Scînteia, martie 1957 (Anul 26, nr. 3843-3869)

1957-03-01 / nr. 3843

Pag 2 Aşa a hotărît colectivul! (Urmare din pag. 1­ a) Broşele de caneluri lucrate prin freza­­rea la maşina de frezat dantură, vor putea fi ieftinite cu 15 lei­ la bucată. Mari economii se vor face şi prin re­cuperarea pietrelor de polizor şi în sfîr­­şit, totalul calculat minuţios: 456.300 lei econ­omii pe­ întregul an. — Dacă am greşit ceva, conchise el„ apoi să spună tovarăşii de la scu­­lărie prezenţi aci. Directorul şi-a notat cifra. Părea oarecum derutat. Vasăzică numai sculăria dă aproape jumătate din an­gajament” Şi-a notat apoi dedesubt şi 356.000 lei — angajamentul brigă­zii lui Chiru. Discuţiile continuă. Tînărul mais­tru Nicolae Marin reţine, prin cuvin­tele sale, atenţia tuturor , pentru a doua oară cînd vorbeşte intr-o aduna­re. La început pare sfios, apoi din ce în ce mai hotărît. „Angajamentele sectorului sculărie vor fi aduse la în­deplinire. Nu încape nici o îndoială că vom face şi mai multe economii. Vor­besc aci, în numele tinerilor din sec­tor“. — La noi încă sunt rebuturi — în­cepu, să delcrne situaţia de la turnă­torie inginerul Florentin Nicolae. E adevărat că procentul scade mereu, că eforturile muncitorilor pentru îm­bunătăţirea calităţii muncii sunt vizi­bile; totuşi mai sunt rebuturi. Nu vrem să fim nici noi mai prejos de alte secţii şi sectoare. Ne vom spori şi noi contribuţia la reducerea preţu­lui de cost. Iată ! Ne am şi făcut so­coteala: vom scădea preţul de cost cu încă 15 bani la fiecare segment. Păreri şi propuneri au mai avut şi ceilalţi vorbitori. Rectificatorul Aurel Baruţ a arătat celor prezenţi cum se pot realiza economii la pietrele de polizor, iar Dobre Dumitru de la axe şi bolţuri a subliniat importanţa pre­gătirii locului de muncă, de către maistrul de schimb. Nu puţini au fost acei care au arătat ce rol important are întrecerea socialistă in lupta pen­tru reducerea preţului de cost la fie­care produs. Directorul aduna de zor cifrele — angajamentele­ celor prezenţi la cons­fătuire. Depăşeau cu mult milionul propus de el. Cum oare s-a putut în­şela ? Calculul său se dovedea a fi prea sărac faţă de posibilităţile reale pe care le are întreprinderea. Iată ce înseamnă forţa colectivului. Cifra an­gajamentului se cerea schimbată. O cerea colectivul. De aceea, emoţionat, se adresă celor prezenţi: — Sînt nevoit­ tovarăși să recalcu­lez cifra angajamentului nostru... Un freamăt de bucu­rie străbătu sala. ...Colectivul uzinei­­.Vasile Tu­dose“ din Colibaşi şi-a spus cuvîntul. La milionul care fusese anunțat s-a mai adăugat încă un milion o sută de mii. Deci: 2.100.000 de lei. O ci­fră care a izvorît din entuziasmul și hotărîrea unor oameni care se simt cu adevărat gospodarii uzinei, stă­­pînii ei. A apărat? „Probleme economice“ nr. 2 — 1957 Numărul 2 din 1957 al revistei „Pro­bleme economice“ se deschide cu edi­torialul intitulat: „Afirmarea necon­tenită a superiorităţii regimului de­mocrat-popular“. Revista cuprinde, de asemenea, articolele: „Probleme ac­tuale ale acumulării socialiste“,, de I­­Văcărel­­ „Coinsideraţiuni asupra pre­ţului de cost în industria petroliferă“, de T. Hănciulescu; „Unele probleme ale cooperării în industria construc­toare de maşini şi electrotehnică“, de A. Iancu; „Aspecte din activitatea de aprovizionare tehnico-materială a întreprinderilor din regiunea Galaţi“, de O. D. Klinger; „Tradiţia de in­tr-ajutorare în producţie în agricultu­ra noastră“, de D. Dumitriu ; „Despre «teoria» existenţei unor sisteme eco­nomice capitaliste distincte“, de M. Dima. La rubrica „Din istoria gîndirii e­­conomice“ revista publică articolul „Doctrina economică a fiziocraţilor“, de M­. Molnár, şi A. Berényi Rubrica „Lecţii şi consultaţii" cuprinde arti­colul „Importanţa controlului prin leu In gospodărirea instituţiilor­ bugetare“, de I. Buliga. Revista cuprinde, de asemenea, ru­brici de note, comentarii, recenzii şi informaţii ştiinţifice. S­C­Î­N­T­E­I­A Atenţie faţă de propunerile şi sezisările oamenilor muncii La Sfatul popular regional Bacău sosesc zilnic numeroase scrisori prin care oamenii muncii din regiune propun Comitetului executiv o serie de măsuri pentru mai buna gospo­dărire a oraşelor şi comunelor, sezi­­sează o serie de lipsuri din munca organelor in subordine si fac propu­neri pentru înlăturarea lor. Pe baza unor sezisări, s-au luat măsuri pentru remedierea lipsurilor semnalate. Intr-o scrisoare, de exem­plu, se arăta că la întreprinderea regională de exploatare şi industria­lizare a lemnului sunt grave abateri. Pe baza cercetărilor făcute au fost scoşi din muncă directorul şi alte elemente necorespunzătoare. Din păcate, comitetul executiv al Sfatului popular regional Bacău nu acordă întotdeauna atenţia cuvenită scrisorilor oamenilor muncii. Din a­­ceasta cauză, zac în sertare, încă ne­rezolvate, zeci şi sute de scrisori a­­dresate Sfatului popular regional in cursul anului 1956 de oamenii muncii din regiune. In multe din aceste scrisori nerezolvate, se ridică probleme cu privire la încălcări şi interpretări greşite ale diferitelor hotărîri ale partidului şi guvernului, sînt demascate elemente necinstite strecurate în unităţile comerciale, etc. Secţiile sfatului popular regio­nal (comercială, agrară, sănătate şi prevederi sociale) care n-au rezol­vat astfel de scrisori nu sînt trase la răspundere. Datorită stilului defectuos în munca cu, scrisorile, se întîmplă uneori ca sezisări adresate conduce­rii Sfatului popular regional să a­­jungă în mina celor criticaţi. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu sezisarea Nr. 2444 din 21.IX.1956, trimisă de Comitetul regional P.M.R. Bacău spre rezolvare personal tov. St. Bo­boş, preşedinte al Comitetului exe­cutiv şi membru în biroul Comite­tului regional de partid. Tov. Boboş repartizează scrisoarea pe cale ie­rarhică tovarăşei Curpăn Cornelia, vicepreşedintă a Comitetului execu­tiv care, la rîndul său, o trimite spre „rezolvare“, tot pe cale ierar­hică, chiar celui criticat. Acesta nu-i singurul caz. O sezisare trimisă spre rezolvare Sfatului popular regional, de către Direcţia Treburilor Consi­liului de Miniştri, este repartizată spre cercetări serviciului cadre. De­legatul acestui serviciu, Antohi Ne­­culau, arată sezisarea preşedinte­lui comitetului executiv al Sfa­tului popular orăşenesc Buhuşi, Drăgoi Gheorghe, despre care era vorba în scrisoare. Furios pe semnatarii sezisării, preşedintele le întocmeşte, cu ajutorul organelor lo­cale de miliţie, dosar de calomnie şi cere Procuraturii raionale să ia mă­suri împotriva celor ce s-au adresat cu o sezisare Consiliului de Miniştri. Se pune întrebarea: de ce îngă­duie Comitetul executiv al Sfatu­lui popular regional Bacău astfel de practici în munca cu scrisorile ? Munca cu scrisorile e neglijată şi de sfaturile populare raionale. Co­mitetele executive ale unor sfarturi populare raionale ca Piatra Neamţ, Tg. Ocna şi Buhuşi trimit pe şefii birourilor de sezisări şi reclamaţii pe teren, în diferite campanii. In alte locuri sunt repartizate în aceste munci cadre necorespunzătoare din punct de vedere al calificării. Au uitat oare tovarăşii din conducerea acestor sfaturi populare că există o hotărîre a guvernului cu privire la rezolvarea sezisărilor şi reclamaţii­­lor oamenilor muncii ? E de datoria comitetului executiv al Sfatului popular regional Bacău să asigure rezolvarea la timp şi cu simţ de răspundere a sezisărilor şi reclamaţiilor oamenilor muncii. LA LUMINA RAMPEI... se află de astă dată nu artişti profesionişti, ci amatori care participă la faza regională a celui de-al IV-lea concurs al echipelor artistice de teatru de la sate. In clişeu: O scenă din piesa „Boieri şi ţărani" de Alex. Sever interpretată de echipa artistică a căminului cultural din comuna Peretu, raionul Roșiorii de Vede. Un nou succes al fotbaliştilor romîni peste hotare Echipa selecţionată de fotbal a­ tine­retului din R. P. Romînă a susţinut joi al 7-lea meci de la începutul tur­­neului său în ţările Orientului mijlo­ciu, jucînd la Beirut cu echipa Hom­menmon, campioana Libanului. Ti­nerii fotbalişti romîni au avut o com­portare excelentă şi au obţinut o vic­torie categorică cu scorul de 5-1 (2-0)­. Punctele au fost înscrise de Ene II (2), Bukossi, Stancu şi Moarcăş. 50 DE ANI ţarâneşti AIdÎn 1­9­0­7 ! In lunile februarie şi martie, anul acesta, se împlineşte o jumătate de veac de la marile răscoale ţărăneşti din 1907. Oamenii muncii de la oraşe şi sate cinstesc acest moment impor­tant din lupta poporului nostru pen­tru libertate şi o viaţă mai bună. Răscoalele din 1907 sînt o verigă din lanţul răscoalelor ţărăneşti ce re­prezintă pagini glorioase din mult frămîntata istorie a poporului nostru, împotriva asupritorilor s-au ridicat ţă­ranii sub conducerea lui Budai Nagy Antal şi a lui Antonie Lungu la 1437, a lui Gheorghe Doja, a lui Horia, Cloş­­ca şi Crişan, a lui Tudor din Vladi­­miri. ..Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari...“ a fost una din re­vendicările de bază ale revoluţionarilor din 1848, trecută în proiectul de constituţie aprobat de mulţime pe Cîmpia Islaz. Acum cincizeci de ani, în 1907, ţăranii s-au răsculat din nou spre a obţine cu forţa ceea ce zadar­nic ceruseră atîta amar de vreme: pămînt­­şi libertate. Cauzele răscoalelor In ce împrejurări au izbucnit răs­coalele ţărăneşti din 1907 ? La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea capita­lismul trece în ultimul său stadiu de dezvoltare, stadiul imperialist, care avea să ducă la ascuţirea tuturor con­tradicţiilor capitalismului. In această perioadă­ Romînia, ţară agrară îna­poiată,, pornise pe calea dezvoltării ca­pitaliste. Apar tot mai multe fabrici, creşte numărul muncitorilor, dar se menţin totodată rămăşiţele feudale, îndeosebi marea proprietate moşie­rească. Pătrunderea masivă a capita­lului străin în ţara noastră, deşi a con­tribuit­­ la dezvoltarea anumitor ra­muri industriale, ducea la înrobi­rea ei economică şi politică de către puterile imperialiste occidentale şi la intensificarea exploatării tuturor oamenilor muncii. O particularitate importantă a evoluţiei economice a Romîniei din acea vreme era împle­tirea formelor de exploatare capitalis­tă cu forme de exploatare feudală a ţărănimii lipsite de pămînt, precum şi o dezvoltare industrială limitată şi unilaterală, trăsături caracteristice unei ţări înapoiate, subjugate de ca­pitalul străin. Producţia de mărfuri în agricultură lua o dezvoltare crescîndă. Mica gos­podărie ţărănească era tot mai mult atrasă în schimbul de mărfuri. La în­ceputul secolului XX, cerealele au că­pătat o importanţă deosebită în co­merţul internaţional. Pe măsura spo­ririi exportului de grîne, creştea inte­resul moşierilor şi arendaşilor de a obţine o producţie sporită de cereale. In unele moşii, deşi se menţineau şi se înăspreau formele feudale de ex­ploatare, se introduc şi unele forme capitaliste de exploatare, ceea ce d­u­cea la înrăutăţirea traiului ţărănimii, întrucît peste 70% din moşieri îşi a­­rendau pămîntul, ţăranii îndurau atît jaful moşierilor cit şi al arendaşilor. Care era forţa socială­ ce împiedica înlăturarea puternicelor rămăşiţe feu­dale ce aduceau atîtea suferinţe po­porului? Această forţă socială era coaliţia claselor exploatatoare, a burgheziei şi moşierimii, care, în ciuda unor con­tradicţii de interese, erau unite prin împletirea tot mai strînsă a interese­lor lor de jefuire şi exploatare a po­porului. În viaţa politică aceasta se reflecta în „monstruoasa coaliţie“ a partidelor conservator ■ şi liberal, ale cărei rădăcini puteau fi gă­site încă în înţelegerea încheiată cu jumătate veac în urmă de marea boie­rime cu forţele reacţionare ale bur­gheziei spre a determina înfrîngerea revoluţiei din 1848. Chiar reforma a­­grară din 1864, deşi era cu totul li­mitată,­consfinţind totodată dreptul absolut de proprietate al moşierilor asupra celei mai mari părţi a pămîn­­tului, a stîrnit împotrivirea turbată a moşierimii şi a marii burghezii. Răs­turnarea lui Al. I. Cuza şi instaurarea dinastiei prusace a Hoh­enzollernilor au avut drept­ unul din principalele scocuri întărirea puterii claselor ex­ploatatoare, sub conducerea monar­hiei, în vederea înăbuşirii luptei ţă­rănimii, a maselor exploatate pentru pămînt, o viaţă mai bună şi libertăţi democratice. In războiul din 1877, ţărănimea a luptat cu eroism şi avînt patriotic atît pentru cucerirea independenţei naţio­nale, cît şi în speranţa că după răz­boi va dobîndi pămînt Nădejdile în­şelate ale ţărănimii au dus la valul mişcărilor ţărăneşti şi la răscoalele din 1888 şi 1892 şi 1904-1906. Aceste mişcări au culminat cu marile răscoa­le din 1907, reprimate sălbatic de sta­tul burghezo-moşieresc. Lipsa de pămînt, învoielile agricole înrobitoare, impozitele pe proprietate (cu atît mai mari cu cit proprietatea era mai mică), taxele suplimentare, silniciile primarilor, jandarmilor, jude­cătorilor, toate acestea au dus ţără­nimea într-o stare de crîncenă mizerie şi foamete, de cumplită deznădejde. Seceta din 1906, căreia i s-a adăugat creşterea peste măsură în acest an a camerei şi arenzilor, a făcut să izbucnească în 1907 cu o forţă de nestăpînit ura ţărănimii împotriva je­fuitorilor. In afară de aceste cauze izvorînd din condiţiile economico-sociale ale dezvoltării Romîniei, un puternic sti­mulent în dezlănţuirea răscoalelor din 1907 l-a constituit puternicul ecou produs în rîndurile maselor muncitoa­re din ţara noastră de prima revolu­ţie populară din Rusia, de valul răs­coalelor ţărănimii ruse din 1906-1907 Atît ştirile care soseau din Rusia cît şi debarcarea în ţara noastră a echi­pajului gloriosului crucişător revolu­ţionar „Potemkin" au făcut să crească spiritul de organizare şi combativita­tea revoluţionară a proletariatului din Romînia influenţînd şi ţărănimea în lupta ei pentru pămînt. Grea, cumplit de grea era, în aju­nul lui 1907, viaţa ţăranului năpăstuit de învoieli, agricole înrobitoare, apă­sat de biruri. Aproape jumătate din întreaga suprafaţă arabilă se găsea în stăpînirea moşierilor. Cinci mii de moşieri stăpîneau 4 milioane de hec­tare, adică 49% din întinderile­ pă­­mînturilor, iar 921 000 capi de familii ţărăneşti aveau numai 3 milioane de hectare, adică 40% din pămînturi. În timp ce înainte de răscoalele din 1888 dijma obişnuită era de un sfert, adi­­că o parte lua proprietarul şi trei ţăranul, în 1906 dijma este, în cele mai multe locuri, de una şi una, adi­că de jumătate din producţie. In afa­ră de dijmă, veneau „ruşfeturile“ im­puse prin învoielile agricole. In lucra­rea „Învoielile agricole în Romînia pe anul 1906“, dr. G­h. Creangă arăta negru pe alb cît de împovărătoare erau ruşfeturile. Acestea constau în: munci complecte la porumb şi grîu, munci parţiale, zile cu carul, cu palmele, transporturi în gară, dări în bani, dări în natură etc. Arenda în bani crescuse şi ea cu peste sută la sută. Arendaşul de mo­şii sub arenda ţăranilor pămînt cu preţuri de 5-7 şi chiar de 10 ori mai mari decit îl costa pe el. Nevoile şi sărăcia sileau pe ţăran să-şi vîndă, de cu iarnă, munca braţelor pe un preţ de nimic (cu 75% mai scăzut ca pre­ţul obişnuit pe timpul muncilor agri­cole). Cînd în nordul Moldovei apare trustul arendăşesc, asociaţie de jefui­tori care ţineau în arendă 76 moşii cu­ o suprafaţă de 238.000 ha., situa­ţia ţărănimii se înrăutăţeşte şi mai mult. Februa­rie-martie 1907 In prima jumătate a lunii februarie 1907, ţăranii din satele Flămînzi, Fru­muşica, Rădeni şi Stroeşti, judeţul Bo­toşani, au înconjurat conacul de pe mo­şia lui Dimitrie Sturza, care se întindea pe o suprafaţă de peste 30.000 hec­tare pămînt, pentru a-l sili pe aren­daş să încheie învoieli drepte. Sem­nalul răscoalelor fusese dat. De aici răscoalele se întind în mai multe părţi ale Moldovei de nord. Partidul libe­ral, care voia să vină la putere, cau­tă la început să speculeze mişcarea ţărănească împotriva guvernului con­servator, s-o reducă la o simplă di­versiune şovină, naţionalistă. Dar cu­­rînd, mişcarea se întinde şi în Mol­dova de sud. S-au văzut atunci şi mai limpede adevăratele ţeluri ale răscoa­lelor: ţăranii voiau­­să scape de toţi moşierii şi de toţi arendaşii, de orice naţie ar fi fost ei. începerea aproape concomitentă a răscoalelor în Oltenia şi Vlaşca, în capătul celălalt al ţării, arată profunzimea şi generalitatea mişcării ţărăneşti. Cetele de răsculaţi se adună în adevărate oşti de sute şi mii de oameni. Cresc ca număr, dar şi ca forţă revoluţionară La început cer doar „pămînt cu 25 lei falcea" sau „anularea învoielilor agricole“. Dar din ce în ce mai puternic se face auzit strigătul „Pămînt, vrem pă­mînt“ Răsculaţii iau cu asalt primă­riile, gonesc pe arendaşi, atacă şi dau foc conacelor boiereşti — simbol al asupririi şi înrobirii. In unele locuri, ies la cîmp, măsoară pămîntul şi-l împart. Prima mare ciocnire între răsculaţi şi armată are loc la Paşcani. La ea iau parte, în afară de ţărani din co­munele Lunca şi Gîşteşti, muncitorii ceferişti de la depoul local. Munci­torii din Paşcani reuşesc să elibereze din trenul cu care erau transportaţi pe cîţiva ţărani arestaţi ca fruntaşi ai răscoalelor. Răscoalele se întind necontenit. Ţă­ranii atacă oraşele , aci se aflau mo­şierii refugiaţi de la conace, aci erau băncile, prefecţii. In ziua cînd are loc atacul Iaşilor, la bariera Păcurari se dă o luptă crîncenă Respinşi de nenu­mărate ori, ţăranii nu renunţă la pla­nul lor de a pătrunde în oraş decit seara tîrziu, cînd, covîrşiţi de superio­ritatea armelor de foc, se retrag luînd cu ei răniţii. Răsculaţii pătrund în oraşele Bacău şi Vaslui. Cu o deosebită violenţă izbucnesc răscoalele în diferite judeţe din Mun­tenia şi Oltenia, mai ales în Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj Ţărănimea por­neşte în masă, înarmată cu coase şi topoare, preface în cenuşă conacele bo­iereşti. Ţara întreagă e în flăcări, în­treg poporul pare că s-a ridicat îm­potriva nedreptăţii şi asupririi şubrezit şi compromis, guvernul conservator nu mai poate face faţă situaţiei. Dar Carol de Hohenzollern veghează ; are acum prilejul să arate că merită încrederea pe care i-au a­­cordat-o burghezia şi moşierimea, că va şti să le apere interesele. Erau de altfel în joc chiar interesele sale personale. Doar regele însuşi era unul dintre cei mai mari moşieri , în 1884 primise „un dar“ peste 120 mii de hectare din pămînturile statului, În lo­cul conservatorilor, el cheamă la cîr­­ma ţării pe liberali cărora le încre­dinţează misiunea de a înăbuşi răs­coalele. Noul guvern cuprinde mari proprietari latifundiari ca D. Sturza, moşieri şi bancheri ca I. I. C. Bră­­tianu, renegaţi ai socialismului ca Morţun, generalul călău Averescu etc. Cîtă vreme luptele politice se du­ceau în jurul afacerilor unui partid sau altuia, cîtă vreme se punea nu­mai problema cine e la putere, con­servatorii sau liberalii se aveau la cuţite. Dar cînd e vorba să fie înă­buşite în singe răscoalele, atunci toţi exploatatorii şi slugile lor, de la con­servatori şi liberali pînă la „gene­roşi", se string in jurul regelui, în­­tr-un singur front, al urii faţă de po­por. Burghezia, care trădase şi înmor­­mîntase idealurile democratice ale re­voluţiei din 1848, îşi arăta pe deplin chipul ei reacţionar de duşmană a maselor populare, a revendicărilor lor democratice. Guvernul era liberal, dar parlamentul, în majoritate conserva­tor, îl sprijinea necondiţionat. înţele­gerea odioasa este consfinţită în par­lamentul ţării, prin aşa-zisul „pact de la 13 martie 1907“. „Au urmat, în Ca­mere, duioase scene teatrale..., scrie Caragiale. Toată lumea a plîns, mi­niştri de azi, miniştrii de ieri, depu­taţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice, şi-n faţa lumii aces­teia atît de emoţionate, doi mari în­tre mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strîns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spă­­lînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul — care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat; în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decit „trădător de neam“, iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut“... In faţa primejdiei pentru amîndouă, egal de ameninţătoare, fac­ţiunile de guvernămînt duşmane îşi dau mina spre restabilirea ordinei“. (facţiune: clică, tabără politică — N.R.). Inspăimîntate de valul crescînd al răscoalei, moşierimea şi burghezia sînt gata să se adreseze trupelor austro­­ungare din Ardeal cerînd intervenţia lor armată contra ţăranilor. Clasa muncitoare, mişcarea munci­torească au dat un sprijin plin de simpatie luptei ţărănimii. încă înainte de 1900 cluburile ţărăneşti socialiste, suprimate ulterior cu brutalitate de guvernele burghezo-moşiereşti, au avut un rol însemnat în trezirea conştiinţei politice a ţărănimii. Creşterea mişcării muncitoreşti, grevele care s-au desfă­şurat în număr tot mai mare după 1900 şi mai ales după 1905, au avut de asemenea influenţă asupra ţărăni­mii. Răscoalele din 1907 au gă­sit însă clasa muncitoare într-o situaţie grea din punct de vedere or­ganizatoric şi ideologic. Deşi se afla într-o perioadă de creştere şi reorga­nizare, mişcarea muncitorească nu-şi revenise încă de pe urma loviturilor grele pe care i le dăduse trădarea „generoşilor“ (elementele burghezo­­liberale din conducerea vechiului par­tid social-democrat, care trecuseră fă­ţiş în tabăra burgheziei intrînd în partidul liberal). Mişcarea muncito­rească nu avea în fruntea sa un par­tid politic, o avangardă călăuzită de o ideologie consecvent revoluţionară. O parte din conducătorii de atunci ai mişcării muncitoreşti, care stăteau pe poziţii reformiste, oportuniste, îndemnau pe ţărani „să respecte legea“, „ordinea“, „să aştepte“ pen­tru că, chipurile, răscoalele „nu folo­sesc decit boierilor“. Lipsită de cla­ritate­ ideologică, mişcarea muncito­rească nu era în stare să înrădăcineze în masele ţărănimii conştiinţa intere­selor ei, să-i arate ce căi să urmeze, să închege alianţa muncitorilor şi ţă­ranilor, în aşa fel ca lupta să cuprin­dă nu numai satele, ci şi­ oraşele Cu toate acestea, în multe locuri muncitorii şi unii conducători ai miş­cării muncitoreşti, însufleţiţi de spirit revoluţionar, au sprijinit activ lupta ţărănimii La Paşcani, Galaţi, Buhuşi etc. muncitorii sînt alături de ţărani, se solidarizează şi susţin lupta lor, ti­păresc şi răspîndesc manifeste, orga­nizează demonstraţii de protest împo­triva arestărilor şi masacrelor. Mun­citorimea a organizat o puternică mişcare ele protest împotriva înăbu­şirii sîngeroase a răscoalelor. Intre altele a avut loc la Bucureşti un mi­ting deosebit de mare pentru acele vremuri, cu peste 4.000 de partici­panţi. Un grup de socialişti, în frunte cu M. Gh. Bujor se adresează concen­traţilor şi rezerviştilor printr-un ma­nifest în care se spune : ..„.Arătaţi pre­tutindeni pe duşmanul adevărat şi, dacă va fi nevoie şi dacă va fi cu putinţă, daţi-vă de partea răsculaţilor ca să luptaţi contra acestui duşman. Niciodată gloanţele voastre tn piep­tul ţăranilor asupriţi Trageţi un vînt!“ Sîngeroasa represiune In numele apărării „sfintei* proprie­tăţi moşiereşti, blocul unit al repre­zentanţilor claselor stăpînitoare — rege, conservatori, liberali — pornesc să se răzbune crunt pe cei care în­drăzniseră să le conteste dreptul de je­fuitori şi asupritori. Guvernul libe­ral aplică lozinca conservatorului Carp: „întîi represiune şi apoi vom aviza“. În locul pământului pe care-l cer, ţăranii primesc gloanţe. Ţara întreagă devine un întins tea­tru de război Ministrul de război, ge­neralul Averescu, împarte teritoriul Romîniei în zone militare, numeşte generali pentru conducerea operaţiilor. Paralel cu ministrul de război, „lu­crează“ 1. I. C. Brătianu, ministrul de interne, prefecţii primesc puteri nelimitate. Războiul împotriva unei părţi întregi a poporului e dezlănţuit. Iau parte toate forţele: infanterie, ca­­valerie, artilerie. Măceluri, execuţii în masă, schingiuiri care întrec orice în­chipuire sunt organizate în fiecare ju­deţ, în fiecare plasă. „Nu-mi comunicaţi numărul prizo­nierilor, ci numai pe cei ai morţilor“, ordonă generalul Gigîrtu. Iar genera­lul Vartiade se adresa ofiţerilor: „Aţi văzut cum se împuşcă un c­ine tur­bat ? Aşa să-i împuşcaţi pe ţărani“­­Rezultatul: zeci şi sute de comunica­te „de pe front, comunicate de răz­boi, scrise laconic, cu sînge rece, o­­glindind odioasele fapte sie ucigaşilor ţărănimii. Iată unul­ din Dolj: „...In Forţa spiritului popular La 1 martie 1837 — după unele iz­voare documentare —, a văzut lumina zilei în Humuleştii Neamţului neîntre­cutul nostru povestitor clasic Ion Creangă, autorul savuroaselor Amin­tiri din copilărie şi al minunatelor bas­me (pentru mari şi mici) despre Harap Alb, Capra cu trei iezi, Stan Păţitul, Dănilă Prepeleac ş. a., scriitorul ce avea să împrospăteze sensibil proza romînească a veacului trecut, cu lu­crări a căror valoare depăşeşte epoca şi hotarele ţării, înscriindu-l printre cei mai de seamă şi mai originali ar­tişti ai cuvîntului din lume. Opera sa, di­n păcate încă netemeinic apro­fundată în lumina esteticii materia­liste, aduce în literatura epică a vre­mii o tematică prea puţin utilizată pînă atunci (aceea a vieţii de la ţară), un univers sufletesc inedit, un spirit realist remarcabil, o viziune artistică neobişnuită contemporanilor şi o mo­dalitate de expresie cu totul nouă. E, neîndoielnic, cel dinţii prozator ro­mân de mare suprafaţă care aduce eposul popular la rolul său de princi­pală şi nesecată sursă de inspiraţie cultă şi nemuritor model literar, fruc­­tificîndu-i cu o măiestrie de-a dreptul uluitoare (în chinuri de creaţie deve­nite proverbiale) virtuţile estetice, ati­tudinile, concepţiile şi expresia. Verva debordantă, ironia şfichiuitoare, înţe­lepciunea sfătoasă, umorul molipsitor, sentenţiozitatea gravă sau bonomă, locuţiunile metaforice, epica antrenan­tă, tipurile morale sau sociale dese­nate în esenţele lor umane specifice — toate înţelese în nuanţele lor folclo­rice — devin, prin Creangă, bunuri intrate definitiv în patrimoniul litera­turii noastre culte propriu-zise. Ge­nialul humuleştean e comparabil în sensul acesta cu francezul Rabelais şi cu rusul Gogol, ei înşişi geniali reprezentanţi ai spiritului popular în creaţia beletristică. Ion Creangă face parte din familia acelor artişti de mina întîi ale căror lucrări nu-şi pierd şi eu-şi vor pierde niciodată actualitatea, întrucît eroii concepuţi de ei, au dăltuită în perso­nalitatea lor, visata în basme, tine­reţe fără bătrîneţe şi viaţă fără moar­te. In gîndurile şi faptele lor regăsim (după exemplul creaţiei populare orale) aspiraţiile nobile ale omenirii spre fe­ricire şi libertate. Creangă, asemenea altor mari scriitori, reia de fapt principala temă a literaturii autentice de totdeauna: 120 de ani de la naşterea lui Ion Creangă lupta dintre bine şi rău, particulari­zată în ciocnirea milenară dintre om şi puterile oarbe ale naturii şi dintre elementele înaintate şi retrograde­­ale societăţii — receptată însă­, ca în fol­clor, din perspectiva majoră a mase­lor populare, interesate în rezolvarea finală pozitivă a conflictului. Viziunea sa, departe de a fi ruptă de problemele vremii şi ale poporului său, se păstrează necontenit la nive­lul contemporaneităţii, atît în Amin­tiri cit şi în poveşti sau povestiri. In fiece pagină trăieşte punctul de vedere al lui Creangă, omul se­colului său şi purtătorul de cu­­vînt al mulţimilor de jos. Narîndu-şi autobiografia sau închegîndu-şi bas­mele, nu e prizonierul unui trecut mai mult sau mai puţin idilic ori ireal, ci un interpret înzestrat care traduce, în ultimă analiză, prin scrisul său, viaţa epocii sale. Lumea poveştilor e de fapt aceea a locuitorilor din părţile Humuleştilor, împăraţii, feţii frumoşi, Harap Alb, Spinul, capra şi iezii ei, soacra cu cele trei nurori, moşul şi baba şi toţi ceilalţi nefiind decit re­prezentări estetice ale realităţii con­temporane, proiectate în spaţiile fabu­loase ale basmului. Fantasticul însuşi nu e decit un mod de întruchipare a realului. Poveştile lui Creangă sunt astfel, cum arăta cîndva acad. G. Că­­linescu, veritabile nuvele din viaţa de la ţară, în secolul al XIX-lea. Nu mai puţin contemporani­, în sensul istoric, apar şi eroii din Amintiri şi chiar Nică a Petru­, socotit de unii cerce­tători certaţi cu adevărul, prototip indiscutabil al copilului de totdeauna şi de oriunde —o înfăţişare, în fond, a copilului de ţăran evoluînd greu, în condiţii mizere, specifice anilor de mijloc ai veacului trecut. Veacul acesta,, cu diversele lui as­pecte şi fizionomii,, irumpe puternic în opera lui­ Creangă şi cu deosebire în Amintiri şi unele povestiri, ca acelea închinate lui Moş Ion Roată. Bogata experienţă­­de viaţă a povestitorului — adesea tristă şi întunecată — condi­ţionează optica realist Critică prin care oglindeşte el epoca, aşa cum condiţionează şi atitudinea sa generală democratică. A fi contemporan cu veacul tău înseamnă, în, plan artis­tic, a reflecta adevărul de pe poziţiile cele mai înaintate, a ajuta astfel pro­gresul social — susţinînd linia ascen­dentă a dezvoltării şi contribuind la înfrîngerea forţelor retrograde, duş­mănoase umanităţii. Creangă a ştiut să fie şi in sensul acesta un scriitor al vremii sale. Dar nu numai atît: cunoscînd nădejdile, idealurile şi nă­­păstuirile celor mulţi şi împilaţi, fă­­cîndu-se ecoul lor, el depăşeşte con­diţia veacului său şi devine contem­poran şi cu viitorul. Zugrăvind ţă­rani ca Moş Ion Roată, întrupare a înţelepciunii,, sfătoşeniei şi ascuţimii de gindire populară — sau boieri de­magogi ca cei ce chemaseră săteni la Iaşi spre a-i instrui în chestiunea unirii Principatelor, mărturisindu-şi dezacordul în problema sistemului de învăţămînt menit să îndobitocească elevii, satirizînd viaţa seminarială şi unele elemente decăzute şi retrograde din rîndul funcţionări­mii, clerului etc., Creangă punea degetul pe cîteva, din rănile ce sîngerau pe atunci pe trupul ţării. Bonom, ironi­c, sarcastic, mî­­nuind cu dibăcie anecdota şi expresia metaforică, el crea tipuri, situaţii şi-şi împărtăşea artistic opinia în legătură cu actualitatea, neadmiţînd falsul sau compromisul. Utilizind o modalitate ce i-a deve­nit proprie, el a rămas mereu în plină actualitate , şi acesta unul din în­văţămintele pe care le comunică des­cendenţilor săi literari. Şi unul din cele mai însemnate, AUREL MARTIN Operele lui Ion Creangă — 820.000 EXEMPLARE T IR AI Povestirile lui Ion Creangă se bucură de o mare popularitate prin­tre cititorii de toa­te virstete. Scrieri­le sah sint tipări­te astăzi in tiraje fără precedent in trecut, insumind în total peste 820.000 exemplare, dintre care 57.000 in limbile minorităţilor naţionale (36.000 in limba maghiară, 15.600 — în limba germană etc.) Edi­tura de Stat pentru literatură şi artă a publicat un volum de opere ale povestitorului clasic român, volum al­cătuit sub îngrijirea acad. G. Călinescu şi tipărit în 30.000 de exemplare, tot în această editură au apărut: „Poves­tiri“ (în colecţia „Albina“ — 70.000 exemplare), „Amintiri din copilărie. Povestiri şi poveşti“ (in „Biblioteca pentru toţi“ — 50.000 exemplare) ş.a. O serie de povestiri între care „Acul şi barosul“, „Punguţa cu doi bani“, „Fata babei şi fata moşului", „Capra cu trei iezi" ş.a. au fost publicate de Editura Tineretului în tiraje de cite 80.000 exemplare. In prezent editurile noastre pregă­tesc reeditarea unora dintre scrierile lui Ion Creangă — „Punguţa cu doi bani“ (pliant), „Povestiri“, „Harap alb", etc. — epuizate in librării. Nr. 8848 SPECTACOLELE DE AZI RECITAL DE FLAUT — V. S. JÎANU (­orele 20) —, Sala ,Dalles.­­ CINEMATOGRÄFfe: THERESE RAQULN Patria, Elena Pavel Infrăţirea între popoa­re, Libertăţii ; TU ŞI CAMARAZII TAI - I. C. Filimi , I. CIO­CIO­SAN — Republica, Bucureşti, Giu Doja, Vasile Roaită, Alex. Sabla, V. Alecsandri; MAI PRESUS DE DRAGOSTE - Maghteru, Cen­tral ; AM FOST MAI TARE - Doina, Alex. Popov; MOARA CU NOROC — Victoria, 23 August, Volga; SINHA MOCA — Moșilor, N. Bilcescu; PĂTRATUL 45 - Lumina, 1 Mai; PARADA LIJI CHARLOT - Maxim Gorki, Timpuri Noi; Arta, Coșbuc; OMUL, DIN­ UM­BRA — Tineretului Munca; PODRALE­­N FLĂCĂRI - Cultural; Donca Simon ÎNDRĂ­GOSTIŢII - Griviţa; MOARTEA UNUI CI­CLIST - Unirea; FEROVIARUL - Const. David; CASA MULT VISATA - T. Vladi­­mirescu; MI E SETE — Mioriţa; EI AU FOST PRIMII - Iile Pint­ile; „HOŢI" DE COPII - Popular; DREPTUL DE A TE NAŞTE­­ M- Eminescu; ARTISTA CU ORI­CE PREJ - 8 Mai; MISTERUL CELOR DOUA OCEANE - Olga Banele; CIND VINE FURTUNA - Aurel Vlaicu; MIINE VA FI PREA TIRZIU - Alianta; S A INTIMPLAT PE STRADA - Boleslaw Blerut.

Next