaux parviendront aussi; la tendance du peuple est á les accueuillir ; ne lui imposez â cet égard aucune contrainfe, ne l’obligez pas, â chaque élection, a choisir de nouveaux venus qui auront leur fortune d’amour-propre â faire, et a conquérir la célébrité. Rien n’est plus eher pour une nation que les reputations, â créer. Suivez de grands exemples: voyez l’Amérique, les suffrages du peuple n’ont, cessé d’y entourer les fondateurs de son indépendanee ; voyez l’Angleterre, des noms illustrés par des réélections non interrompues, y sont devenus en quelque sorté une propriété populaire. Heureuses les nations fidéles et qui savent estimer longtemps !* (Sfîrșitul pe mâne) FOITA ROMANULUI, 26 NOEMBRE MISE FERBOL de JACQUES VINCENT PARTEA ANTEIA — Urmare 1 — XIII Piere luă locul ce i se oferea și s’asvârli cu multă vioiciune în întrevorbire, sforțându-se să scape de emoțiunea ce’l cuprinsese, îmbrăcată c’uă simplă rochiă de muselină, puțin întredeschisă la pept, c’un nod de panglică în stufosul ierpăr negru, Albine avea mai ales acea atragere de originalitate care o distingea dintre tote. Necunoscând obiceiurile lumii, un instinct minunat o făcea să nu greșesca în nimic. Ținuta ieî puțin cam gravă, tonul iei serios, 1) A se vedea »Românul 1 de la 7, 8, 10, 1t 12, 13 14, 15, 16 17, 19, 20 21 și 22 Noembre 1881. Abonații noul vor primi tot ce va fi eșit din acesta forță. ROMANULÜ 26 NOEMBRE 1881 CESTIUNEA DUNĂREI Discursul d-lui Crawshay — Urmare 1) — Tratatul de la Berlin desfăcu întrucâtva ceea ce se făcuse în 1856. In fapt, Rusia, prin tratatul de la Berlin, fu pusă din nou în posițiunea în care se afla la 1812, când pentru prima dată pusese piciorul la Dunăre, luând Basarabia. Guvernul englez ajutase pe Rusia în 1812 cu luarea Basarabiei și aceeașî greșeală fu săvârșită din ron la Berlin. Mai era încă ceva, un nou principat fu creat, numit Bulgaria. Turcia era suzerana nominală a Bulgariei, dar era de temut că, întâmplându-se un nou răsboiu între Rusia și Turcia, suzeranitatea acesteia să nu mai fiă de nici un folos și că, în fapt, era mai resonabile de a considera Bulgaria ca p’uă provincie rusescá. Era de temut că prin acesta Rusia se va împlânta p’uă mare întindere a malului drept al Dunării. Cestiunea Porților de Fer se reîmprospăta. Resultatul fu că Austria lua asupră șî singură, fără ajutorul vr’unui alt Stat, d’a ’nlătura Porțile de Fer. D. Crawshay atrage atențiunea Camerei de comerciu asupra acestui punt, care va avea însemnătate mai în urmă. Un alt punt demn de ’nsemnat era dărîmarea fortărețelor. Prin tratatul de la Berlin se dispunea că fortărețele de pe ambele maluri ale Dunării trebuiau să fie dărîmate, pentru a garanta libertatea navigațiunii. Se scia că România nu va face nici uă dificultate în acestă privință, dar dificultățile se născeau în altă parte. Fiindcă Bulgaria pate fi considerată ca parte integrantă din Rusia) era de cea mai mare ’nsemnătate d’a dărîma acele fortărețe. Acesta e un punt, care nu trebuie scăpat din vedere. Un al treilea lucru d’uă mare însemnătate erau dificultățile ivite între marile puteri, în urma pretensiunilor Austriei relative la Dunăre. Pentru a ’nțelege bine cestiunea Dunării, este necesar de a considera acest fluviu ca fiind împărțit în trei părți. A treia parte este de la Galați la mare, a doua de la Galați pene la Porțile de Fer și a treia de 1) A se vedea „Românul" de la 25 Noembre, la Porțile de Fer înspre regiunile de sus ale fluviului. Aceste părți pot fi numite : Dunărea de Sus, Mijlocie și de Jos. Acuma, prin tratat, Dunărea de Jos, de la Galați până la mare, era supt guvernarea comisiunei europene. Dar comisiunea, precum am arătat mai sus, era un soia de bouche trou și se simți nevoia d’a o prelungi din timp în timp. In momentul de față ea este prelungită pénă la 24 Aprilie 1883; péné astă lî partea Dunării de care vorbim era supt controlul comisiunei. La Congresul din Berlin nimic n’a fost propus întru cât privesce Dunărea de sus, de la Porțile de Fer în sus, dar s’a propus ceva cu privire la partea de Dunăre cuprinsă între Galați și Porțile de Fer. S’a propus ca comisiunea europeană, în unire cu puterile riverane, să facă regulamente pentru acesta parte a fluviului. Dar acesta parte a Dunării era cuprinsă d’uă parte de România și d’alta de Serbia și Bulgaria. Austria n’avea nici un teritoriu pe acesta parte a fluviului. Teritoriul iei începe de la Porțile de Fer. Ceea ce pare natural că trebuia să facă comisiunea, sunt nisce regulamente alcătuite în unire cu Statele riverane și nu se vede de loc în tratatul de Berlin vr’uă disposițiune care să creeze vr’uă comisiune nouă pentru regularea acestei părți a Dunării. Era uă disposițiune în tratatul de Paris prin care se punea întrega Dunăre, de la un capăt la altul, supt uă singură comisiune, dar în tratatul de Berlin nu se spune nimic despre vr’uă comisiune pentru partea mijlociă a Dunării. Este un disposițiune numai care prevede facerea de regulamente, pe care puterile riverane trebuie sĕ le observe. Dér éeé ce se ’ntempla. Comisiunea europeană se ’ntruni la Galați în iarna trecută; ea ținu pene ’n lunia trecut și nu isbuti nici de cum s’ajungă la vr’uă ’nțelegere întru cât privesce raportul comitetului său pentru regularea acestei părți a Dunării ș’acesta pentru următorea causă. Acel comitet intercalaseră clausă prin care propunea că acesta parte a Dunării trebuia să fie în viitor supt controlul unei comisiuni speciale riverane, permanente, că membrii acestei comisiuni erau să fie represintanții Austriei, României, Serbiei și ai Bulgariei și că Austriei îî era reservată președința cu votul preponderinte. Guvernul român s-a opus acestor vederi. Românii die : »Austria n’are teritoriu pe acesta parte a Dunării. România numai, Serbia și cu Bulgaria au teritoriu; de ce ar fi represintată Austria în comisiune ?* S’au născut temeri că Austria va avea sprijinul Serbiei, așa încât, în fapt, Austria ar avea trei voturi din cinci. Décá s’ar fi admis acesta clausă de către guvernele Europei, atunci de sigur că Dunărea, de la Porțile de Fermene la Galați, ar fi trecut supt dominația Austriei. Acesta ar fi fost uă nedreptate față cu România. Dér, va ’ntreba cineva, întrucât ne privesce acesta pe noi ? Pentru a răspunde la acesta, trebuie să ne ’ntorcem la anul 1858, când se născu scisiunea ce împiedică pe comisia riverană d’a intra în acțiune. Aceeașî dificultate a rămas și astăzi. Regatul României menținu aceleași principii pe cari le-au menținut și principatele Moldovei și Valahiei. Anume că nu trebuia să se facă vr’uă favore stegului vr’unei națiuni în apele Dunării, sau vaselor de orî-ce provenință, mari sau mici, și că navigațiunea Dunării trebuia să fiă deschisă fără nici uă escepțiune. Austria îmbrățișa opinia contrară și raportul comitetului comisiunii europene conținea u o clausă care propunea să se restrîngă comercial riveran în acesta parte a Dunării vaselor țârilor riverane. Dar comisiunea europeană nu primi acesta. D. Crawshay e sigur că deci comisiunea austriacă ar fi instituită, acesta atentate la libera navigație a Dunării s’ar încerca din nou. Adevĕrul curat este, că nu vor fi nici uă dată regulamente liberale și libertate de navigație pe Dunăre, cât timp acest fluviu se va afla în mânile Austriei și nu în mânile celorlalte puteri riverane și ’n speciale a României. Suntem în orecare primejdie d’a pierde avantagjele pe cari le-am câștigat ș’a sosit timpul să dăm tot sprijinul nostru acelor puteri cari mențin ca și noi principiile de liber schimb și de liberă navigație. D. Crawshay cere să se dea atențiune cestiunea fortărețelor, acelei a Porților de Fer și pretensiunilor Austriei, care n’are teritoriu între Porțile de Fer și Galați și care voiesce să i se ’ngăduie a decide ea singură ce reglemente se esiste pe Dunăre, de la Porțile de Fer la Galați. D. Crawshay conchide, cerând ca comitetul Camerei să examineze lucrul și sâ’șî facă raportul. Messagerul din Viena după ce reproduce câteva părți din Mesagiul Regale, ’l apreciază în modul următor : Decepțiunea pe care a causat’o acest mesagiu este mare și organele tutor partitelor au constatat puținul succes pe care l’a avut Austria în silințele sale de a converti pe România. »Guvernul român a făcut demersuri atât la Paris cât și la Londra pentru a căstiga pe Franța și Engliteza în cestiunea întinderii drepturilor comisiunii dunărene pâne la Porțile de fer. »Se pute dor daloc a se crede că bărbații de Stat de la Bucuresci să fi primit încredințarea fij că se pute întemeia în disputa fluvială pe sprijinul acestor două Cabinete. Intr’altele, ceea ce pledeza causa României în acesta împregiurare este dreptul ginților care voiesce ca fiecare să fiă stăpân la el acasă. Ar fi fără folos să se conteste acest drept unul particular, și cu tote acestea se contestă unui Stat. Abia este trebuință să adăugăm că nu este nimic mai ciudat decât logica pe care o ’ntrebuințază ()are^e austriace pentru a face plausibile pretensiunile peste măsură ale Austro-Ungariei. Ele dfic într’un acord comun că președinția în comisiunea mistă n’are cea mai mică valore din momentul în care Austria nu s’ar bucura de votul preponderinte în cas de paritate. Dar ele se feresc d’a mărturi că, mulțămită votului preponderinte, va fi d’ajuns ca Austria să câștige numai un vot în acesta comisiune pentru a’șî asigura supremația ș’a o face să servescá planurilor sale. Ș’acest vot, vădându-se situațiunea Serbiei, la placul Austriei în cestiunea drumurilor de fer cum și în aceea a tratatului de comerciu, nu va fi greu a’l câștiga. Guvernul român a ’nțeles îndată că era un monopol pe care ’l căuta Austria ș’acesta este ce l’a făcut să nu voiască a părăsi interesele supușilor săi și drepturile care’i sunt date prin chiar situațiunea fruntarilor. România Liberă de ieri, vorbind despre suspendarea relațiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei cu România, (ice într’altele : Mesagiul vorbise în cestiunea Dunării, după inima și după gândul țării, și glasul acesta a sunat forte neplăcut la urechile celor ce de mult vénau drepturile și viitorul nostru. Guvernul nu putea face case într’altfel, déci guvern constituțional era, și Austria, aducându-și aminte de cânii lui Orole, trebuia sé scie, décâ jcumva se sprijinea pe disensiunile politice dintre partite, ca, în amețala luptei din întru, sĕ ne ropéscá dunărea ; trebuia sĕ scie, dicem, că n’ar fi găsit nici un guvern în țară care să-i trădeze interesele române, că guvernul care ar fi cutezat să facă un asemenea pas, fie acela chiar guvernul d-lui Brătianu, ar fi fost a doua și un guvern pierdut. Socotelile din năuntru le regulăm neîntre noi, și când avem vreme , dar față cu interesele țârii, amenințate de orî-ce putere străină, stăm toți pentru unul, ș unul pentru toți. Ecclosiaca nostră în afacerile esterne. Austria nu’șî va face treburile cu nimeni în țară. Ideia apărării moșiei ș’a drepturilor străbune, e moștenire la noi, și nu Austria ne va scote din cap ideia ce de vecuri se* sapă în creerii românescî. SGIRII ALE DILEI MM. LL. Regele și Regina ’Șî-au luat astăzî reședința la palatul din capitală. * * * leri sérá, M. S. Regina, a asistat la represintațiunea teatrului naționali. Se juca Cămătarul și Mincinosul. Cămătarul a reușit, și autorul, d. Gr. Ventura, a fost chiemat pe scenă. In ambele piese, d. Sf. Iulian a obținut un imens succes. * * # Ieri, un foc mare a isbucnit în orașul Drăgășani. Au ars trei case ’mpreună cu mărfurile ce s’aflau în prăvăliile din aceste case. * * * Concursul pentru catedra de chimia-organică la scala de pharmacia s’a terminat la 23 Noembre. Candidatul care a reușit într’un mod eminicte a fost d. doctor Istrati, elev al facultății de medicină din Bucuresci. * * * La 5 Decembre viitor, d. I. Roșea va ține uă conferință în sala societăței Concordia Română. D-sea va vorbi în acesta serii despre Femeia români după cântecile populare. * * * Colegiurile I electorale pentru senator de la județele Iași și Roman, sunt convocate, în ziua de 27 Decembre viitor, spre a ’mplini, prin noul alegeri, vacanțele declarate în Senat. Colegiul II electorale pentru senatori de la județul Romanațî, este convocat, în ziua de 29 Decembre, ca s’alege un senator, la vacanța declarată în Senat. Mișcarea poporațiunii din capitală de la 15—21 Noembre curinte a fost următorea: *■ ** surîsul ier dulce, grația’ aspră, în fine, îi dau uă distincțiune rară. Ea ară la față cu Claire un fel de bunătate afectuosă, acea indulgință pe care o are cineva pentru uă copilă plăcută și ’ncântătore, și vorbia mamei c’uă deferință care putea semăna c’uă supremă curtenire, șr nu cu supunerea servilă a unei inferiore. D’uă dată, la vă întrebare a d-nei Remondi asupra lucrărilor de la Grand-Palm, d ra Claire strigă : — Albine trebuie să fie bine informată. — De ce? întrebă mama. — De trei ori m’am dus la ea și, negăsind’o, am așteptat’o ș’am vedut’o venind printre bălți, Pierre se uita la Albine. — Este prea adevărat, răspunse ea pur și simplu. Am vedut forte bine, draga mea, caut de friguri pe unul din pescarii noștri care ședea într’acolo. In acest moment întorcându-se de Remondi cu ospeții, Pierre fu împresurat de Honorat și de căpitanul Fereol. Prânzul se petrecu fără nici un incidinte. Musafirii erau numeroși. D. de Romaz s’afla forte departe de Albine. Provensalilor le place să șâdă mult la mésa. Când eșiră din sala de mâncare, Pierre puțin cam amețit de căldură, ba póte chiar și de acea emoțiune care nu voia să dispară cu tóte sforțările ce făcea, se dusese șiră pe terasă unde nu mai era nimeni. Cuprins d’uă amară descuragiare, era supărat pe el însuși de slăbiciunea ce avea. De ce nu se supunea oreunui fapt neînlăturabile? Cu ce chimeră putea el őre să se mai măgulescă? Nevoita sta în aceașî localitate cu ea, unde trăiau aprópe ușă ’n ușă, siliți a se’ntâlni în tot momentul, ași vorbi, a-șî surîde, la ce mai puteau servi aceste revolte? Măcar de mândriă, nu venise ore ora d’a se resemna și d’a uita? Un scomot de pași îl surprinse în acésta meditațiune. Printre pomișori, el zări uă femeiă care venea spre dânsul. Recunoscu îndată rochia albă a Albinei. Ea se opri și, răzimându-se cu cotele de balustradă, râmase gânditore, privind nainte’î. Câteva minute trecură. El o mânca cu ochii și ’și oprea răsuflarea. Ș’alte minute mai trecură. Ea nu se mișca. Ne mai putând sé se stăpânésca, se sculă și se strecură lângă dânsa. — Albine! murmură el. — D-tea ? strigă ea întorcându-se răpede. Și ca cum ’i-ar fi părut roa de spaima sea . — A! d-tea esca!reluă ea c’un ton aprope naturale. Uă tăcere urmă. Acum pentru ânteia oră, se mai regaseau ei singuri din sera cu scena de la Roman, atât de sfășiătore pentru el. Și ca cum n’ar fi putut să fiă vorba între ei decât despre uă amintire, o ’ntrebă: — Escî cel puțin fericită ? — Da. Spre a scăpa negreșit și d’alte întrebări, era să se retragă, când Claire s’arată la ușa salonului. — Cum, voi amândouî acolo? striga ea alergând. Albine, te caut. Și luând brațul amicei sale, o tîrî în grădină. Ora plecării veni și, fiindcă Bastida s’afla în drumul Romazului, Pierre și Ferecliî plecară cu aceașî barcă. In seară, eî trebuiră s’aștepte pene ce Honorat își înfășură nevasta. Cu mii de îngrijiri marinarii încolăcea șalul peste frumoșii umeri pe cari îî atingea cu acea tinerețe familiară a posesiunii. Claire și Remondi îî întovărășiră pené la ambarcader. Albine s’aședă lângă bărbatul său, Pierre în fața lor. — Încă uă sorá frumosa, cjise Honorat n’o sé mai am multe, vai! — Pleci în curând ? întrebă Pierre. — Peste cinci zile. Amotărît aprópe acesta cu d. Remondi. Supt impresiunea unei priviri tinere, el s’apropiă de femeia mea. Pierre înțelese că ’și petrecuse brațul în giurul taliei sale. Că dată chiar, pe când luntrea trecea pe supt un șir de sălcii, capetele lor s’apropiară ca într’un sărut. Ajunseră la Romaz. Honorat întinse amândouă mânile lui Pierre. — Am sé vin sé te véd maî nainte d’a pleca, <jise el. Scoborându-se pe țărm, Pierre rămase acolo, pe marginea apei, urmând din ochi barca care fugea. I se părea că încă vede pe Honorat ținând’o de mijloc. In fine se scutură și, rădicându-șî capul ca cum s’ar fi sfidat pe sine șî, își <Țse : — Dobitoc ce sunt, ea ’1 adoră! XV Nu mai este îndoiala, pasiunea lui Pierre era sinceră și adâncă. Ațîțată prin pedici negreșit, totuși ea făcuse dintr’énsul un om, îl transformase, îl crease din nou, ca se priéia astfel. Și cu tote acestea, nici un simțiment nu este vecinic. Dumnedeu a măsurat pedepsa după puterile nóstre dându-ne uitarea. Câte uă dată este afacere de voință, darmai întotdeauna afacere de timp. Péné în momentul când s’a credul iubit, péné când își închipuise că ea face un sa