Scînteia, mai 1954 (Anul 23, nr. 2961-2986)

1954-05-01 / nr. 2961

Pag 2 Oţelarii O ploaie măruntă şi deasă, cernută ca prin sită, cădea întruna. Picăturile dănţu­­iau în jurul şi pe deasupra tractoarelor în­şirate în linie ca pentru defilare. Pe lingă ele, fără să le pese de stropii reci, se în­­vîrteau cîţiva tovarăşi. Cercetau cu admi­raţie tractoarele, le priveau cu atenţie. Erau delegaţi ai unor S.M.T.-uri care ve­niseră să le ia în primire. ^-Nea Tudore — vorbi unul dintre ei — dacă stai să­ te gîndeşti, mult oţel mai intră şi la un tractor. Mai toate piesele sînt din oțel. Aşa-i ? Cel întrebat dădu aprobativ din cap, apoi, întorcindu-se, arătă cu degetul o clă­dire nouă, impunătoare. — Vezi tu, Fănică, clădirea aceea ? Acolo-i oţelăria. Acolo harnicii oţelari ai uzinei plămădesc oţelul. * — Gata, băieţi, dăm drumul la şarjă. Glasul primtopitorului, un băieţandru de vreo 18 primăveri, se pierdu în imensa hală. Mircea Petraru, primtopitorul, este de fel de prin părţile Coronoiului. I-au plăcut tractoarele şi a intrat elev la şcoala profesională a uzinelor de tractoare. In­­tr-una din primele zile de şcoală, Petraru asculta atent expunerea unui meşter bătrîn : — Să fii azi oţelar e într-­adevăr frumos. Ştiţi voi prieteni ce înseamnă oţel ? Oţel înseamnă maşini, tractoare, pîine... Sub puterea focului şi a oţelarului, din fontă, fier vechi şi altele iese oţelul din care se fac maşinile. Ce poate fi mai măreţ, mai frumos ? Ore întregi a stat apoi Petraru lângă cuptorul din uzină privind munca oţelari­­lor. Cînd d­irectoru­l şcolii l-a întrebat dacă şi-a al­es meseria, el a răspuns m­îndru : — Oţelar, tovarăşe director. — Oţelar — a răspuns şi Ionescu, prie­ten­ul lui. ...După terminarea şcolii cei doi prie­teni au fost repartizaţi să lucreze în sec­torul oţelărie : unul la Cuptorul nr. 4, iar altul la cuptorul nr. 3. Au trecut de atunci luni. Tinerii intraţi în familia oţelarilor au învăţat, din practică, multe lucruri noi, au început să devină stăpîni pe meserie. In întrecere Mircea Petraru este topi­tor fruntaş. Dar tovarăşul său care lucrează la cuptorul nr. 3 obţine mereu rezultate mai bune. Acum citva timp, într-o duminică, cei doi prieteni discutau, aşa cum discută de multe ori, despre rezultatele în întrecere. — Vezi, Mircea, cuptorul este cuptor. Nu putem trece, tu la un capăt iar eu la altul, să tragem de el şi să-l întindem, să-i mărim capacitatea de producţie. Şi după o clipă de gîndire primtopitorul continuă: — Totuşi, cuptorul poate da mai mult El are o rezervă ascunsă. Secretul" este să ştii s-o descoperi şi s-o foloseşti. Te-ai întrebat vreodată ce se poate întîm­­pla dacă scurtezi timpul de elaborare a şarjelor? Vezi, dragă tovarăşe, asta am aflat-o şi eu de la oţelari mai în viraţă, dacă îţi aminteşti, şi la şcoală învăţam că eu cu­ şarjele sunt mai scurte, cu atît pro­ducţia de oţel pe zi este mai mare Asta cere printre altele o bună gospodărire a lo­cului de muncă, curăţenie... După părerea mea, încheie el, în jurul cuptorului tău nu-i destulă curăţenie. — Ba e, se încăpăţînă Petraru. Nu-i ca la tine, dar e. — Curăţenia trebuie să fie perfectă, uneltele aşezate cu grijă, să ştii unde gă­seşti fiecare lucru. Altfel eşti stînjenit în muncă, pierzi timp. Rezultatele au să se vadă. Se poate chiar să mă întreci. Tu eşti mai ager. Petraru n-a mai zis atunci nimic. In muncă şi-a dat seama că vorbele tovarăşu­lui său corespund realităţii. A ţinut seama de el© şi rezultatele au început să fie din ce în ce mai bune. Nu l-a ajuns încă în în­trecere, dar s-a apropiat mult de el. Acum în opt ore echipa condusă de el dă 3 şarje rapide în joc de două cit dădea înainte. Cu acelaşi cuptor, azi oţelarii echipei dau mai mult oţel. Petraru are în gînd să ajungă la 4 şarje pe schimb. Acest tînăr oţelar e o cunoştinţă bună a bibliotecii, iubeşte mult cărţile tehnice. Dar nu numai pe cele teh­nice, ci şi pe cele de basme şi povestiri. Pentru ce citeşte cu atâta interes cărţile de poveşti am aflat mai târziu, de la prie­tenul său Ionescu. —­ Utemistul Mircea Petraru este in­structorul superior a două unităţi de pio­nieri. ★ Printre muncitorii care au venit în iarna anului 1949 să lucreze la construirea noii oţelării se găseau mulţi ţărani din ra­ioanele Sf. Gheorghe şi Tg. Secuesc. Ei lucrau la ridicarea schelelor, la căratul că­rămizii, al molozului etc. Bálint Francisc s-a obişnuit repede cu noua muncă. Unde era pus, totdeauna fă­cea lucru bun. Aici munca îi părea din ce în ce mai dragă. Zece ani lucrase la chiaburii din sat. Oţelăria era construită abia jumătate cînd a început instalarea primelor 2 cup­toare. Cînd transporta ceva şi trecea prin faţa cuptoarelor, Bálint nu se mai sa­tura privindu-le. Aşa s-a născut în el, pe nesimţite, dorinţa de a lucra la cuptoare. Acum Bálint este fruntaş al întrecerii socialiste, maistru destoinic.­­ De curînd Bálint Francisc a fost primit în rîndurile candidaţilor de partid. El şi-a însemnat în carnet această zi, ca o zi importantă din viaţă. Aşa cum a învăţat de la inginerul Fe­kete Rudolf şi de la alţi muncitori şi teh­nicieni, Bálint îndrumă tinerii, îi în­vaţă. — De la el am învăţat meserie — îţi spune cu mândrie Gh. Mareş arătând spre Bálint. Acum, în întrecerea în cinstea zilei de 1 Mai, cei doi, calfa şi meşterul, sânt şi ei în întrecere. Obiectivele: prelungirea vieţii cuptoarelor, sporirea producţiei de oţel pe m.p. suprafaţă vatră, îmbunătăţi­rea calităţii. — Nu-i deloc uşor să ţii ipasul cu Bálint, — ne-a răspuns într-un tîrziu Mareş. Să-l întreci e şi mai greu. Dar nici eu n-am să mă las. ★ Şeful sectorului oţelărie, tovarăşul Ilie Micu, e un om cu trăsături energice. Am intrat în biroul său unde, după cite am aflat, e mai mult musafir. Timpul şi-l petrece în oţelărie, unde cercetează ea stâteia oţelului, dă indicaţii, îndrumă ca un adevărat comandant. Pe masa de lucru a tovarăşului Micu — un manual de limba rusă, o carte de teh­nologia metalelor şi diferite piese turnate. In fereastră, muşcate, multe muşcate. — Dar de ce atîtea flori ? — îl întrebăm. — De ce ? Pentru că îmi plac. E un pă­cat ? Rîde puternic, sănătos. Iubesc mult florile. Graficul atîrnat pe perete indică rezul­tatele obţinute in producţie de muncitorii din secţia sa. — Această cifră — ne­lămuri­tor. Micu — arată rezultatele pe luna martie, cea mai mare cifră realizată de cînd funcţio­nează oţelăria. Faţă de luna martie anul trecut, am dat cu 40% mai mult oţel, deşi lucrăm cu aceleaşi utilaje ca şi acum un an. — De, acum un an eram mai puţin pri­cepuţi — explică şeful sectorului. Nu exista nici spirit de echipă atît de puter­nic, mai erau şi lipsuri de la serviciu. In secţie rebuturile au scăzut simţitor — la jumătate faţă de anul trecut — producti­vitatea muncii a crescut şi ea. Acum, to­varăşi, luptăm să depăşim realizările din luna martie , aceasta în cinstea lui 1 Mai. Vrem să fim demni de preţuirea ce ni s-a acordat prin decernarea steagului de cel mai bun sector al uzinei. Oțelarii sunt oa­meni de nădejde. Cu ei mergi totdeauna la sigur. In acest timp, jos în hală, munca era în toi. — Gata băieți, elaborăm o nouă șarjă... C. CAPRARU N. MOCANU ...Zile şi nopţi în şir, fără istov, văzdu­hul a bubuit îndelung înspre Dunăre. Se u­mflau apele in ad­încuri, ţişni­nd cu huet şi l­a­rmă prin sfărîmăturile gheţii. Tîrfte de viitori, sloiuri de ghiaţă lunecau la vale, topindu-se în zare­a aburită de primele ploi ale primăverii. Pe alocuri, unde aftaia era ma­i strimtă, sloiurile se ciocneau unele de altele, bufnind şi zdreli­n­du-se ca nişte uriaşe dihănii învrăjmăşite în luptă crân­cenă. Atunci se cutremura parcă văzduhul, şi bătrîne­le sălcii de pe mal foşneau lung, tîn­guios. Câinii Bechetului scîrn­ c­eau încet, neliniştiţi. In grajduri, caii tropăiau ner­vos, căitînd cu ochi înfricoşaţi prin borta de lumină a fereştilor. — Vin apele — spunea­u localnicii, ivin­­d­u-se pe la porţi. O să fie prăpăd... — Da­, da — şuşotea grăbit cite o babă, sea­ra, la colţuri de uliţă. S-au iscat semne d­e urgie: noapte­a zboară balauri pes­te măgura Luminoasei, vărsînd pe nări foc şi pucioasă. Smaranda lui Ghiţă a dat azi pes­te-un şa­r­pe cu solzi de oţel. Era pitit în cofăelul cu apă... Oamenii ascu­it­au, posomoriţi. Nu c-a­r fi pus la­ inimă nălucirile babelor , dar în iarnă ninsese avan, se făcuseră troiene mari, cît omul de înalte, de se-nchinaseră şi bătrînii ca la o nemaivăzută minu­ne. Iar a­cum, cînd se pornise dezgheţul, apele Dunării se umflaseră şi creşteau năpraznic. Pe alocuri, puhoaiele întărîta­te se-ncu­­me­tau să­­măn­înce din­­pereţii ţărmului, ameninţând să se rev­erse, să-nece ogoa­rele. .. Hei ! De mult s-ar fi revărsat apele de n-ar fi fost digul ! De mult le-ar fi înecat semănăturile. Şi ar fi dat de rîpă muncă şi tru­dă... Digul ! Zbura vorba a­sta de la o mar­gine la alta a satului, mai iute ca o pasăre măiastră. O rosteau moşnegii, bărbaţii, ţîncii. Unii încet, cu tremur de spaimă în glas, alţii cu nădejdi —• după firea şi şti­inţa fiecăruia­. „Oare o să ţie piept multă vreme ? N-o să-i surpe puhoaiele ? Şi dac-o să-l sur­pe, ce se va alege de ogoare ?“ •­ ...Plouase cu lapoviţă toată du­pă amiaza. Un zid de ceaţă, vînăt, astupase zarea răsăritului şi pe bolt­e ce-nvălătu­­ce­au nori grei, vîrtoşi, vărsîn­d fără istov puhoaie de apă, de parcă s-ar fi rupt ză­gazurile cerului. Se ma­i stîrnise şi o pală D­IGUL de vînt dinspre lunca Dunării. Volburile de lapoviţă se frămînta­u în fel şi chip prin văzduh, mugind, năpustindu-se pieziş peste coperişuri, zgîlţîind fereştile caselor. Ion Pică, secretarul organizaţiei de bază a gospodăriei colective din Bechet, a stat ceasuri întregi la geam, cu bărbia spriji­­nită-n palme, adăstînd să contenească ploaia. Abia tîrziu, ci­n­d cumpăna zilei se înclina spre asfinţit, s-au mai luminat o ţîră depărtările. O vreme, potopul s-a po­tolit. Pică a oftat uşurat, şi-a asvîrlit o haină pe umeri şi a trecut drumul la Cezar Ivamcea, cel cu fai­mă de călăreţ neîntrecut. — Ia-ţi­ un cal, Ivancea, şi dă fuga ia­dig. Adu-ne veste de ce-i pe-acolo... Ce­ z­ar Ivan­cea n-a­ ma­i a­şteptat a­lt în­demn. Şi-a tra­s în grabă cis­mele, a smuls biciuşca din cui şi s-a repezit într-un su­flet la grajdul gospodăriei. A pus ochii pe calul cel ma­i aprig — şi-ntr-o clipită s-a săltat în şa, afundîndu-se cu chiot în luncă. Avea­ de mers o bucată bună pînă la dig... In urma l­ui, norii au început iarăşi să crească, negri şi înfricoşători, cufundînd s­atul intr-o negură deasă, ca de funingine. Iarăşi s-a înteţit potopul- Pică a mai ză­bovit o vre­me pe-a­fară, măsurî­nd îndelung cerul fără hota­r, din care se prăbuşeau vii­turi gre­le de ape. „Digul... s-o fi umflat şi mai tare Dunărea... să nu-1 năruie..." Intr-un tîrziu s-a scutura­t, cercând parcă s-arun­ce povara presimţirilor, şi a intrat în caisă. S-a a­şeza­t la geam, scrutîn­d abu­rul des și tremurător a-l ploii. Gî­n­durile îi zburau odată cu Ivancea călărețul. Digul ! îşi aminti cît amar de ani au tot năzuit bechet­enii să dureze opreliște ape­lor. Cite jalbe au tocmit, cîte drumuri au bătut, dar fără folos. Nimeni nu voia să le-asculte păsul. Nu­mai înainte de alegeri, domnii de la oraş le făgăduiau şi se ju­­ruiau c-o să fa­că dig ; dar era­u vorbe de cla­că — s­e risi­pea­u ca fumul după votări — şi oamenii rămâneau iarăşi singuri, ne­putincioşi, adăstînd ca apele umflate a­le primăverii să le înghită semănăturile. îşi aminti apoi cum, în vara lui 1948, au venit in sat cîţiva ingineri şi muncitori de la­ Craiova. Au cercetat şi au măsurat toa­tă lun­ca Dunării, au pus ţăruşi şi în­tr-o zi a­u dat sfoară prin aşezările din apropiere: „Uite, ne-apucăm de dig Veniţi să ne-aj­utaţi ?“ Şi s-au adunat oameni din nouă sate, de erau cît frunza şi iarba. Au cărat pămînt cu carele, au tăiat buşteni groşi din pă­dure şi au a­lcătuit din ei zi­d trainic de-a lungul malului, au pus întă­ritori de fascine... In primăvară, digul era gata. De a­tunci Dunărea nu s-a mai re­vărsat... Dar acum, s-a* *u isca­t iarăşi semne de primejdie. Nicicând n-a căzut atîta ză­padă şi n-a venit aşa puhoi de ape. Cum o să ţie digul piept ? Nu-i vorbă, s-au silit ei să-l mai întărească, de cum au prins să scadă zăpezile. Au cărat pămînt şi bălogar in punctei­e mai slaibe, au pus şi fascine... In fiece noapte­ stau d­e veghe străji trimise din sat. Ziua se mai repe­de cîte-u­n călăreţ. Pîn-acum, digul s-a ţinut bine. Dar cu ploaia asta, multe se pot in­tim­pla­. .. ...Un tropot înfunda­t de copite l-a­ făcut să tresară. A ieşit în fugă pe prispă — tocma­i cînd se desprindeau di­n întunecime calul și călărețul. Tremurau amândoi cam friguri, leoarcă d­e sudoare și apă. — Pînă-n buza digului­­au ajuns apele — a gîfîit Cezar Ivancea­, smu­cind hăţul. Curî­n­d îl surpă... Pică a rămas o clipă tăcut, pe gînduri. Apoi s-a hotărît, silindu-se să-și stăpânea­scă tremurai din glas : — Aleargă şi cheamă oamenii. Să vie la sfat, să chibzuim. O să chem şi eu pe cine-oi întâlni... Izbit crâncen în coaste, ca­lul a nechezat aprig, cu durere, apoi s-a înturnat, topin­du-se ca o nălucă în umbra nopţii. ★ In scurtă vreme, vestea s-a lăţit în,tot satul. A trecut ca o suflare de spaimă din casă, casă, scoţînd oamenii pe la porţi, inălţînd murmur şi şoaptă înăbuşită sub cerul nopţii. ...Cîteva clipe, Anghel Diaconu s-a fră­mântat în aşternut, între somn şi trezie, apo­i s-a­ ridicat buimac în cepul oaselor. Vi­sas­e oare, s-au auzise aevea ? A ciulit urechile, iscodind un răspuns în umbra plină de taină şi murmur a nopţii. Nu i-a fost lungă adăis­ta­rea ; de undeva­, dinspre celălalt capăt a­ 1 sa­tului, s-au limpezit gla­suri slabe, de spaimă : „Apele... se prăvale digul..." Intr-un suflet s-a dat jos din pat, alergînd spre ferea­stră. Cît cuprindea cu ochii, în sat începea­u să clipească — una după alta — luminiţele. Ploaia contenise. Anghel s-a îmbrăcat tăcut, pe întuneric, să nu-şi trezească nevasta şi copiii, apoi a ieşit în tindă. In urmă-i, uşa a­ scîrţîit prelung. — Cine-i acolo? — s-a auzit, din casă, glasul nevestei. Dar bărbatu-său n-o mai auzea. Iuţise pasul, tăind de-a curmezişul prin grădini şi ogrăzi. De la un timp, şi-a dat seama­ că n­u e singur. Din adîn­cimile nopţii răzbătea­u tropăituri înfundate d© bocanci, glasuri răzleţe, s­cîrţîit de porţi. Se învălmăşeau chemări, îndemnuri. Ici-colo, sticleau feli­nare. C­îte­odată se lumina­ borta uşilor, şi-n zarea lor se desluşeau bărbaţi îm­bră­­cîn-du-şi hainele din m­ers. Grăbeau cu toţii spre sfat... La sfatul popular, în camera preşedin­telui, era­ lumină. Cînd a deschis uşa­, An­ghel s-a tras o clipă îndărăt, orbit de fum gros de ţigară. Incet-meet,­ cînd i s-au de­prins oc­hii, a­ desluşit vreo şapte-opt oa­meni înghesuiţi în jurul unei mescioare scunde, de l­e­mn. Erau printre ei Ion Pică, stăpînit şi tăcut ca întotdeauna, Ivancea cel voinic ca un urs, Nicolae Bostangi­u, brigadierul, cel ca­re n-avea o clipă de as­tâmpăr... Firu, preşedintele, aşternuse pe mescioa­ră o coală de hîrtie cadrilată, de nenumărate linii şi liniuţe : planul digului. Ceilalţi fumau cu lă­comi­e şi cercetau, tă­cuţi, hîrtia. — Uite, a­ici — a glăsuit Fir­u, bătîn­d cu dosul palmei peste-u­n colţ al planului. In loc­ul ăsta a­u început să-l cunpe. Aşa mi-au telefonat s­trăji­le din port, a­cu­m vreo jumătate de ceas... S-a aplecat şi Diaconu pe­ste umerii ce­lorlalţi. A măsurat îndelung petecul de hîrtie, cencînd să-şi înfăţişeze cu limpe­zime locul prăpădului. In urmă-i, uşa a scîrţîit de mai multe ori. Cînd s-a umplut încăpere­a, Pică a cerut să se facă linişte. Nu le-a vorbit mult. — ...Mergem la dig,­­măi tovarăşi. Să-n­­cercăim a-l înzdrăveni. Noi, gospodăria co­lectivă, venim cu şapte atelaje. Şa­pte care, trase de boii noştri cei ma­i buni. Cine-şi mai a­du­ce ca­rul ? Au ridi­ca­t mîinile cîţiva ţăra­ni din sa­t: Constantin Stroilă, Marin Dumitru Ene... — Bine, a încheiat Pică. Ceil­a­lţi veniţi cu ce-aţi putea. Cu securi, cu hîr­­leţe, lopeţi... Ne-ntî­lnim la capul satului... ★ Să fi fost ceasurile două după miezul nopţii, cîn­d convoiul de oameni şi care e-a pus în­­mişcare. Unii, mai slabi, au rămas pe dru­m, chemaţi cu străşnicie sau prin­se­t de către neveste: „Cum să te pui cu apele? Ce e-n stare omul,nevolnic cum îi, în faţa urgiilor ?" Dar cei mai mulţi au purces înainte. Erau printre ei cîţiva comunişti: Ion Pică, Anghel Diaconu, Ion Şchiopu, Ivancea­ şi alţi gospodari din sa­t — a­lde Constantin Glăvan, Mircea Pică, Gheorghe Dragomi­r, N­i­colae Bostan­­giu, Ma­rin Dumitra En­e... Drept e că-şi simţeau frunţile năpădite de su­dori reci — deh, nu-i şagă să te pui cu urgia apelor; da­r nici nu-i răbda inima să se-ntoa­rne. Cum să laşi de izbelişte digul clădit cu atîta tru­dă ? Şi semănătu­rile ? Acolo, în dosul digului, sânt peste 400 hectare — 100 ale gospodăriei colec­tive, restul ate oamenilor din comună. Pă­­mînt gras, roditor, cum nu af­li de-a-i co­linda nouă sate. De şi-ar încorda toţi pu­terile, o să biruie vîltorile. Doar n-o fi omul, cum spun babele, cu totul nevolnic în faţa urgiei... ...Cînd a­u ajuns la dig, u­rzeala de negură prindea să se s­ubţieze. In ela­ba licărire de lumină oamenii au rămas muţi, nemişcaţi, măsu­rînd cu ochi mari pră­pădul. Amarnic se umflase Dunărea­ în cursul nopţii! Cît învăluiai în priviri, pînă-n zarea învineţită de plumbul norilor, fre­­mătau surd­a­ pe tulburi, mâloase. Din săl­ciile de pe ţărm nu se mai zăreau decit vîrfurile negre — ca niște ciu­date păsări săltîn­d ,pe spuma valurilor mișcătoare. Zgomote surde, nelămurite, cutremurau în răstimpuri văzduhul, etîrin­d lungi ecouri peste întinsul apelor. La dig, puhoaiele ajunseseră pînă sus, la creastă. In locul vesti­t de st­răji —• să tot fi fost vreo 15 m­etri în lung — apele năruiseră creasta­­di­ gul­ui, în­cep­îind să se prăva­le pes­te necu­prinsul câmpiilor... Prim­ul ca­re s-a smuls din încremenire a fost Ion Pică. A strigat, s­ilindu-s­e s-aco­­pere vuietul tumultului de ape: — Diaconu, Bostangiu ! Veniți încoace! Intr-o clipă, cei doi au fost lîngă ei. Li s-auzea deslușit răsuflarea fierbinte, şuierătoare. — O să birui­m... le-a­ făcut Pică semne de liniștire. Numai să lucrăm cu cap. Tu, Diaconule, ia comanda carelor. Aduceţi pămînt, să-ntărim digul. Bostan­­gi­ul­e, vii cu mine. Stri­gă-i şi pe ceilalţi. Mergem să tăiem sălcii... Cîteva clipe după aceea­, convoiul de care s­e îndrepta spre luncă, s-aducă pă­mînt din locuri ferite. Pică, Bostangiu şi alţi cîţiv­a şi-au smuls toporiştile din chi­mir şi s-au repezit cătr­e-un pîlc de sălcii aflat ma­i la o parte, pe-o ieşitură de movilă. O vreme, peste clocotirea în­spumată a Dunării, peste huietul ei de neagră minte, au răsunat lovituri dese, puternice. Fulgeraţi de ascuţişul oţeluri­lor, cîţiva arbori s-au clătinat şi s-a­u pră­buşit pe dig. Apele şi-a­u ogoit revărsarea S-au întors şi carele, pline ochi cu pământ şi crăci cioturoase. Dar abia au aruncat cîte­va lopeţi de pămînt pe spinarea di­gîi­­lui, şi valurile au prins iarăşi a se-nvol­­bura, furişind­u-se printre trunchiurile săl­ciilor, năpădind apoi pe deasupra. Oa­menii a­u rămas iarăşi nemişcaţi, descum­păniţi. O umbră de nelinişte şi neputinţă le-a întunecat feţele. — Mai aduceţi pămînt — a­ strigait Pică. Tot o să dovedim... Cîţiva au ridicat din umeri, vrînd a-i da­ să-nţelea­gă că nu mai e nimic d­e făcut, că s-a mîntuit totul. Da­r răzbătuse prin vorbele loi şi că atîta hotărâre s-a lu­a în­credere, că nu i-a răbdat inima să stea locului. S-au sm­uls din încleştarea gin­du­rilor negre şi s-au întors către care. Im­bol­diţi cu străşnicie, boulenii au luat iarăşi drumul luncii... — Noi ce facem ? — a întrebat Bostan­­giu, privind cu un licăr de nădejde în urma celorlalţi. — Apucaţi-vă d­e fascine, întocmiţi cîteva. Cu zor mare... ...După vreo­­pătrime de ceas, cînd s-au întors carele, apele crescuseră la o palmă deasupra digului. Șuvoaiele se revărsau spre câmpie, îmbulzindu-se mereu, în zvâr­coliri şerpeşti, către inima semănăturilor. Au trecut cîteva clipe de şovăială, lungi cît veacurile. Apoi în ceata de oameni s-a stirnit o mişcare. A­u ieşit în faţă Ion Pică, Anghel Diaconu, Ion Şchiopu, Gheorghe Dragomir, Constantin Glăvan... Şi-a­u croit c­a­ie prin vîltorile reci, spumegînde, silind boulenii să-i urmeze. In spatele digului, la cîţiva paşi, s-a­u oprit. Şi au rămas minute întregi în şuvoaiele ce le strângeau glez­nele într-un cerc rece, de ghiaţă. Cu înfrigurată grabă, au tot azvîrlit lopeţi de pămînt pe spina­rea digului. Apoi alţii le-au luat locul. Alt zid de oa­meni s-a înfipt, neclintit, înaintea apelor. Au smuls lopeţile din mîinile îngheţate ale înaintaşilor, şi -au continuat, înd­îrjiţi, munca. De parcă nu strîn­geau în mâini niş­te simple lopeţi, ci un stea­g de luptă. Ste­arg pe ca­re şi-l predau u­nii altora ca pe o ştafetă a biruinţei asupra dezlănţuitei stihii... ...Cîteva ceasuri a­u lucrat aşa, fără între­rupere. Au veni­t apoi, atraşi de l­armă, m­ai mul­ţi oameni din port. Şi le-a­u dat ajutor, încetul cu încetul, au căptuşit şi a­u întărit digul. Au pus şi fascine. Şi cîn­d a prins să se înroşească geana tremurătoare a ră­săritului, să se cearnă, darnică, lumina blîn­dă a dimineţii peste câmpii şi ape — abia a­tunci s-a­u întors, clătinîndu-se, ul­timii oameni de la dig. Erau vineţi la faţă, abia răsufl­a­u. Dar în ochi le tre­murau luciri de căldură și bucurie. Izbân­diseră ! Ogoarele, plinea lor, erau salvate I­ I. PURCARUI S­C­Î­N­T­E­I­A Ce e nou în comuna noastră • In comuna Halmeu, raionul Satu Mare, a luat fiinţă de curînd un cine­matograf. Zilnic, un mare număr de ţă­rani muncitori din comună şi din satele învecinate vizionează filmele care sunt aduse cu regularitate. Au fost zile cînd numărul spectatorilor s-a ridicat la 450. De un succes deosebit s-au bucu­rat filmul sovietic „Ţiganii" şi fil­mul maghiar „Magazinul de Stat". (Schwartzkopf Mihai, corespondent vo­luntar). • Perechi, perechi, fetele şi flăcăii din M­ugeni, raionul Odorhei, îmbră­caţi în frumoase costume secuieşti, vor trece de 1 Mai prin poarta de lemn, cu măiestrie sculptată, ridicată de curînd la intrarea noului parc din comună. Printre ei vor fi şi tinerii ţărani mun­citori László Janos şi Pito Iulia, care s-au evidenţiat la amenajarea parcului. (Miklós Ilona, corespondent voluntar). • Lucrările noului cămin cultural din comun® Şolna, raionul Tîrnăveni, sunt pe terminate. Doar două camere mai trebuie podite şi văruite. Noul că­min cultural are o sală de festivităţi cu 450 de locuri, o sală pentru bibliotecă, un cinematograf şi camere pentru echi­pei© artistice. (Ion Nuţiu, corespondent voluntar). • In multe comune din raionul Ne­greşti funcţionează­­azi puncte farma­ceutice şi farmacii. Numai anul acesta au fost înfiinţate cinci puncte farmaceutice în comunele Grajduri, Gîrbeşti, Oniceni, Du­meşti şi Bozieni şi o farmacie la Negreşti. (Dobre Con­stantin, corespondent voluntar). • De curând, pe Ungă şcoala element­­ară ciclul II din comuna Gloduri, ra­ionul Bacău, a luat fiinţă un internat pentru fiii ţăranilor muncitori din sa­tele :Băimac, Mărăşti şi altele, care aparţin de comună. Iat internat sânt ca­zaţi 48 elevi. Pe lîngă şcoală funcţio­nează o cantină bin© amenajată ; la in­ternat există un punct sanitar înzestrat cu cele necesare. (Popiac Gheorghe, co­respondent voluntar). • La 15 martie s-au aprins primele becuri electrice în comuna Sînmartin, raionul Criş. Ţăranii muncitori din Sînmartin au dat o contribuţie în­semnată la săparea gropilor, la mon­tarea stîlpilor etc.. S-au evidenţiat în muncă ţăranii muncitori Iosif Tenzer, Mircea Secui, Sechelman Anton, Gheorghe Berbe­ca­ru şi alţii. Un ajutor preţios au dat­ muncitorii din echipa de electricieni venită din Arad. (Maria Anton, corespondent voluntar). • In urmă cu cîteva zile au fost terminate ultimele lucrări de radiofi­­care în comuna Jin­a, raionul Sebeş. Peste 120 ţărani muncitori, cărora li s-au instalat pînă acum difuzoarele, ascultă împreună cu familiile lor pro­gramul transmis zilnic de staţie. La radioficarea comunei au contri­buit şi ţăranii muncitori. Printre cei mai activi au fost Dumitru Stoica, Du­mitru Novac, Ioan Lazăr, Sava Ştefan, învăţătoarea Silvia Nicoară şi alţii. (Pavel Bogdanei, corespondent vo­luntar). Talente tinere Nu sunt decât cîţiva ani de cînd Ion Cu­­dal­bu păştea oile chiaburilor din Sari­­chioi, un sat de prin părţile Dobrogei. Singura lui mîngîiere era doar fluierul.­­Cînd se găsea undeva departe de sat, sco­tea fluierul de la cingătoare şi începea a doini. Pe atunci era convins că un instru­ment mai frumos nu există pe tot pământul Acum, Ion Cudalbu este unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii elementare şi me­dii de muzică din Capitală, unde studiază clarinetul şi pianul. Aici, în această şcoală, Cudalbu l-a în­­tîlnit pe Constantin Dobre, care cântă la nai, pa Nicola­e Barbu, care învaţă ţambar­­iul, şi pe Paul Staicu, care studiază cor­nul, împreună fac parte acum din orches­tra şcolii, alcătuită din 70 de elevi. La începutul şcolii, Cudalbu se des­curca greu: — Una era — spune el — să cînţi din fluier „după ureche“ — alta e să cînţi la pian şi la clarinet după note. Aici numai talentul n-ajunge ; trebuie muncă, studiu. Sînt hotărît să lupt din toate­ puterile ca să devin un bun muzician. La această şcoală învaţă 370 de elevi şi eleve — fii şi fiice ale oamenilor muncii. Sub îndrumarea profesorilor, folosind din plin condiţiile materiale pe care partidul şi guvernul le pun la dispoziţie, ei au toate posibilităţile să-şi dezvolte talentul, să de­vină artişti cu care poporul nostru să se mîndrească. ★ La şcoala elementară şi medie de core­grafie a început o nouă oră de curs. Intr-o sală de clasă, în faţa unei oglinzi mari — aproape cu­ un perete — un grup de fetiţe, îmbrăcate în costume de dans, ascultă ex­plicaţiile profesoarei. Niciuna nu depăşeşte vîrsta de 10 ani. Lăcrămioara Stan şi Alexandrina Scar­­lat — două fetiţe cît o şchioapă — eleve în anul I de balet, execută cu graţie fie­care mişcare. Dorinţa lor este să devină bune dansatoare. La examenul de „dans clasic" — o materie de bază ce se predă în această şcoală — ele au luat calificati­vul „bine". Alături, într-o altă sală, în ritmul acordurilor unui pian, Un grup de elevi execută un vals de Rubinstein. Profesorul Anton Romanowski, maestru emerit al artei din R.P.R., îi supraveghează îndea­proape, astfel ca interpretarea dansului să fie cit mai corectă. Ioana Topat, fiică de zidar, Alexandrina Dumiitrac­he, Monica Toma, Ioan Băităn­­ciuc şi alţi elevi ai acestei şcoli se stră­duiesc să-­şi însuşească arta dansului; cu toţii visează la ziua cînd pe o scenă a unui mare teatru vor interpreta un dans clasic, visează la clipa Cînd se vor înclina în faţa publicului care le va răsplăti arta prin nesfîrşite ropote de aplauze. ★ — Vasul acesta mare, cu nuferi în baso­relief, este lucrat de Smaranda Ilie din anul IV ; acesta lucrat în corn este exe­cutat de Lucia Chicoş, tot din anul IV, ia­r acesta — de Ioana Simionescu din anul II — eleve la secţia de ceramică. Apoi, cu vădită mindrie în glas, direc­torul şcolii urmă: — Acum, dacă­­doriţi, puteţi vizita­ şi ce­lelalte secţii. Şcoala noa­s­tră are secţie de pictură, secţie de imprimat pe textile şi se­c­ţie de decoraţi­uni în pi­ele şi metal. Veţi putea vedea obiectele de artă lucrate de cei 150 d­e elevi ai şcolii noastre. In atelierul de sculptură este aşezat pe piedestal un capitel, o­r­namentat frumos cu spice de griu şi cu ştiuieţi de porumb. Este rodul­­muncii elevei Nicoleta Balotă din anul III. Alături de această piesă s­e află o altă sculptură ce reprezintă sugestiv alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărăni­mea muncitoare. Sculptura este executată de elevul Corn­eliu Grecu. Aici, în atelierul de sculptură, elevii anului IV lucrează la proiectele pentru lu­crarea de diplomă. Constantin Iosif şi-a ales tema „Nicolae Bălc­escu vorbind mul­ţimii", ieri Ioa­na I­da lucrează la o sculp­tură în­fă­ţişînd un sudor. Du­pă încheierea primului semestru, ele­vii ş­coli­i medii d­e arte p­lastice au organi­zat o expoziţie ca­re cuprinde cele mai reu­şite lucrări executate de elevi din toate secţiile. Picturile şi dese­nel­e expuse înfă­ţişează imagini din viaţa nouă care se con­struieşte astăzi în patria noastră, din lupta pe ca­re o desfășoară poporul muncitor, condus de partid, pentru construirea so­cialism­ulu­i. GH. BALTEANU Primăvara la Cu muguri fragezi în copaci, la Moscova a sosit primăvara. Sosirea primăverii a fost cînta­tă de poeţii tuturor timpurilor şi popoarelor, dar primăvara­­nu este numa­i o temă pentru poeţi. De ivirea primei raze prietenoase de soare s­e leagă o mulţime de îndatoriri „de sezon" a­le oamenilor. Este perioada cînd la Moscova încep să fie pregătite ta­berele de pionieri, se pun la punct sta­dioanele, casele de odihnă. Lucrătorii din comerț organizează vînzarea fructelor, su­curilor, apelor minerale. Printre vestitorii primăverii se numără și grăd­inarii Moscovei, care încep în a­­ceste zile plantarea a peste 20 de milioane de răsaduri de flori de toate culorile. In cinstea primăverii, fabricile de textile şi încălţăminte prezintă noi modele de mă­tase înflorată, de pantofi eleganţi şi dura­bili. Primăvara este întîmpinată de un nou avînt al întrecerii socialiste. Colectivele întreprinderilor luptă pentru a găsi noi mijloace d­e sporire a productivităţii muncii. Mişcarea pornită în acest scop de muncitorii din Moscova şi din regiunea Moscovei se extinde necontenit. Ea cu­noaşte o deosebită însufleţire în aceste zile din preajma lui 1 Ma­i, în cinstea­ că­ruia colectivele de muncă îşi depăşesc propriile realizări. O comandă pentru Kustanai Intr-una din zilele acestei primăveri a­m vizitat uzina „Vladimir Ilici" din Mos­cova­, ca­re produc­e utilaj electric destinat regiunilor în care se desfăşoară lucrările pentru desţelenirea pământului. Primăvara se făcea simţită şi aici, in această uzină care, răspunzînd chemării partidului, con­tribuie prin producţia ei la avîntul agri­culturii. In secţia de asamblare a motoarelor, atenţia îmi fu atrasă de o hartă atîrna­tă pe perete. Din loc un loc, ca pe o hartă de operaţiuni militare, erau înfipte stegu­­leţe roşii. N-aş fi priceput ni­mic din ceea ce vedeam dacă Boris Marukov, u­n tî­năr zdravăn şi vesel, nu mi-a­r fi venit în aju­tor. Ca într-un oraş cucerit, Marukov în­fipse cu satisfacţie un stegu­leţ în cercul lingă care scria Kustanai. — Aşa, vasăzică, încă o regiune, mi se adresă el zîmbind. Uite, chiar acu­m s-a primit o nouă comandă masivă. Pentru re­giunea Kustanai din Kazahstan. Vezi su­medenia asta de steguleţe de pe hartă . Fiecare steag ara­tă o localitate în ca­re tri­mitem­­maşini pentru agricultură... Văzînd că mă interesez de producţia ma­şinilor destinate valorificării de noi pă­­mintu­ri, Boris mă conduse spre strungul unde lucra tatăl său, şeful brigăzii care lucrează la strun­guri-ca­rusel. D­eîndată ce făcurăm cunoştinţă, dornic să-mi explice cît ma­i multe şi cît mai bine, Ivan Grigorievic­i Ma­rukov­­îmi întinse un caiet care conţinea observaţiile sale in le­gătură cu creşterea productivităţii muncii strungarilor din brigada sa. îmi nota­i cî­teva date mai semnificative. „1949. Rapiditatea strunjirii era : la operaţii brute, 54 m. pe minut , la finisaj 75 m. 1950 : 75 m. la operaţii brute şi 98­­m. la finisaj“... — Aici ne-am oprit — îmi atrase aten­ţia Iva­n Grigorievich Cu metodele folosite pînă­ a­tunci nu ma­i puteam spori produc­tivitatea- -muncii. Trebuia­ găsit ceva nou. Rezolvarea ne-a adus-o­­primăvara aceasta. Montînd o nouă piesă la strung Ivan Grigorievici continuă: D­in preajma zilei de 1 Ma­i am chemat la întrecere toată secţia pentru sporirea productivităţii muncii pe fiecare loc de muncă şi pentru obţinerea titlului de bri­gadă a productivităţii înalte. Şi­­bine spune poporul nostru că „lucrul neiăcut se teme de omul priceput" :­­în colaborare cu teh­nologul Semio­nov, maistrul Gherasim Po­tapov a confecţiona­t un cuţit cu ajutorul căruia eu am reuşit să strunjesc 14 piese în loc de 10, ci te strunjea­m înainte. — Dar crezi că s-a mulţumit cu atît ? — intră în vorbă şi ma­istrul Gherasim Po­tapov. Aş, de unde! Abia încercă cu­ţitul, şi numai ce mă pomenii cu el la­­mine în birou: „Ştii ce m-am gln­d­it ? — mă întreabă. Acum, cînd avem cuţitul acesta nou, am putea mări vi­teza de tăiere. Dar pentru asta trebuie sa punem la strunguri motoare noi, cu turaţii ma­i mari". Peste citeva zil­e a­u fost insta­late şi motoarele — Microeta ma­istrul Pota­pov privin­du-l zâmbitor pe Ivan Grigorie­­vi­ci. Şi ce crezi? Iacă, e aici, de faţă. Să-ţi spună dacă nu-i adevărat: a început să prelucreze cite 20 de piese pe schimb... Gîndu-i că trebuie să aprovizioneze în timpul cel­­mai scurt noi raioane agricole cu utilaj electric a stirnit un mare entu­ziasm şi în rîndul celorlalţi strungari din brigada­ lui Marukov. In întrecerea în cin­stea lui 1 Mai toţi membrii brigăzii au venit cu câte o propunere de raţionalizare. Pe baza acestor propuneri s-au luat o se­rie de măsuri de mecanizare complexă. Brigada lui Marukov lucrează acum în contul lunii august. Pe graficul ei, primă­vara a rămas mult în urmă. Comenzile pentru Siberia, Kaeahe­tan şi Altai sunt li­vrate la timp, ba chiar î­na­inte de ter­meni... „Recoltă“ de primăvară Primăvara aceasta constituie un eveni­ment remarcabil pentru studenţii şi aspi­ranţii români de la Academia Agricolă Ti­­miria­zev. Odată cu venirea primăverii, un grup numeros de studenţi români care au urmat aci aspirantura îşi termină studiile, cu titlul de agronomi sau de candidaţi în ştiinţe. Agricultura noastră va avea în el specialişti de nădejde, cu un bogat bagaj de cunoştinţe. Printre cei care îşi vor susţine în pri­măvara aceasta­ dizer­taţia este şi Timen Io­sif. înconjurat de cărţi, tabele şi planuri, viitorul agronom lucrează de zor. Dizer­­taţia lui va trata o­­problemă interesantă şi de mare importanţă economică : îmbinarea ramurilor de producţie în colhozuri. Lui Lebel Daniel, un coleg de-al lui Timen, primăvara aceasta i-a adus acum cîteva zile titlul de candidat în ştiinţele agricole. îmi povesteşte cu însufleţire des­pre frumuseţea profesiei pe care şi-a a­les-o, despre nemărginitele orizonturi pe ca­re i le-a deschis studiul la Academia Timiria­­zev din Moscova. Sub îndrumarea profe­sorilor sovietici, viitorii specialişti între­prind cercetări ştiinţifice dintre cele mai interesante. „Pentru mine, mi-a spus aspirantul Su­­ciu Tiberiu, primăvara aceasta este un în­ceput de drum. Pornesc la­ cercetarea unora din soiurile de grîu create de aca­­demicianul Ţiţîn. In vederea dizertaţiei trebuie să mă ocup, mai a­les, de studiul proprietăţilor lor fiziologice. Soiurile de­­ grîu datorite academicianului Ţiţîn sânt acu­m cele mai productive din Uniunea So­vietică. Iată un soi tînăr, abia creat, şi de aceea nu se cunosc încă motivele care îl fac atît de productiv, e­tit de rezistent la ger. Acestea-s problemele ce mă preo­cupă. Nici n-a încolţit încă iarba pe câm­pul de experimentare al Academiei şi m-am şi a­pucat de lucru. Peste cîteva zile, cînd o să primesc parcelele de pămînt reparti­zate mie din cîmpul de experimentare, în­cep în­sămînţarea. In doi ani voi obţine pa­tru recolte­, a­m deci toate posibilităţile pentru a face o lucrare temeinică", în­cheie viitorul candidat în ştiinţe agricole. ★ Zi­le de primăvară la Moscova... Soarele luminează viu casele înalte, întregul oraş, cu bulevarde şi străzi largi străjuite de verdeaţă, cu scuaruri, parcuri şi grădini, cu viaţa lui veşnic clo­co­titoare. Ca o panglică argintie şerpuieşte rîul Moscova. De la înălţimea ferestrei, privesc mul­­ţimea de trecători de pe străzile minuna­tei Capitale sovietice. Mulţi dintre ei au luat-o înaintea acestui încântător anotimp, mulţi dintre ei lucrează de pe acum în contul anilor viitori. AL. CIMPEANU Moscova (De la corespondentul „Scriteli“ la Moscova) Nr. 2981

Next