Scînteia, mai 1954 (Anul 23, nr. 2961-2986)
1954-05-01 / nr. 2961
Pag 2 Oţelarii O ploaie măruntă şi deasă, cernută ca prin sită, cădea întruna. Picăturile dănţuiau în jurul şi pe deasupra tractoarelor înşirate în linie ca pentru defilare. Pe lingă ele, fără să le pese de stropii reci, se învîrteau cîţiva tovarăşi. Cercetau cu admiraţie tractoarele, le priveau cu atenţie. Erau delegaţi ai unor S.M.T.-uri care veniseră să le ia în primire. ^-Nea Tudore — vorbi unul dintre ei — dacă stai să te gîndeşti, mult oţel mai intră şi la un tractor. Mai toate piesele sînt din oțel. Aşa-i ? Cel întrebat dădu aprobativ din cap, apoi, întorcindu-se, arătă cu degetul o clădire nouă, impunătoare. — Vezi tu, Fănică, clădirea aceea ? Acolo-i oţelăria. Acolo harnicii oţelari ai uzinei plămădesc oţelul. * — Gata, băieţi, dăm drumul la şarjă. Glasul primtopitorului, un băieţandru de vreo 18 primăveri, se pierdu în imensa hală. Mircea Petraru, primtopitorul, este de fel de prin părţile Coronoiului. I-au plăcut tractoarele şi a intrat elev la şcoala profesională a uzinelor de tractoare. Intr-una din primele zile de şcoală, Petraru asculta atent expunerea unui meşter bătrîn : — Să fii azi oţelar e într-adevăr frumos. Ştiţi voi prieteni ce înseamnă oţel ? Oţel înseamnă maşini, tractoare, pîine... Sub puterea focului şi a oţelarului, din fontă, fier vechi şi altele iese oţelul din care se fac maşinile. Ce poate fi mai măreţ, mai frumos ? Ore întregi a stat apoi Petraru lângă cuptorul din uzină privind munca oţelarilor. Cînd directorul şcolii l-a întrebat dacă şi-a ales meseria, el a răspuns mîndru : — Oţelar, tovarăşe director. — Oţelar — a răspuns şi Ionescu, prietenul lui. ...După terminarea şcolii cei doi prieteni au fost repartizaţi să lucreze în sectorul oţelărie : unul la Cuptorul nr. 4, iar altul la cuptorul nr. 3. Au trecut de atunci luni. Tinerii intraţi în familia oţelarilor au învăţat, din practică, multe lucruri noi, au început să devină stăpîni pe meserie. In întrecere Mircea Petraru este topitor fruntaş. Dar tovarăşul său care lucrează la cuptorul nr. 3 obţine mereu rezultate mai bune. Acum citva timp, într-o duminică, cei doi prieteni discutau, aşa cum discută de multe ori, despre rezultatele în întrecere. — Vezi, Mircea, cuptorul este cuptor. Nu putem trece, tu la un capăt iar eu la altul, să tragem de el şi să-l întindem, să-i mărim capacitatea de producţie. Şi după o clipă de gîndire primtopitorul continuă: — Totuşi, cuptorul poate da mai mult El are o rezervă ascunsă. Secretul" este să ştii s-o descoperi şi s-o foloseşti. Te-ai întrebat vreodată ce se poate întîmpla dacă scurtezi timpul de elaborare a şarjelor? Vezi, dragă tovarăşe, asta am aflat-o şi eu de la oţelari mai în viraţă, dacă îţi aminteşti, şi la şcoală învăţam că eu cu şarjele sunt mai scurte, cu atît producţia de oţel pe zi este mai mare Asta cere printre altele o bună gospodărire a locului de muncă, curăţenie... După părerea mea, încheie el, în jurul cuptorului tău nu-i destulă curăţenie. — Ba e, se încăpăţînă Petraru. Nu-i ca la tine, dar e. — Curăţenia trebuie să fie perfectă, uneltele aşezate cu grijă, să ştii unde găseşti fiecare lucru. Altfel eşti stînjenit în muncă, pierzi timp. Rezultatele au să se vadă. Se poate chiar să mă întreci. Tu eşti mai ager. Petraru n-a mai zis atunci nimic. In muncă şi-a dat seama că vorbele tovarăşului său corespund realităţii. A ţinut seama de el© şi rezultatele au început să fie din ce în ce mai bune. Nu l-a ajuns încă în întrecere, dar s-a apropiat mult de el. Acum în opt ore echipa condusă de el dă 3 şarje rapide în joc de două cit dădea înainte. Cu acelaşi cuptor, azi oţelarii echipei dau mai mult oţel. Petraru are în gînd să ajungă la 4 şarje pe schimb. Acest tînăr oţelar e o cunoştinţă bună a bibliotecii, iubeşte mult cărţile tehnice. Dar nu numai pe cele tehnice, ci şi pe cele de basme şi povestiri. Pentru ce citeşte cu atâta interes cărţile de poveşti am aflat mai târziu, de la prietenul său Ionescu. — Utemistul Mircea Petraru este instructorul superior a două unităţi de pionieri. ★ Printre muncitorii care au venit în iarna anului 1949 să lucreze la construirea noii oţelării se găseau mulţi ţărani din raioanele Sf. Gheorghe şi Tg. Secuesc. Ei lucrau la ridicarea schelelor, la căratul cărămizii, al molozului etc. Bálint Francisc s-a obişnuit repede cu noua muncă. Unde era pus, totdeauna făcea lucru bun. Aici munca îi părea din ce în ce mai dragă. Zece ani lucrase la chiaburii din sat. Oţelăria era construită abia jumătate cînd a început instalarea primelor 2 cuptoare. Cînd transporta ceva şi trecea prin faţa cuptoarelor, Bálint nu se mai satura privindu-le. Aşa s-a născut în el, pe nesimţite, dorinţa de a lucra la cuptoare. Acum Bálint este fruntaş al întrecerii socialiste, maistru destoinic. De curînd Bálint Francisc a fost primit în rîndurile candidaţilor de partid. El şi-a însemnat în carnet această zi, ca o zi importantă din viaţă. Aşa cum a învăţat de la inginerul Fekete Rudolf şi de la alţi muncitori şi tehnicieni, Bálint îndrumă tinerii, îi învaţă. — De la el am învăţat meserie — îţi spune cu mândrie Gh. Mareş arătând spre Bálint. Acum, în întrecerea în cinstea zilei de 1 Mai, cei doi, calfa şi meşterul, sânt şi ei în întrecere. Obiectivele: prelungirea vieţii cuptoarelor, sporirea producţiei de oţel pe m.p. suprafaţă vatră, îmbunătăţirea calităţii. — Nu-i deloc uşor să ţii ipasul cu Bálint, — ne-a răspuns într-un tîrziu Mareş. Să-l întreci e şi mai greu. Dar nici eu n-am să mă las. ★ Şeful sectorului oţelărie, tovarăşul Ilie Micu, e un om cu trăsături energice. Am intrat în biroul său unde, după cite am aflat, e mai mult musafir. Timpul şi-l petrece în oţelărie, unde cercetează ea stâteia oţelului, dă indicaţii, îndrumă ca un adevărat comandant. Pe masa de lucru a tovarăşului Micu — un manual de limba rusă, o carte de tehnologia metalelor şi diferite piese turnate. In fereastră, muşcate, multe muşcate. — Dar de ce atîtea flori ? — îl întrebăm. — De ce ? Pentru că îmi plac. E un păcat ? Rîde puternic, sănătos. Iubesc mult florile. Graficul atîrnat pe perete indică rezultatele obţinute in producţie de muncitorii din secţia sa. — Această cifră — nelămuritor. Micu — arată rezultatele pe luna martie, cea mai mare cifră realizată de cînd funcţionează oţelăria. Faţă de luna martie anul trecut, am dat cu 40% mai mult oţel, deşi lucrăm cu aceleaşi utilaje ca şi acum un an. — De, acum un an eram mai puţin pricepuţi — explică şeful sectorului. Nu exista nici spirit de echipă atît de puternic, mai erau şi lipsuri de la serviciu. In secţie rebuturile au scăzut simţitor — la jumătate faţă de anul trecut — productivitatea muncii a crescut şi ea. Acum, tovarăşi, luptăm să depăşim realizările din luna martie , aceasta în cinstea lui 1 Mai. Vrem să fim demni de preţuirea ce ni s-a acordat prin decernarea steagului de cel mai bun sector al uzinei. Oțelarii sunt oameni de nădejde. Cu ei mergi totdeauna la sigur. In acest timp, jos în hală, munca era în toi. — Gata băieți, elaborăm o nouă șarjă... C. CAPRARU N. MOCANU ...Zile şi nopţi în şir, fără istov, văzduhul a bubuit îndelung înspre Dunăre. Se umflau apele in adîncuri, ţişnind cu huet şi larmă prin sfărîmăturile gheţii. Tîrfte de viitori, sloiuri de ghiaţă lunecau la vale, topindu-se în zarea aburită de primele ploi ale primăverii. Pe alocuri, unde aftaia era mai strimtă, sloiurile se ciocneau unele de altele, bufnind şi zdrelindu-se ca nişte uriaşe dihănii învrăjmăşite în luptă crâncenă. Atunci se cutremura parcă văzduhul, şi bătrînele sălcii de pe mal foşneau lung, tînguios. Câinii Bechetului scîrn ceau încet, neliniştiţi. In grajduri, caii tropăiau nervos, căitînd cu ochi înfricoşaţi prin borta de lumină a fereştilor. — Vin apele — spuneau localnicii, ivindu-se pe la porţi. O să fie prăpăd... — Da, da — şuşotea grăbit cite o babă, seara, la colţuri de uliţă. S-au iscat semne de urgie: noaptea zboară balauri peste măgura Luminoasei, vărsînd pe nări foc şi pucioasă. Smaranda lui Ghiţă a dat azi peste-un şarpe cu solzi de oţel. Era pitit în cofăelul cu apă... Oamenii ascuitau, posomoriţi. Nu c-ar fi pus la inimă nălucirile babelor , dar în iarnă ninsese avan, se făcuseră troiene mari, cît omul de înalte, de se-nchinaseră şi bătrînii ca la o nemaivăzută minune. Iar acum, cînd se pornise dezgheţul, apele Dunării se umflaseră şi creşteau năpraznic. Pe alocuri, puhoaiele întărîtate se-ncumetau sămănînce dinpereţii ţărmului, ameninţând să se reverse, să-nece ogoarele. .. Hei ! De mult s-ar fi revărsat apele de n-ar fi fost digul ! De mult le-ar fi înecat semănăturile. Şi ar fi dat de rîpă muncă şi trudă... Digul ! Zbura vorba asta de la o margine la alta a satului, mai iute ca o pasăre măiastră. O rosteau moşnegii, bărbaţii, ţîncii. Unii încet, cu tremur de spaimă în glas, alţii cu nădejdi —• după firea şi ştiinţa fiecăruia. „Oare o să ţie piept multă vreme ? N-o să-i surpe puhoaiele ? Şi dac-o să-l surpe, ce se va alege de ogoare ?“ • ...Plouase cu lapoviţă toată după amiaza. Un zid de ceaţă, vînăt, astupase zarea răsăritului şi pe bolte ce-nvălătuceau nori grei, vîrtoşi, vărsînd fără istov puhoaie de apă, de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului. Se mai stîrnise şi o pală DIGUL de vînt dinspre lunca Dunării. Volburile de lapoviţă se frămîntau în fel şi chip prin văzduh, mugind, năpustindu-se pieziş peste coperişuri, zgîlţîind fereştile caselor. Ion Pică, secretarul organizaţiei de bază a gospodăriei colective din Bechet, a stat ceasuri întregi la geam, cu bărbia sprijinită-n palme, adăstînd să contenească ploaia. Abia tîrziu, cind cumpăna zilei se înclina spre asfinţit, s-au mai luminat o ţîră depărtările. O vreme, potopul s-a potolit. Pică a oftat uşurat, şi-a asvîrlit o haină pe umeri şi a trecut drumul la Cezar Ivamcea, cel cu faimă de călăreţ neîntrecut. — Ia-ţi un cal, Ivancea, şi dă fuga iadig. Adu-ne veste de ce-i pe-acolo... Ce zar Ivancea n-a mai aşteptat alt îndemn. Şi-a tras în grabă cismele, a smuls biciuşca din cui şi s-a repezit într-un suflet la grajdul gospodăriei. A pus ochii pe calul cel mai aprig — şi-ntr-o clipită s-a săltat în şa, afundîndu-se cu chiot în luncă. Avea de mers o bucată bună pînă la dig... In urma lui, norii au început iarăşi să crească, negri şi înfricoşători, cufundînd satul intr-o negură deasă, ca de funingine. Iarăşi s-a înteţit potopul- Pică a mai zăbovit o vreme pe-afară, măsurînd îndelung cerul fără hotar, din care se prăbuşeau viituri grele de ape. „Digul... s-o fi umflat şi mai tare Dunărea... să nu-1 năruie..." Intr-un tîrziu s-a scuturat, cercând parcă s-arunce povara presimţirilor, şi a intrat în caisă. S-a aşezat la geam, scrutînd aburul des și tremurător a-l ploii. Gîndurile îi zburau odată cu Ivancea călărețul. Digul ! îşi aminti cît amar de ani au tot năzuit bechetenii să dureze opreliște apelor. Cite jalbe au tocmit, cîte drumuri au bătut, dar fără folos. Nimeni nu voia să le-asculte păsul. Numai înainte de alegeri, domnii de la oraş le făgăduiau şi se juruiau c-o să facă dig ; dar erau vorbe de clacă — se risipeau ca fumul după votări — şi oamenii rămâneau iarăşi singuri, neputincioşi, adăstînd ca apele umflate ale primăverii să le înghită semănăturile. îşi aminti apoi cum, în vara lui 1948, au venit in sat cîţiva ingineri şi muncitori de la Craiova. Au cercetat şi au măsurat toată lunca Dunării, au pus ţăruşi şi într-o zi au dat sfoară prin aşezările din apropiere: „Uite, ne-apucăm de dig Veniţi să ne-ajutaţi ?“ Şi s-au adunat oameni din nouă sate, de erau cît frunza şi iarba. Au cărat pămînt cu carele, au tăiat buşteni groşi din pădure şi au alcătuit din ei zid trainic de-a lungul malului, au pus întăritori de fascine... In primăvară, digul era gata. De atunci Dunărea nu s-a mai revărsat... Dar acum, s-a* *u iscat iarăşi semne de primejdie. Nicicând n-a căzut atîta zăpadă şi n-a venit aşa puhoi de ape. Cum o să ţie digul piept ? Nu-i vorbă, s-au silit ei să-l mai întărească, de cum au prins să scadă zăpezile. Au cărat pămînt şi bălogar in puncteie mai slaibe, au pus şi fascine... In fiece noapte stau de veghe străji trimise din sat. Ziua se mai repede cîte-un călăreţ. Pîn-acum, digul s-a ţinut bine. Dar cu ploaia asta, multe se pot intimpla. .. ...Un tropot înfundat de copite l-a făcut să tresară. A ieşit în fugă pe prispă — tocmai cînd se desprindeau din întunecime calul și călărețul. Tremurau amândoi cam friguri, leoarcă de sudoare și apă. — Pînă-n buza diguluiau ajuns apele — a gîfîit Cezar Ivancea, smucind hăţul. Curînd îl surpă... Pică a rămas o clipă tăcut, pe gînduri. Apoi s-a hotărît, silindu-se să-și stăpânească tremurai din glas : — Aleargă şi cheamă oamenii. Să vie la sfat, să chibzuim. O să chem şi eu pe cine-oi întâlni... Izbit crâncen în coaste, calul a nechezat aprig, cu durere, apoi s-a înturnat, topindu-se ca o nălucă în umbra nopţii. ★ In scurtă vreme, vestea s-a lăţit în,tot satul. A trecut ca o suflare de spaimă din casă, casă, scoţînd oamenii pe la porţi, inălţînd murmur şi şoaptă înăbuşită sub cerul nopţii. ...Cîteva clipe, Anghel Diaconu s-a frământat în aşternut, între somn şi trezie, apoi s-a ridicat buimac în cepul oaselor. Visase oare, s-au auzise aevea ? A ciulit urechile, iscodind un răspuns în umbra plină de taină şi murmur a nopţii. Nu i-a fost lungă adăistarea ; de undeva, dinspre celălalt capăt a 1 satului, s-au limpezit glasuri slabe, de spaimă : „Apele... se prăvale digul..." Intr-un suflet s-a dat jos din pat, alergînd spre fereastră. Cît cuprindea cu ochii, în sat începeau să clipească — una după alta — luminiţele. Ploaia contenise. Anghel s-a îmbrăcat tăcut, pe întuneric, să nu-şi trezească nevasta şi copiii, apoi a ieşit în tindă. In urmă-i, uşa a scîrţîit prelung. — Cine-i acolo? — s-a auzit, din casă, glasul nevestei. Dar bărbatu-său n-o mai auzea. Iuţise pasul, tăind de-a curmezişul prin grădini şi ogrăzi. De la un timp, şi-a dat seama că nu e singur. Din adîncimile nopţii răzbăteau tropăituri înfundate d© bocanci, glasuri răzleţe, scîrţîit de porţi. Se învălmăşeau chemări, îndemnuri. Ici-colo, sticleau felinare. Cîteodată se lumina borta uşilor, şi-n zarea lor se desluşeau bărbaţi îmbrăcîn-du-şi hainele din mers. Grăbeau cu toţii spre sfat... La sfatul popular, în camera preşedintelui, era lumină. Cînd a deschis uşa, Anghel s-a tras o clipă îndărăt, orbit de fum gros de ţigară. Incet-meet, cînd i s-au deprins ochii, a desluşit vreo şapte-opt oameni înghesuiţi în jurul unei mescioare scunde, de lemn. Erau printre ei Ion Pică, stăpînit şi tăcut ca întotdeauna, Ivancea cel voinic ca un urs, Nicolae Bostangiu, brigadierul, cel care n-avea o clipă de astâmpăr... Firu, preşedintele, aşternuse pe mescioară o coală de hîrtie cadrilată, de nenumărate linii şi liniuţe : planul digului. Ceilalţi fumau cu lăcomie şi cercetau, tăcuţi, hîrtia. — Uite, aici — a glăsuit Firu, bătînd cu dosul palmei peste-un colţ al planului. In locul ăsta au început să-l cunpe. Aşa mi-au telefonat străjile din port, acum vreo jumătate de ceas... S-a aplecat şi Diaconu peste umerii celorlalţi. A măsurat îndelung petecul de hîrtie, cencînd să-şi înfăţişeze cu limpezime locul prăpădului. In urmă-i, uşa a scîrţîit de mai multe ori. Cînd s-a umplut încăperea, Pică a cerut să se facă linişte. Nu le-a vorbit mult. — ...Mergem la dig,măi tovarăşi. Să-ncercăim a-l înzdrăveni. Noi, gospodăria colectivă, venim cu şapte atelaje. Şapte care, trase de boii noştri cei mai buni. Cine-şi mai aduce carul ? Au ridicat mîinile cîţiva ţărani din sat: Constantin Stroilă, Marin Dumitru Ene... — Bine, a încheiat Pică. Ceilalţi veniţi cu ce-aţi putea. Cu securi, cu hîrleţe, lopeţi... Ne-ntîlnim la capul satului... ★ Să fi fost ceasurile două după miezul nopţii, cînd convoiul de oameni şi care e-a pus înmişcare. Unii, mai slabi, au rămas pe drum, chemaţi cu străşnicie sau prinset de către neveste: „Cum să te pui cu apele? Ce e-n stare omul,nevolnic cum îi, în faţa urgiilor ?" Dar cei mai mulţi au purces înainte. Erau printre ei cîţiva comunişti: Ion Pică, Anghel Diaconu, Ion Şchiopu, Ivancea şi alţi gospodari din sat — alde Constantin Glăvan, Mircea Pică, Gheorghe Dragomir, Nicolae Bostangiu, Marin Dumitra Ene... Drept e că-şi simţeau frunţile năpădite de sudori reci — deh, nu-i şagă să te pui cu urgia apelor; dar nici nu-i răbda inima să se-ntoarne. Cum să laşi de izbelişte digul clădit cu atîta trudă ? Şi semănăturile ? Acolo, în dosul digului, sânt peste 400 hectare — 100 ale gospodăriei colective, restul ate oamenilor din comună. Pămînt gras, roditor, cum nu afli de-a-i colinda nouă sate. De şi-ar încorda toţi puterile, o să biruie vîltorile. Doar n-o fi omul, cum spun babele, cu totul nevolnic în faţa urgiei... ...Cînd au ajuns la dig, urzeala de negură prindea să se subţieze. In elaba licărire de lumină oamenii au rămas muţi, nemişcaţi, măsurînd cu ochi mari prăpădul. Amarnic se umflase Dunărea în cursul nopţii! Cît învăluiai în priviri, pînă-n zarea învineţită de plumbul norilor, fremătau surda pe tulburi, mâloase. Din sălciile de pe ţărm nu se mai zăreau decit vîrfurile negre — ca niște ciudate păsări săltînd ,pe spuma valurilor mișcătoare. Zgomote surde, nelămurite, cutremurau în răstimpuri văzduhul, etîrind lungi ecouri peste întinsul apelor. La dig, puhoaiele ajunseseră pînă sus, la creastă. In locul vestit de străji —• să tot fi fost vreo 15 metri în lung — apele năruiseră creastadi gului, începîind să se prăvale peste necuprinsul câmpiilor... Primul care s-a smuls din încremenire a fost Ion Pică. A strigat, silindu-se s-acopere vuietul tumultului de ape: — Diaconu, Bostangiu ! Veniți încoace! Intr-o clipă, cei doi au fost lîngă ei. Li s-auzea deslușit răsuflarea fierbinte, şuierătoare. — O să biruim... le-a făcut Pică semne de liniștire. Numai să lucrăm cu cap. Tu, Diaconule, ia comanda carelor. Aduceţi pămînt, să-ntărim digul. Bostangiule, vii cu mine. Strigă-i şi pe ceilalţi. Mergem să tăiem sălcii... Cîteva clipe după aceea, convoiul de care se îndrepta spre luncă, s-aducă pămînt din locuri ferite. Pică, Bostangiu şi alţi cîţiva şi-au smuls toporiştile din chimir şi s-au repezit către-un pîlc de sălcii aflat mai la o parte, pe-o ieşitură de movilă. O vreme, peste clocotirea înspumată a Dunării, peste huietul ei de neagră minte, au răsunat lovituri dese, puternice. Fulgeraţi de ascuţişul oţelurilor, cîţiva arbori s-au clătinat şi s-au prăbuşit pe dig. Apele şi-au ogoit revărsarea S-au întors şi carele, pline ochi cu pământ şi crăci cioturoase. Dar abia au aruncat cîteva lopeţi de pămînt pe spinarea digîilui, şi valurile au prins iarăşi a se-nvolbura, furişindu-se printre trunchiurile sălciilor, năpădind apoi pe deasupra. Oamenii au rămas iarăşi nemişcaţi, descumpăniţi. O umbră de nelinişte şi neputinţă le-a întunecat feţele. — Mai aduceţi pămînt — a strigait Pică. Tot o să dovedim... Cîţiva au ridicat din umeri, vrînd a-i da să-nţeleagă că nu mai e nimic de făcut, că s-a mîntuit totul. Dar răzbătuse prin vorbele loi şi că atîta hotărâre s-a lua încredere, că nu i-a răbdat inima să stea locului. S-au smuls din încleştarea gindurilor negre şi s-au întors către care. Imboldiţi cu străşnicie, boulenii au luat iarăşi drumul luncii... — Noi ce facem ? — a întrebat Bostangiu, privind cu un licăr de nădejde în urma celorlalţi. — Apucaţi-vă de fascine, întocmiţi cîteva. Cu zor mare... ...După vreopătrime de ceas, cînd s-au întors carele, apele crescuseră la o palmă deasupra digului. Șuvoaiele se revărsau spre câmpie, îmbulzindu-se mereu, în zvârcoliri şerpeşti, către inima semănăturilor. Au trecut cîteva clipe de şovăială, lungi cît veacurile. Apoi în ceata de oameni s-a stirnit o mişcare. Au ieşit în faţă Ion Pică, Anghel Diaconu, Ion Şchiopu, Gheorghe Dragomir, Constantin Glăvan... Şi-au croit caie prin vîltorile reci, spumegînde, silind boulenii să-i urmeze. In spatele digului, la cîţiva paşi, s-au oprit. Şi au rămas minute întregi în şuvoaiele ce le strângeau gleznele într-un cerc rece, de ghiaţă. Cu înfrigurată grabă, au tot azvîrlit lopeţi de pămînt pe spinarea digului. Apoi alţii le-au luat locul. Alt zid de oameni s-a înfipt, neclintit, înaintea apelor. Au smuls lopeţile din mîinile îngheţate ale înaintaşilor, şi -au continuat, îndîrjiţi, munca. De parcă nu strîngeau în mâini nişte simple lopeţi, ci un steag de luptă. Stearg pe care şi-l predau unii altora ca pe o ştafetă a biruinţei asupra dezlănţuitei stihii... ...Cîteva ceasuri au lucrat aşa, fără întrerupere. Au venit apoi, atraşi de larmă, mai mulţi oameni din port. Şi le-au dat ajutor, încetul cu încetul, au căptuşit şi au întărit digul. Au pus şi fascine. Şi cînd a prins să se înroşească geana tremurătoare a răsăritului, să se cearnă, darnică, lumina blîndă a dimineţii peste câmpii şi ape — abia atunci s-au întors, clătinîndu-se, ultimii oameni de la dig. Erau vineţi la faţă, abia răsuflau. Dar în ochi le tremurau luciri de căldură și bucurie. Izbândiseră ! Ogoarele, plinea lor, erau salvate I I. PURCARUI SCÎNTEIA Ce e nou în comuna noastră • In comuna Halmeu, raionul Satu Mare, a luat fiinţă de curînd un cinematograf. Zilnic, un mare număr de ţărani muncitori din comună şi din satele învecinate vizionează filmele care sunt aduse cu regularitate. Au fost zile cînd numărul spectatorilor s-a ridicat la 450. De un succes deosebit s-au bucurat filmul sovietic „Ţiganii" şi filmul maghiar „Magazinul de Stat". (Schwartzkopf Mihai, corespondent voluntar). • Perechi, perechi, fetele şi flăcăii din Mugeni, raionul Odorhei, îmbrăcaţi în frumoase costume secuieşti, vor trece de 1 Mai prin poarta de lemn, cu măiestrie sculptată, ridicată de curînd la intrarea noului parc din comună. Printre ei vor fi şi tinerii ţărani muncitori László Janos şi Pito Iulia, care s-au evidenţiat la amenajarea parcului. (Miklós Ilona, corespondent voluntar). • Lucrările noului cămin cultural din comun® Şolna, raionul Tîrnăveni, sunt pe terminate. Doar două camere mai trebuie podite şi văruite. Noul cămin cultural are o sală de festivităţi cu 450 de locuri, o sală pentru bibliotecă, un cinematograf şi camere pentru echipei© artistice. (Ion Nuţiu, corespondent voluntar). • In multe comune din raionul Negreşti funcţioneazăazi puncte farmaceutice şi farmacii. Numai anul acesta au fost înfiinţate cinci puncte farmaceutice în comunele Grajduri, Gîrbeşti, Oniceni, Dumeşti şi Bozieni şi o farmacie la Negreşti. (Dobre Constantin, corespondent voluntar). • De curând, pe Ungă şcoala elementară ciclul II din comuna Gloduri, raionul Bacău, a luat fiinţă un internat pentru fiii ţăranilor muncitori din satele :Băimac, Mărăşti şi altele, care aparţin de comună. Iat internat sânt cazaţi 48 elevi. Pe lîngă şcoală funcţionează o cantină bin© amenajată ; la internat există un punct sanitar înzestrat cu cele necesare. (Popiac Gheorghe, corespondent voluntar). • La 15 martie s-au aprins primele becuri electrice în comuna Sînmartin, raionul Criş. Ţăranii muncitori din Sînmartin au dat o contribuţie însemnată la săparea gropilor, la montarea stîlpilor etc.. S-au evidenţiat în muncă ţăranii muncitori Iosif Tenzer, Mircea Secui, Sechelman Anton, Gheorghe Berbecaru şi alţii. Un ajutor preţios au dat muncitorii din echipa de electricieni venită din Arad. (Maria Anton, corespondent voluntar). • In urmă cu cîteva zile au fost terminate ultimele lucrări de radioficare în comuna Jina, raionul Sebeş. Peste 120 ţărani muncitori, cărora li s-au instalat pînă acum difuzoarele, ascultă împreună cu familiile lor programul transmis zilnic de staţie. La radioficarea comunei au contribuit şi ţăranii muncitori. Printre cei mai activi au fost Dumitru Stoica, Dumitru Novac, Ioan Lazăr, Sava Ştefan, învăţătoarea Silvia Nicoară şi alţii. (Pavel Bogdanei, corespondent voluntar). Talente tinere Nu sunt decât cîţiva ani de cînd Ion Cudalbu păştea oile chiaburilor din Sarichioi, un sat de prin părţile Dobrogei. Singura lui mîngîiere era doar fluierul.Cînd se găsea undeva departe de sat, scotea fluierul de la cingătoare şi începea a doini. Pe atunci era convins că un instrument mai frumos nu există pe tot pământul Acum, Ion Cudalbu este unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii elementare şi medii de muzică din Capitală, unde studiază clarinetul şi pianul. Aici, în această şcoală, Cudalbu l-a întîlnit pe Constantin Dobre, care cântă la nai, pa Nicolae Barbu, care învaţă ţambariul, şi pe Paul Staicu, care studiază cornul, împreună fac parte acum din orchestra şcolii, alcătuită din 70 de elevi. La începutul şcolii, Cudalbu se descurca greu: — Una era — spune el — să cînţi din fluier „după ureche“ — alta e să cînţi la pian şi la clarinet după note. Aici numai talentul n-ajunge ; trebuie muncă, studiu. Sînt hotărît să lupt din toate puterile ca să devin un bun muzician. La această şcoală învaţă 370 de elevi şi eleve — fii şi fiice ale oamenilor muncii. Sub îndrumarea profesorilor, folosind din plin condiţiile materiale pe care partidul şi guvernul le pun la dispoziţie, ei au toate posibilităţile să-şi dezvolte talentul, să devină artişti cu care poporul nostru să se mîndrească. ★ La şcoala elementară şi medie de coregrafie a început o nouă oră de curs. Intr-o sală de clasă, în faţa unei oglinzi mari — aproape cu un perete — un grup de fetiţe, îmbrăcate în costume de dans, ascultă explicaţiile profesoarei. Niciuna nu depăşeşte vîrsta de 10 ani. Lăcrămioara Stan şi Alexandrina Scarlat — două fetiţe cît o şchioapă — eleve în anul I de balet, execută cu graţie fiecare mişcare. Dorinţa lor este să devină bune dansatoare. La examenul de „dans clasic" — o materie de bază ce se predă în această şcoală — ele au luat calificativul „bine". Alături, într-o altă sală, în ritmul acordurilor unui pian, Un grup de elevi execută un vals de Rubinstein. Profesorul Anton Romanowski, maestru emerit al artei din R.P.R., îi supraveghează îndeaproape, astfel ca interpretarea dansului să fie cit mai corectă. Ioana Topat, fiică de zidar, Alexandrina Dumiitrache, Monica Toma, Ioan Băitănciuc şi alţi elevi ai acestei şcoli se străduiesc să-şi însuşească arta dansului; cu toţii visează la ziua cînd pe o scenă a unui mare teatru vor interpreta un dans clasic, visează la clipa Cînd se vor înclina în faţa publicului care le va răsplăti arta prin nesfîrşite ropote de aplauze. ★ — Vasul acesta mare, cu nuferi în basorelief, este lucrat de Smaranda Ilie din anul IV ; acesta lucrat în corn este executat de Lucia Chicoş, tot din anul IV, iar acesta — de Ioana Simionescu din anul II — eleve la secţia de ceramică. Apoi, cu vădită mindrie în glas, directorul şcolii urmă: — Acum, dacădoriţi, puteţi vizita şi celelalte secţii. Şcoala noastră are secţie de pictură, secţie de imprimat pe textile şi secţie de decoraţiuni în piele şi metal. Veţi putea vedea obiectele de artă lucrate de cei 150 de elevi ai şcolii noastre. In atelierul de sculptură este aşezat pe piedestal un capitel, ornamentat frumos cu spice de griu şi cu ştiuieţi de porumb. Este rodulmuncii elevei Nicoleta Balotă din anul III. Alături de această piesă se află o altă sculptură ce reprezintă sugestiv alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Sculptura este executată de elevul Corneliu Grecu. Aici, în atelierul de sculptură, elevii anului IV lucrează la proiectele pentru lucrarea de diplomă. Constantin Iosif şi-a ales tema „Nicolae Bălcescu vorbind mulţimii", ieri Ioana Ida lucrează la o sculptură înfăţişînd un sudor. După încheierea primului semestru, elevii şcolii medii de arte plastice au organizat o expoziţie care cuprinde cele mai reuşite lucrări executate de elevi din toate secţiile. Picturile şi desenele expuse înfăţişează imagini din viaţa nouă care se construieşte astăzi în patria noastră, din lupta pe care o desfășoară poporul muncitor, condus de partid, pentru construirea socialismului. GH. BALTEANU Primăvara la Cu muguri fragezi în copaci, la Moscova a sosit primăvara. Sosirea primăverii a fost cîntată de poeţii tuturor timpurilor şi popoarelor, dar primăvaranu este numai o temă pentru poeţi. De ivirea primei raze prietenoase de soare se leagă o mulţime de îndatoriri „de sezon" ale oamenilor. Este perioada cînd la Moscova încep să fie pregătite taberele de pionieri, se pun la punct stadioanele, casele de odihnă. Lucrătorii din comerț organizează vînzarea fructelor, sucurilor, apelor minerale. Printre vestitorii primăverii se numără și grădinarii Moscovei, care încep în aceste zile plantarea a peste 20 de milioane de răsaduri de flori de toate culorile. In cinstea primăverii, fabricile de textile şi încălţăminte prezintă noi modele de mătase înflorată, de pantofi eleganţi şi durabili. Primăvara este întîmpinată de un nou avînt al întrecerii socialiste. Colectivele întreprinderilor luptă pentru a găsi noi mijloace de sporire a productivităţii muncii. Mişcarea pornită în acest scop de muncitorii din Moscova şi din regiunea Moscovei se extinde necontenit. Ea cunoaşte o deosebită însufleţire în aceste zile din preajma lui 1 Mai, în cinstea căruia colectivele de muncă îşi depăşesc propriile realizări. O comandă pentru Kustanai Intr-una din zilele acestei primăveri am vizitat uzina „Vladimir Ilici" din Moscova, care produce utilaj electric destinat regiunilor în care se desfăşoară lucrările pentru desţelenirea pământului. Primăvara se făcea simţită şi aici, in această uzină care, răspunzînd chemării partidului, contribuie prin producţia ei la avîntul agriculturii. In secţia de asamblare a motoarelor, atenţia îmi fu atrasă de o hartă atîrnată pe perete. Din loc un loc, ca pe o hartă de operaţiuni militare, erau înfipte steguleţe roşii. N-aş fi priceput nimic din ceea ce vedeam dacă Boris Marukov, un tînăr zdravăn şi vesel, nu mi-ar fi venit în ajutor. Ca într-un oraş cucerit, Marukov înfipse cu satisfacţie un steguleţ în cercul lingă care scria Kustanai. — Aşa, vasăzică, încă o regiune, mi se adresă el zîmbind. Uite, chiar acum s-a primit o nouă comandă masivă. Pentru regiunea Kustanai din Kazahstan. Vezi sumedenia asta de steguleţe de pe hartă . Fiecare steag arată o localitate în care trimitemmaşini pentru agricultură... Văzînd că mă interesez de producţia maşinilor destinate valorificării de noi păminturi, Boris mă conduse spre strungul unde lucra tatăl său, şeful brigăzii care lucrează la strunguri-carusel. Deîndată ce făcurăm cunoştinţă, dornic să-mi explice cît mai multe şi cît mai bine, Ivan Grigorievici Marukovîmi întinse un caiet care conţinea observaţiile sale in legătură cu creşterea productivităţii muncii strungarilor din brigada sa. îmi notai cîteva date mai semnificative. „1949. Rapiditatea strunjirii era : la operaţii brute, 54 m. pe minut , la finisaj 75 m. 1950 : 75 m. la operaţii brute şi 98m. la finisaj“... — Aici ne-am oprit — îmi atrase atenţia Ivan Grigorievich Cu metodele folosite pînă atunci nu mai puteam spori productivitatea- -muncii. Trebuia găsit ceva nou. Rezolvarea ne-a adus-oprimăvara aceasta. Montînd o nouă piesă la strung Ivan Grigorievici continuă: Din preajma zilei de 1 Mai am chemat la întrecere toată secţia pentru sporirea productivităţii muncii pe fiecare loc de muncă şi pentru obţinerea titlului de brigadă a productivităţii înalte. Şibine spune poporul nostru că „lucrul neiăcut se teme de omul priceput" :în colaborare cu tehnologul Semionov, maistrul Gherasim Potapov a confecţionat un cuţit cu ajutorul căruia eu am reuşit să strunjesc 14 piese în loc de 10, ci te strunjeam înainte. — Dar crezi că s-a mulţumit cu atît ? — intră în vorbă şi maistrul Gherasim Potapov. Aş, de unde! Abia încercă cuţitul, şi numai ce mă pomenii cu el lamine în birou: „Ştii ce m-am glndit ? — mă întreabă. Acum, cînd avem cuţitul acesta nou, am putea mări viteza de tăiere. Dar pentru asta trebuie sa punem la strunguri motoare noi, cu turaţii mai mari". Peste citeva zile au fost instalate şi motoarele — Microeta maistrul Potapov privindu-l zâmbitor pe Ivan Grigorievici. Şi ce crezi? Iacă, e aici, de faţă. Să-ţi spună dacă nu-i adevărat: a început să prelucreze cite 20 de piese pe schimb... Gîndu-i că trebuie să aprovizioneze în timpul celmai scurt noi raioane agricole cu utilaj electric a stirnit un mare entuziasm şi în rîndul celorlalţi strungari din brigada lui Marukov. In întrecerea în cinstea lui 1 Mai toţi membrii brigăzii au venit cu câte o propunere de raţionalizare. Pe baza acestor propuneri s-au luat o serie de măsuri de mecanizare complexă. Brigada lui Marukov lucrează acum în contul lunii august. Pe graficul ei, primăvara a rămas mult în urmă. Comenzile pentru Siberia, Kaeahetan şi Altai sunt livrate la timp, ba chiar înainte de termeni... „Recoltă“ de primăvară Primăvara aceasta constituie un eveniment remarcabil pentru studenţii şi aspiranţii români de la Academia Agricolă Timiriazev. Odată cu venirea primăverii, un grup numeros de studenţi români care au urmat aci aspirantura îşi termină studiile, cu titlul de agronomi sau de candidaţi în ştiinţe. Agricultura noastră va avea în el specialişti de nădejde, cu un bogat bagaj de cunoştinţe. Printre cei care îşi vor susţine în primăvara aceasta dizertaţia este şi Timen Iosif. înconjurat de cărţi, tabele şi planuri, viitorul agronom lucrează de zor. Dizertaţia lui va trata oproblemă interesantă şi de mare importanţă economică : îmbinarea ramurilor de producţie în colhozuri. Lui Lebel Daniel, un coleg de-al lui Timen, primăvara aceasta i-a adus acum cîteva zile titlul de candidat în ştiinţele agricole. îmi povesteşte cu însufleţire despre frumuseţea profesiei pe care şi-a ales-o, despre nemărginitele orizonturi pe care i le-a deschis studiul la Academia Timiriazev din Moscova. Sub îndrumarea profesorilor sovietici, viitorii specialişti întreprind cercetări ştiinţifice dintre cele mai interesante. „Pentru mine, mi-a spus aspirantul Suciu Tiberiu, primăvara aceasta este un început de drum. Pornesc la cercetarea unora din soiurile de grîu create de academicianul Ţiţîn. In vederea dizertaţiei trebuie să mă ocup, mai ales, de studiul proprietăţilor lor fiziologice. Soiurile de grîu datorite academicianului Ţiţîn sânt acum cele mai productive din Uniunea Sovietică. Iată un soi tînăr, abia creat, şi de aceea nu se cunosc încă motivele care îl fac atît de productiv, etit de rezistent la ger. Acestea-s problemele ce mă preocupă. Nici n-a încolţit încă iarba pe câmpul de experimentare al Academiei şi m-am şi apucat de lucru. Peste cîteva zile, cînd o să primesc parcelele de pămînt repartizate mie din cîmpul de experimentare, încep însămînţarea. In doi ani voi obţine patru recolte, am deci toate posibilităţile pentru a face o lucrare temeinică", încheie viitorul candidat în ştiinţe agricole. ★ Zile de primăvară la Moscova... Soarele luminează viu casele înalte, întregul oraş, cu bulevarde şi străzi largi străjuite de verdeaţă, cu scuaruri, parcuri şi grădini, cu viaţa lui veşnic clocotitoare. Ca o panglică argintie şerpuieşte rîul Moscova. De la înălţimea ferestrei, privesc mulţimea de trecători de pe străzile minunatei Capitale sovietice. Mulţi dintre ei au luat-o înaintea acestui încântător anotimp, mulţi dintre ei lucrează de pe acum în contul anilor viitori. AL. CIMPEANU Moscova (De la corespondentul „Scriteli“ la Moscova) Nr. 2981