Scînteia Tineretului, octombrie 1965 (Anul 21, nr. 5093-5119)

1965-10-14 / nr. 5104

Marile descoperiri ARHIMEDE de Dorel Dorian Cînd corăbiile romane pornite sa atace Siracuza s-au apropiat îndeajuns de mult de cetate, „de după zidurile ei se aplecară asupra corăbiilor bîrne lungi, încovoiate în formă de corn. Unele dintre ele — după cum ne informează istoricul Plutarh — loveau de sus corăbiile şi le scufundau prin forţa loviturii. Altele apucau corăbiile de prore cu nişte ghiare sau pliscuri de fier asemănătoare cu ale cocorilor, ridicau corăbiile, le răs­turnau cu pupa în jos şi apoi, îndepărtînd cîrligele, le scufun­dau“. Maşinile acestea create după planurile marelui Arhimede şi utilizate atunci, pentru prima oară în istoria înfruntărilor na­vale, l-au făcut pe Marcellus, comandantul flotilei romane, să-şi întrebe ostaşii: „N-ar fi mai bine să încetăm lupta împotriva acestui matematician, asemănător lui Briareu — gigant mito- 1 logic cu 50 de capete şi 100 de braţe — care stînd liniştit pe ţărmul mării ne scufundă corăbiile... ?“­­)• Pentru a înţelege însă cu adevărat opera marelui Arhimede şi a întregi imaginea, îndeajuns de sumară, pe care ne-au creat-o manualele şcolare vorbindu-ne doar despre „legile“ care-i poartă pînă azi numele — chiar şi asemuirea lui Arhi­mede cu legendarul Briareu spune încă îndeajuns de puţin. Vorbind despre Arhimede, trebuie să amintim înainte de toate faptul că ne găsim într-o perioadă în care asistăm la o puternică dezvoltare a ştiinţelor naturii şi, în special, la dezvol­tarea matematicii, astronomiei şi mecanicii. E momentul în care Ptolemeui, urmaşii lui Alexandru, înte­meiază aşa-numitul „Muzeu din Alexandria" sau „Templul mu­­zeelor“, în esenţă primul institut de cercetări din istoria lumii şi primul aşezămînt ştiinţific beneficiind de o subvenţie ofi­cială. 1). Spre deosebire de „Liceul“ lui Aristotel unde discipolii a­­cestuia citeau, discutau dar refuzau din principiu experimentul, „Muzeu!“ e înzestrat cu cea mai modernă aparatură a epocii — sfere armilare 3), astrolaburi 4), cadrane solare etc. — ceea ce îngăduie cercetătorilor să-şi verifice raţionamentele şi observa­ţiile teoretice, măsurînd, cîntărind, topind metale, amestecînd substanţe, „verificînd“ poziţia exactă a stelelor. Erastotene, directorul „Muzeului“ stabileşte pentru prima oară dimensiunile pămîntului, cu o eroare detectabilă abia în sec. XVIII 5). Aristarh, în aceeași perioadă, situează tot pentru prima oară soarele (și nu pămîntul) în centrul Universului ipo­teză care avea să fie reluată abia de Copernic. Euclid •) reali-1. E vorba de primul atac roman asupra Siracuzei, după cum se ştie, respins. 2. Numai „Catalogul“ Muzeului — „Catalog al operelor care au strălucit in toate domeniile cunoaşterii" — numără 120 de volume. 3. Sfere imitînd mişcarea astrelor. 4. Instrument pentru determinarea pozitiei stelelor. 5. Valoarea circumferinței pămîntului stabilită de Erastotene — 24 700 mile — prezintă o eroare de numai 250 mile. 6. Lui Euclid i se atribuie celebrul răspuns dat regelui Phtole­­meu care voia să descopere o cale mai ușoară în studiul matema­ticilor : ,,In matematică nu există drumuri regale". 2 zează primul mare edificiu matematic sintetizînd toate cunoş­tinţele de pînă la el („Elementele“). Diofant realizează prima lucrare asupra ecuaţiilor, iar poeţii, încîntaţi de apariţia roţilor hidraulice, se adresau cu încîntare femeilor: „Munca voastră a fost dată în seama nimfelor rîului, a naiadelor... care saltă sprinten pe roţi, iar roţile învîrtesc greaua piatră de moară“. Pe acest fundal trebuie proiectată apariţia lui Arhimede — 287—212 î.e.n. — despre care Leibnitz spunea că „cei care sînt in stare să-l înţeleagă... vor admira mai puţin descoperi­rile celor mai mari oameni moderni“. Meritele lui Arhimede în istoria (ştiinţei) ? Amploarea cunoş­tinţelor sale ? Strălucita îmbinare a capacităţii de investigaţie cu spiritul practic al inginerului ? E suficient să ne gîndim la o lucrare atît de des citată ca „Echilibrul figurilor plane“, expunere completă asupra func­ţionării maşinilor simple care a şi pus bazele „STATICIISă ne amintim impresionantul studiu „Despre numărul firelor de nisip" , prima întâlnire cu accepţia ştiinţifică a noţiunii de infinit şi, raportat la epocă, lucrarea cea mai judicioasă, despre dimensiunile „Universului“ cunoscut pe atunci. Să reflectăm, deopotrivă, la studiul „Despre corpurile plutitoare“, piatră de fundament a hidrostaticii moderne şi care, în afara legilor plu­tirii corpurilor, a dus şi la cunoscutele aplicaţii privind stabili­rea densităţii corpurilor prin cufundarea lor în apă (de aici şi cunoscuta „lege“ a lui Arhimede­ 7). Rezolvînd problema cuadraturii suprafeţelor plane mărginite de linii curbe, dezvoltînd teoria exhaustiei a lui Eudox, apro­­ximînd lungimea cercului prin perimetrul unui poligon cu 90 de laturi şi stabilind valoarea lui „Pi“ cu o foarte mare exac­titate8), Arhimede se impune ca cel mai avansat matematician al epocii sale. Prin lucrările sale, geometria teoretică a fost 7. E interesant că pentru prima oară Încep să apară legende despre oameni de ştiinţă, cum a fost şi legenda privind desco­perirea bijutierilor-hoţi care au Încercat să Înlocuiască aurul cu argintul 8. Recomandăm cititorilor interesanta lucrare a prof. univ. Florica T. Cimpan „Istoria numărului «tPl»­, 3 ★ Daţi copiilor dulciuri, nu şi erori De la prima linie tra­să stîngaci, cu mina grăbită de emoţie, de la primul cuvînt silabi­sit cu vocea tare şi gra­vă a celor 7 ani, a­c, ac, sorbi din slova căr­ţii o înţelepciune adu­nată cu tenacitatea ge­neraţiilor şi transmisă spre folosinţă şi împlini­re. Abecedarul a fost primul nostru manual. Primul nostru suport in­telectual, prima lecţie de deprindere corectă a limbii noastre. Dar nu numai el. O firmă silabi­sită, un titlu de ziar, o reclamă comercială sau un anunţ ne-au fost tot atîtea pretexte pentru a ne mări dorinţa de a ci­ti, de a vorbi corect româneşte. Magnetis­mul cu care ne ab­soarbe a fost numit doct autoritatea textu­lui tipărit. Dar imperati­vul lui se clinteşte în clipa în care litera ti­parului suportă impasi­bilă, eroarea. O recla­mă tipărită recent de Ministerul Comerţului Interior, înfăţişa, alături de cîteva cutii de bom­boane, revărsate gene­ros, ca dintr-un corn al abundenţei, un şcolar care caligrafia pe o ta­blă neagră un superla­tiv la vîrstel : „îmi plac foarte mult“..., desigur dulciurile ar fi scris el mai departe, dar, nelă­sat să-şi desăvârşească propoziţia, graficianul semidoct a anticipat in josul paginii cu litere groase : „Dulciuri". Ci­neva a văzut macheta reclamei, a avizat-o, s-a tipărit, s-au tras la of­­set culorile veştejite. Acel cineva şi-a frecat apoi cu mulţumire mîi­­nile : „Bună treabă". Di­fuzat în tiraje mari, în rîndurile celor care des­cifrează de puţină vre­me manualele de citire, orarul-reclamă a ajuns la destinatari : şcolarii. Şi firesc, credinţa în autoritatea textului ti­părit a fost lezată de această grosolană gre­şeală gramaticală. „Daţi copiilor bom­boane" — sună impera­tiv o altă reclamă pu­blicitară — dar no­ şi erori, adăugăm noi, V. AR. In excursie la Ghebe Bicazului Foto : AGERPRES legată pentru prima oară de geometria practică. „Măsură cer­cului“, „Asupra cuadraturii parabolei“, „Despre spirale sau „Despre sferă şi cilindru“ sînt numai cîteva din lucrările care s-au păstrat prestigioase pînă în zilele noastre. Pe piatra mor­­mîntului său a şi fost gravată o sferă înscrisă într-un cilindru — descoperire de care se simţea foarte legat — şi care i-a în­găduit mai tîrziu, de altfel, lui Cicero să-i regăsească mor­­mîntul. Spaţiul nu ne îngăduie să ne referim mai pe larg şi la marele inginer Arhimede care a adus îmbunătăţiri radicale mecanis­melor privind irigaţia, ridicarea greutăţilor, construcţia corăbi­ilor, a maşinilor de război ori a oglinzilor incendiare. Vom preciza doar că pentru a ajunge la rezultatele sale, Arhimede folosea deseori modele mecanice, dovedindu-se şi în acest domeniu un mare precursor­). Fizicianul Max von Laue, tentat adesea să constate meritele antichităţii, nu poate să treacă cu vederea în «Istoria fizicii» „apariţia unui geniu de talia lui Arhimede“. Şi aprecierea ni se pare cu atît mai judicioasă cu cit întreaga istorie a ştiinţei demonstrează că cea mai mare greutate în realizarea descoperirilor ştiinţifice constă nu atît în a face observaţiile necesare cît în a rupe cu ideile „tradiţi­onale“ ivite în interpretarea lor. Care elogiu postum l-ar fi putut întrece pe cel adus lui Arhimede de însăşi logica vieţii şi a ştiinţei şi anume că prima ediţie completă a lucrărilor sale să se dovedească necesară şi să apară, în timpul Renaşterii, în anul 1543, în acelaşi an cu „De Revoluţionibus“ a lui Copernic şi cu „Fabrica“ lui Ve­­salius ? Soldatul care ucidea în anul 212 î. e. n. pe autorul celebrului: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni pămîtul“ nu putea să bănuie, că sabia îi este neputiincioasă şi că loveşte un nemu­ritor. Ceea ce, de altfel îl şi ridică pe Arhimede deasupra legendarului şi totuşi muritorului Briareu. 9 Marinarii ştiau să se folosească de pîrghii şi negustorii de balanţe cu mult Înainte de Arhimede; descoperindu-le Insă legile, el a creat posibilitatea unor noi invenţii şi a făcut primul pas spre generalizările pe care aveau să le Încerce peste secole, Galileu şi Newton. 4 Un punct Nimic nu e mai primejdios pentru arta spectacolului cla­sic decit încremenirea pe po­ziţia şi în credinţa soluţiei u­­nice. Nimic nu e mai supărător decit să auzi: Shakespeare se joacă aşa, Goldoni aşa, Cara­­giale numai aşa, fiindcă aşa şi nu altfel vrea tradiţia. Dar despre ce tradiţie e vorba ? De cele mai multe ori, respectul tradiţiei nu reprezintă altceva decît respectul unor deprin­deri personale ale oamenilor de teatru : reminiscenţe de lectură, imagini reţinute din­­tr-un spectacol vechi, idei for­mate pe cont propriu despre un text, despre anumite feluri de a monta, noţiuni şi infor­maţii reţinute din timpul şco­larizării. In cele mai bune ca­zuri, se adaugă şi amintirile unor contacte directe cu au­tori şi gra­f artişti care au creat în primă reprezentaţie piese, roluri, direcţii de scenă. Ori­cum, însă, trebuie să recunoaş­tem că totul e filtrat prin pro­pria noastră memorie şi sensi­bilitate, prin propria noastră judecată, şi ca atare totul e în mare măsură subiectiv, ca să nu spunem aproximativ, în ra­port cu (pretinsa) unicitate de montare a operelor clasice. Adevărul e că pentru a-i juca pe clasici soluţiile nu sunt nici una, nici două, ci o mie şi una. Depinde de tactul, de gus­tul, de cultura, de talentul, de formaţia filozofică a artistului. Constatarea nu-mi aparţine, ci a fost exprimată cu discernă­ de vedere mint de criticul francez Thierry Maulnier, într-un ar­ticol intitulat într-adins : Una, nici una, o sută de mii — so­luţiile de a-i juca pe clasici. Tot el semnalează cu o justifi­cată preocupare fenomenul de „uzură a atenţiei“, de tocire a simţurilor cu care receptăm imaginea — vizuală şi auditivă — a unuia şi aceluiaşi specta­col clasic la care am asistat de nenumărate ori. Simţim o fi­rească nevoie ca, din cînd în cînd, să privim cu ochi proas­peţi ceea ce am văzut mereu în aceleaşi forme şi culori, cu aceleaşi sunete şi cadenţe. E o problemă de psihologie ele­mentară şi cred că nimeni nu-i poate nega efectele. Dar în discuţia despre cla­sici mai există un aspect im­portant, de data aceasta de or­din etic, pe lingă cel strict es­tetic. Paladinii „tradiţiei“ în­treabă de pe socluri : nu con­stituie oare o impietate, un act de insolenţă, o condamnabilă lipsă de respect faţă de opera clasică , pretenţia de a modi­fica, de a nuanţa altfel, ceea ce a gîndit şi a vrut autorul ? Oare opera clasică nu trebuie privită ca un obiect de vene­raţie, de mare preţ, ca un ri­tual pentru oficierea unui ve­ritabil cult ? Fără să se des­cumpănească, novatorii răs­pund : nu, actul de impietate şi de insolenţă îl săvîrşesc a­­ceia care nu socotesc opera clasicului ca pe un organism viu, pretabil la­ metamorfoze­le cărora i se supune orice fiinţă înzestrată cu viaţă, aceia care nu se apropie de opera clasică cu vibraţia pasionată ce însoţeşte orice gest, orice acţiune de cultură contempo­rană. Uşor de văzut, balanţa înclină — s-ar putea spune de la sine — în favoarea înnoirii. Ceea ce nu înseamnă că ino­vatorii nu sunt şi ei pîndiţi de primejdii. Cea mai mare, cea mai grosolană, e tentaţia de a modifica, de a inova, prin in­tervenţii de chirurgie regizora­lă aplicate textului. Nu convi­ne o idee, o imagine, o replică, o indicaţie a autorului ? Afară cu ele ! Nu aşa se inovează, nu aşa se creează un spectacol clasic în spirit contemporan. Dimpotrivă, măsurarea puteri­lor şi a talentului e cu atît mai captivantă, cu cît înnoirea se produce pe baza textului in­tegral, pe dialogul nemutilat. La un moment dat — ne po­vesteşte acelaşi Thierry Maul­nier — marile spectacole clasi­ce ale Comediei Franceze au început să dea semne de lînce­­zeală şi mucegăire, iar publi­cul — semne de evadare. Un intendent plin de bun simţ a găsit remediul, foarte simplu, să încredinţeze montarea cla­sicilor unor regizori care alcă­tuiau avangarda momentului. Aşa au luat naştere, printre altele, celebrele spectacole mo­­liereşti ale lui Louis Jouvet, Don Juan şi Tartuffe, într-o regie socotită la început de-a dreptul scandaloasă şi obrazni­că. Astăzi, aceste spectacole au devenit „clasice“ şi, mai curînd ori mai tîrziu, timpul care în­noieşte totul va pretinde şi îm­prospătarea lui Tartuffe sau a lui Don Juan. (De unde, în pa­ranteză, şi constatarea că soar­ta „avangardiştilor“ — cînd sînt artişti autentici — e să devină „clasici“ !) Important de reţinut, însă, rămîne faptul că Jouvet nu şi-a permis să schimbe textele lui Molière prin amputare, prin eliminare de părţi. Inovaţia lui a avut loc în concepţie, în alegerea in­terpreţilor, în ritmul mişcării scenice, în orientarea decoru­­­lui, în folosirea luminilor, a­­dică în acele elemente care ţin de arta spectacolului. Re­zultatul, se pare, a fost impre­sionant : două sute de seri la rind, Don Juan, încă mai multe Tartuffe. Ulterior, expe­rienţa lui Jouvet s-a extins. Vorba franţuzului: " bon en­­tendeur salut, cine află de o treabă reuşită, s-o aplice ! Toate aceste consideraţii m-au condus la formularea u­­nui simplu şi modest punct de vedere în ceea ce priveşte ra­portul dintre tradiţie şi inova­ţie în teatru. Tradiţia trebuie să fie reprezentată prin inte­gralitatea textului, iar inova­ţia să se exercite în cadrul creator al artei spectacolului. Piesa clasică are un conţinut complex, căruia arta scenei îi dezvăluie în fiecare epocă fa­ţete noi, mai exact, acele faţete care pot interesa omul epocii respective. Bunăoară, astăzi nu ne-ar mai interesa, în Othello, ideea de-a nu ne mărita fetele cu oameni de culoare, întru a­­părarea colonialismului (aşa cum i-a interesat pe unii ur­maşi ai lui Shakespeare), ci ne-ar putea cuceri tocmai ideea contrarie, profunda ome­nie a unui maur, sau, să zi­cem, ideea unui Othello muş­cat de îndoiala strecurată de Iago şi „gelos pe sine însuşi“. Astfel, respectul tradiţiei tre­buie să se concretizeze în res­pectul faţă de text, socotit un organism viu, iar încurajarea inovaţiei să aibă loc înăuntrul artei spectacolului — înţeleasă ca artă autonomă chiar —, şi din simplul motiv că regizo­rul, în calitatea lui de creator, nu e un autor de texte, ci au­tor de spectacole, nu e scriitor, ci un om de teatru. La întîlnirea din primăvară cu oamenii de cultură şi de artă, vorbind de valorile tra­diţiei, tovarăşul Nicolae Ceau­­şescu arăta că „oam­enii de li­tere şi artă sunt chemaţi SA CONTINUE şi SA DUCA MAI DEPARTE această tradiţie, să-şi aducă contribuţia lor la îmbogăţirea culturii noastre naţionale şi în acelaşi timp a­­portul la cultura universală". Mi-am îngăduit să subliniez doi termeni din acest pasaj, în aparenţă foarte apropiaţi ca înţeles, dar care stau de fapt într-un raport dialectic evi­dent ; a continua şi a duce mai departe. Există aici o disociere de mare fineţe, există imagi­nea unei culturi vii, care-şi realizează progresul atît prin­­tr-un gest de păstrare, cît şi printr-un simultan de adău­gire, de îmbogăţire. In cazul clasicilor ,teatrului, aş zice că trebuie să continuăm păstra­rea operelor, a textelor, şi să le ducem mai departe viaţa lor nemuritoare, prin adăugi­rea viziunii noastre moderne şi suple. Cît, cum, în ce fel pă­străm şi cît, cum, în ce fel a­­dăugăm, este — repet — o problemă de judecată şi de sensibilitate a fiecărui artist în parte, este măsura propriei sale capacităţi artistice şi, de­sigur, a teatrului care-l spri­jină, de Florian Potra Nichita Stănescu CINTEC PATRIA Patrie, cîntec dinţii, pînă-n zbor, de ciocîrlie, şirul curb, la căpătîi a! Carpaţilor, să-mi fie — vis al meu e şi real cum se-ncheagă în cuvinte Oltul munte, Oltul deal şi cîmpie, mai nainte. Patrie, cîtec cîntat de strămoşii mei anume şi de şirul necurmat al urmaşilor de mîine. Strigături de flăcău Ah, oraşe noi, noi sate sînt ca nişte roţi zimţate care-mbucă între ele cîm­pu-ntreg, cerul cu stele, de se văd înaintînd anotimpurile-n rînd în lung şi în lat de ţară numai în spre primăvară După chipul unui vis fericit, după modelul locuind viitorul, sculptorul a sculptat o ţară. El a ales sufletul în locul marmurii, ideile „In locul dălţii. Apoi el s-a-ndrăgostit de propria lui operă şi-mbrăţişînd-o cu sine i-a dat un trup pe măsură. Eu care locuiesc în ţara aceasta, tot timpul mi-adaog sufletul, ideile la piscurile ei, şi cu mine prietenii mei — şi cu ei, prietenii prietenilor mei, şi aşa la nesfîrşit ca-n două oglinzi paralele, pînă cînd piscurile ating viitorul şi-acolo se vede că opera de foarte multe ori îşi întrece modelul, pentru că ea e vie, pentru că ea există, pentru că ia fiinţă din sufletele noastre, la fel cum şi noi luăm fiinţă din sufletul ei. Geometrie braşoveană Foto: C. ARGADIE Adunări de dări de seamă şi alegeri U. T. C. Să ne imaginăm o oră oarecare de clasă. Profesorul examinează un elev, să spunem despre funcţionarea u­­nui motor electric. Ele­vul schiţează părţile componente, descrie ro­lul fiecăreia chiar cu amănunte neexistente în manual. La sfârşit însă profesorul pare ne­mulţumit. Elevul său n-a vorbit de un lucru foarte important şi anu­me n-a arătat legile, principiile de funcţio­nare a motorului. Dacă ar fi făcut o expunere completă, din care să nu lipsească aceste lu­cruri esenţiale, i-ar fi dat nota maximă. Dar aşa i-a scăzut două puncte... Cam în acelaşi fel s-au petrecut lucrurile şi la adunarea de dare de seamă şi alegeri U.T.C. de la Şcoala profesională „Electro­magnetica“ din Capita­lă. A fost o adunare de alegeri în care darea de seamă şi cei care au luat cuvîntul despre activitatea vechiului co­mitet U.T.C. au dezbă­tut multiple aspecte ale activităţii din şcoală, şi-au manifestat intran­sigenţa şi combativita­tea faţă de lipsuri. Dis­­cutînd însă despre prin­cipala lor îndatorire —­ învăţătura — uteciştii s-au limitat numai la activitatea depusă pen­tru însuşirea noţiunilor ce se predau la orele de curs. Cît priveşte felul în care decurge instruirea practică în atelierul-şcoală şi în din timpul petrecut de elevi în şcoala profesi­onală. Drept urmare, preocuparea pentru fe­lul în care elevii de­prind practic meseria pe care şi-au ales-o tre­buia să constituie o problemă esenţială a activităţii organizaţiei U.T.C. din şcoala pro­fesională. Ascultînd dezbaterile din adunare ne-am gîndit că, poate, în această privinţă, toa­te lucrurile merg bine. Ne-a contrazis însă în­săşi darea de seamă: secţiile Uzinei „Electro­magnetica“, modul în care s-au ocupat cele aproape 30 de organi­zaţii de bază ale U.T.C. din şcoală de antrena­rea tuturor elevilor la o muncă plină de răspun­dere pentru însuşirea meseriei, pentru folo­sirea deplină a timpului afectat practicii , s-a vorbit foarte puţin şi în treacăt. Fireşte, însuşirea u­­nei meserii e determi­nată în bună măsură de felul în care înveţi veneau, nu îşi dădeau interesul pentru însuşi­rea meseriei“. După a­­ceste aprecieri, unna un şir de nume. Era de aşteptat ca adunarea să stabilească măsuri de prevenire în viitor a apariţiei unor astfel de cazuri în viaţa şcolii. Poate rezolvă situaţia acea frază din darea de seamă care sună cam aşa: „este necesar ca disciplina pe locul de muncă să se îmbu­nătăţească şi să se ia măsuri imediate împo­triva acelor care, cu tot sprijinul primit" etc. etc. “ Desigur că nu. •Deci, noul comitet (Gh. Zamfir — secre­tar) trebuie să manifes­te maximum de grijă. Activitatea lui nu se poate rezuma ca pînă acum numai la cerce­tarea prezenței la prac­tică , trebuie urmărit modul în care e folo­sit, minut de minut, timpul afectat practicii. Această activitate tre­buie să înceapă de pe acum cu acţiuni care să aibă drept scop dez­voltarea dragostei pen­tru meseria aleasă la elevii primiţi recent în anul I. Iubindu-şi pro­fesia, avînd un adevă­rat cult pentru ea, ele­vul de azi şi muncito­rul de mîine va fi, fără doar şi poate, interesat să şi-o însuşească cît mai temeinic, să folo­sească din plin anii pe care îi petrece în şcoa­la profesională. I. BOBEA temeinic, ceea ce are ea teoretic, fireşte că acestui aspect trebuia, şi bine s-a procedat că i s-a dat atenţie atît în darea de seamă cît şi în discuţii. Nu este însă mai puţin adevărat că problemele învăţăturii nu pot fi tratate sepa­rat ci în strînsă depen­denţă cu activitatea depusă de elevi pentru căpătarea deprinderilor practice pe care nu şi le pot însuşi decît în atelierele şcolii şi în secţiile uzinei. Instruirii practice îi este afectat cam 50—60 la sută şi uneori chiar mai mult „Avem elevi — se spunea — care mani­festă dezinteres la locul de muncă, lipsesc ne­motivat de la program sau părăsesc secţia fără a spune muncitorilor pe lîngă care sînt re­partizaţi unde merg. A­­vem elevi care pierd timpul fără rost pe cu­loare sau plimbîndu-se dintr-o secţie în alta a uzinei. Unii, şi chiar uteciştii, s-au prezentat foarte slab pregătiţi la examenul de calificare, aceştia fiind tocmai cei care în timpul anilor de şcoală lipseau de la practică sau atunci cînd PUTEAU PRIMI NOTA 10 Şcoală nouă in cartierul Găvana din Piteşti Foto : I. BODEA Răspuns la „Ore de practică“ Intr-un articol publicat în numărul 3 al „Anilor de ucenicie“ se cerea Comite­tului U.T.C. de la Şcoala profesională F.R.B. din Ca­pitală un răspuns în legă­tură cu măsurile pe care le va lua pentru înlătura­rea absenţelor de la prac­tică. Zilele trecute acest răspuns ne-a sosit la re­dacţie . Imediat după apariţia ar­ticolului, biroul organiza­ţiei de bază U.T.C. din clasa III K, (unde mai multe eleve absentaseră de la practică) a convocat o adunare generală la care au participat toate utecis­­tele şi celelalte eleve din clasă. Discuţiile au subli­niat marea importanţă pe care o prezintă pentru buna calificare a fiecărei eleve prezenta la practică, folosi­rea din plin a orelor afecta­te acesteia. In plus, pentru a pre­­întîmpina pe viitor aseme­nea deficienţe în munca noastră, în fiecare organi­zaţie U.T.C. a luat fiinţă un colectiv de 3—4 eleve care, atunci cînd cineva absentează de la cursurile teoretice sau de la prac­tică, ia legătură cu fami­lia pentru a afla motivele absenţei respective, discută cu elevele în cauză. De asemenea, în fiecare lună, în faţa comitetului U.T.C. pe şcoală, se va prezenta o scurtă informare despre prezenţa la instruirea prac­tică. Elevele noastre fac prac­tică în aproximativ 30 de întreprinderi ale Capitalei şi noi am luat legătura cu tovarăşii din comite­tele U.T.C. ale acestor întreprinderi, legături care au drept scop să contri­buie la îmbunătăţirea conţinutului practicii, asi­gurarea locurilor de muncă, asistenţa tehnică necesară din partea muncitorilor şi a maiştrilor pe lîngă care sunt repartizate elevele noastre. ELISABETA ANDRONESCU secretara Comitetului U.T.C Şcoala profesională F.R.B. Bucureşti

Next