Scînteia, iunie 1957 (Anul 26, nr. 3921-3945)

1957-06-01 / nr. 3921

Nr. 3921 Să tot fie opt sau nouă ani de-atunci. La leud au sticlit priviri vinete de fiară dezlănţuită. Comuna se află dincolo de şosea, la o distanţă de cîţiva kilometri. Cînd ajungeau la hotarul ei, activiştii de partid sau ai organelor de stat ştiau că viaţa le este în primejdie. S-a întîmplat ca unii să sfîrşească înecaţi sau spintecaţi de cuţit. Printre bandiţii din comună se aflau şi foşti plutonieri de jandarmi, şi foşti ofiţeri fascişti. Umbre cu chipul întunecat asemenea singurătăţilor cufundate în beznă ale codrilor în care se ascundeau. — Neam păcătos, îi de la leud, auzeai spunindu-se pe la Vişeu. Mai bine boactăr la iad, decit ghirău la leud. Aşa, mai bine paznic la porţile Satanei, decit pretor în satul acesta din inima Maramureşului.» Aşa. Dar cu toate acestea, în 1949 a luat fiinţă aici gospodăria agricolă colectivă „Scînteia“. Vreo şaptezeci de familii şi-au pus avutul laolaltă şi au muncit cu sîrg. Aveau numai două atelaje în primăvara aceea de început; în toamna trecută numărau patrusprezece. Puţine, dar să nu uităm de unde au pornit oamenii. Nu aveau decit şapte vite, în 1949, vite de oameni săraci ; după şase ani numărau patruzeci şi opt. De la treizeci de oi au ajuns la două sute şi şase, de la doi cai la cincisprezece. Şi-au construit o cocină pentru o sută de porci. Şi să nu uităm: cînd au pornit, nu aveau nici unul. In grajdul cel nou — un grajd pentru o sută de vite — se simte mirosul parfumat al finului din iesle, iar noua magazie — cu o capacitate de douăzeci de vagoane—te primeşte cu aroma tare a porumbului, a griului, care stîrneşte voie bună. Vezi bine, oamenii au nu numai perspective, ci şi o privire de perspectivă. Numeroşi colectivişti şi-au făcut case spaţioase, în care au tras firele de sîrmă ce le vor aduce lumină. Iuna trecută, grupul electrogen care va asigura curentul electric pentru întreaga comună, se afla în curtea colectivei. Poate că acum nu mai fumegă lămpile cu petrol în casele colectiviştilor şi în multe alte case, la leud, acolo unde mai dăinuie locuinţele din bîrne şi piua de lemn pentru zdrobit griul, ba chiar şi lacătul de lemn. Vine lumina şi goneşte înapoierea seculară. Că doar mîinile colectiviştilor, iată-le, sînt zdravene ! Dar oare aşa să fi fost de cînd lumea ? Iat-o pe Ioana Dăncuş cîntînd : „Măieran cu frunza lată Eram femeie săracă Lucram la chiaburi pe plajă Pentru-o cană de farină Lucram cîte-o zi mai bine..." Colectivista Maria Gogea s-a temut, pesemne, că n-am priceput prea bine şi a improvizat, asemenea tovarăşelor sale de muncă şi stihuire: „Şi mi-a albit păru meu Lucrînd la chiabur mereu Că păntr-o cană de zăr Spălam rufe uri ciubăr“ Şi privesc amîndouă, parcă cu subînţeles, spre grajdul din cărămizi roşii ca de corali, spre magazia lor devenită neîncăpătoare, şi îmbrăţişează cu mîndrie, în privirea lor caldă şi bună, întreg hotarul colectivei fremătătoare. E primăvară, da, e primăvară la leud... Dar primăvara nu dau numai în floare ghioceii, ci bate şi grindina. Nu se naşte nimic fără durere. Duşmanii vieţii au priviri tulburi. Iată, de pildă : „Cine dracu o văzut Iepure pă foc jucînd Bocotan mare lucrînd iepure cu cununie Bocotan de omenie .” Aşa se cintă la leud. Şi aflăm din cîntecul acesta că nu tot ieudeanul HORIA LIMAN „îi păcătos“, ci numai aceia „măşcaţii“ — cum se zice pe-aici, adică aceia care s-au umflat de prea mult huzur. Că doar traiul unora nu se putea asemăna de fel cu al celorlalţi. De o parte cei mereu şi mereu nesătui, de alta — cei totdeauna flămînzi. Nu, să nu judecăm oamenii cu măsura mică. Maramureşeanul născut printre munţii potopiţi de codri nepătrunşi este frate cu moţul Apusenilor pleşuvi. Şi unul şi celălalt se află mai în miezul marilor probleme ale existenţei decit omul din cîmpie, peste care vînturile de toate soiurile trec nestingherite. Oameni ai înălţimilor. Este mai mult cer aici, iar aerul parc-ar fi un văl de borangic, străveziu, rece şi spumos. Aici, unde soarele este mai fierbinte şi vijeliile sînt mai pustiitoare, unde vulturul îşi desface mai larg aripile şi viaţa se cîştigă printr-o trudă înmiită, dorurile sînt mai adînci, iar revoltele devastează ca o revărsare de lavă. Cînd iubeşte, maramureşeanul are privirea ca un tău de munte, un tău în ale cărui ape se oglindeşte tot albastrul cerului, pînă la nuanţele cele mai tăinuite. Cum doreşte1 2) Maria Sas, cu vocea ei puţină şi ofilită de fostă roabă, stoarsă de vlagă : „Mîndruluţ din depărtare Fă-ţi ochişorii o floare Şi ţi-i pune pe scrisoare Şi ţi-i trimete la mine Să văd , rău îţi sau bine Ori trăieşti cu dor ca mine, Să văd, bine ţi-i ori rău Ori trăieşti cu dor ca eu. Fă-te, mîndruţ, ce zic eu Floare albă-n drumul meu Că şi eu, mîndruţ, m-oi fa Rujăr albă-n calea ta Să văd , dragă ţi-s ori ba"... Sau Ioana Dăncuş, cu cîtă sinceritate exprimă bucuria muncii laolaltă, a muncii eliberate de bunul plac al chiaburului Ivașcu, sau de tirania solgăbirăului3) Széplánczay : „Frunză verge flori pin jie Drag mnie la gospodărie. Cînd viu saragi la cimp, Văd lan de grîu frumos Suflă-l vîntu-n sus și-n jos. Mai îl suflă câtă soare Drag mnie că nu văd răzoare". Ce se-alege din legenda „neamului păcătos“ al teudenilor? Oamenii din colţul acesta de ţară, poate în condiţii mai grele decît în altă parte, ştiu să-şi făurească — în lipsa poeţilor, care nu se-ncumetă pînă aici — nu numai o poezie a lor — creaţie spontană şi cu atît mai plină de o minunată prospeţime — ci şi o viaţă care se deosebeşte atît de mult de aceea cunoscută în trecut. Maria Sas are 50 de ani şi patru feciori răsăriţi. Ea constată cu tristeţe: „Mi-o albit păru', lucrînd la chiaburi“. Şi cu tot atîta mîndrie mărturiseşte: „Amu doi ani m-o pingăluit doi pictori. In alte vremi viniau la leud numa jăndarii şi hoţii dă la fisc, cu tobele şi portăreii. Amu vin şi pictorii pă la noi.“ De aceea, în ciuda faptului că trebuie să consume mulţi „bumbi“ — adică pastile de medicamente — ea este un om optimist. Au pictat-o doi pictori ! Pe ea, Maria Sas, fostă pălmaşă la chiaburi ! Şi cind ne-am mira, deci, că senină este însăşi viziunea pe care o are despre propria ei moarte: „De-aş muri primăvara Pasările mi-ar cînta Cucu groapă mi-ar săpa Rîndunelele m-ar duce Granguru mi-azr pune cruce". 1) doineşte. 2) trandafir. 3) primpretorului. Cînd însă întîmplările vieţii îi solicită simţul critic, nu stă prea mult la tocmeală. Maramureşeanul ştie să fie dirz, că doar a crescut printre o brazi şi molizi. Curajul nu le lipseşte tiranilor de la leud. Ioana Dăncuş este cu şase sau cu şapte ani mai în vîrstă decît Maria Sas, dar se păstrează mai bine. Nu este numai voinică, ci şi mai spirituală. Şi cîntecele îi vin în minte „aşa mintenaş, cum cară apa la izvoare“. Nu i-a plăcut lui Ştefan Ivaşcu că feciorul ei, Gavrilă, nu-l mai slujeşte. Şi-i privea pe amîndoi pieziş. Ioana Dăncuş răspunde însă in felul ei: „Frunză verde rug cu mure Nu te uita hîd, chiabure. Frunză verde de briboi Nu te uita hîd la noi Pin’ ce-avem turmă de oi C-aţi avut bugăt şi voi Şi nu v-aţi uitat la noi. Frunză verde de sărată C-o trecut ce-o fo odată Cînd vă lucram pe moşie Fără plată şi simbrie Şi-amu s-a schimbat lumea Şi l-altul nu vom lucra." Nu le-a fost uşor. In 1948, în 1949, tîlharii au ieşit la drumul mare, au sabotat, au asasinat. Atunci, ţinînd cotul ostaşilor, i-au încolţit şi foştii lor argaţi din leud. Cu furci, cu securi şi coase, cu bîte şi topoare. Din lupta aceasta scrîşnită — s-a zămislit gospodăria lor colectivă „Scînteia“. Şi comuna parcă s-a luminat dintr-odată, întocmai cum pentru alţii s-a întunecat pînă şi soarele. Bunăoară Ileana Cîrstnicului a Herenit boceşte : „Fac s-o bată, lumeră. N-am gîndit c-o fi aşe." N-a gîndit că-i va seca albia, desigur. Şi lumea, iată, a devenit dintr-odată... rea. Şi nu se mai ţine mîndră ca mai anii trecuţi, aderenti. Ioana Dăncuş îi răspunde însă îmbujorată : „Suit-o frunză la munche Cini-o fo coad-amu-i frunche; Suit-o frunză pă coastă Cini-o fo frunche-amu-i coadă" Ileana Cîrstnicului o fi ea meşteră în stihuri, dar nu prea are ce răspunde, cînd se pornesc colectiviştii noştri. Şi — cum zice baba Ursu, adică mătuşa Ioana Chiş — au ei „colo sub limbă, o tăpuşă !...“ Intr-adevăr, Ioana Dăncuş nu rămîne datoare. Adaugă, fără întîrziere, improvizînd versuri, aşa cum se obişnuieşte la ei, la leud : „Frunză verge flori domneşti Mult mi-i drag la Bucureşti Frunză verge grîu cu spic Mi-e mai drag la colectiv Să mă duc vara la cîmp Şi s-aud cucu cîntînd Pe mîndru-n frunză zicînd Şi s-aud cîntînd mierla Şi pă mîndru cu coasa. Eu să mă duc cu grebla Să muncim bine-amîndoi Şi să facem fîn la oi C-amu mi-i dragă lumea Ca la cuc primăvara." Şi izbucnesc rîsetele colectiviştilor, ca pălălaia care ţîşneşte dintr-un foc de vreascuri bine stîrnit. Şi se învineţesc chiaburii, „ca cum ai turna un ciop păiei“, — adică apă clocotită, observă Ioana Dăncuş. Căci pe ei îi doare, ca un cuţit între coaste, bucuria colectiviştilor. Bucuria aceasta, da, ea ţîşneşte, ca izvorul proaspăt de munte, din credinţa că viaţa porneşte în altă matcă. Şi credinţa dîrză a acestor oameni poate urni munţii din loc. Să ştim s-o folosim cum se cuvine. DRUMURILE PATRIEI die HICOdfa MARK TWAIN Candidat la postul de guvernator Acum cîteva luni am fost desemnat să candidez pe o listă independentă, pentru postul de guvernator al marelui stat New York, avînd ca rivali pe domnii John T. Smith şi Blank J. Blank. Mi se părea că faţă de aceşti domni am un avantaj important şi anume o bună şi neştirbită reputaţie. Intr-adevăr, citind ziarele, era uşor de văzut că dacă cei doi au ştiut vreodată ce înseamnă să porţi un nume nepătat, apoi a trecut mult timp de atunci. Era limpede că în anii din urmă fuseseră amestecaţi în tot felul de matrapazlîcuri ruşinoase. Dar chiar în momentul cînd mă felicitam pentru acest avantaj și mă bucuram de el pe ascuns, prin adîncurile fericirii mele se strecură unda tulbure a unei neliniști: mă îngrozea gîndul că numele îmi va fi pomenit în strînsă legătură cu numele unor asemenea indivizi. Gîndul acesta mă tulbura din ce în ce mai mult. In cele din urmă am scris bunicii despre tot ceea ce mă frămînta. Răspunsul ei fu prompt şi categoric : „Toată viaţa ta n-ai săvîrşit nici măcar o singură faptă de care să-ţi fie ruşine. Uită-te în ziare, citeşte-te şi vei pricepe ce fel de indivizi sînt domnii Smith și Blank; iar după aceea, gîndește-te dacă mai vrei să te coborî pînă la ei, intrînd în aceeași cloacă politică“. Asta era și părerea mea ! N-am închis ochii nici o clipă în noaptea aceea. Cu toate astea nu mai puteam să dau înapoi. Intrasem în horă și trebuia să joc pînă la urmă. In timp ce frunzăream ziarele la micul dejun, am dat de următoarea notiţă — şi trebuie să mărturisesc că nu mai fusesem niciodată atît de uluit: SPERJUR „Poate că acum, cînd se prezintă în faţa poporului în calitate de candidat la postul de guvernator, domnul Mark Twain va binevoi să explice cum se face că în 1863 a fost condamnat pentru sperjur, în prezenţa a treizeci şi patru de martori din Wakawak (Conchinchina), scopul acestui sperjur fiind de a fura de la o sărmană văduvă indigenă şi de la copiii ei lipsiţi de apărare o mică plantaţie, singurul sprijin ce le mai rămăsese acestor nenorociţii Domnul Twain este dator faţă de sine însuşi, ca şi faţă de marele popor căruia îi cere voturile, să facă lumină în această chestiune. O va face oare?“ Credeam că voi sări în aer de uimire ! Ce calomnie grosolană şi neruşinată ! Nu fusesem niciodată în Cochinchina ! Nu auzisem niciodată de Wakawak. N-aş fi putut deosebi o plantaţie de un cangur. Nu ştiam ce să fac. Eram năucit şi cu totul neajutorat. M-am învîrtit toată ziua fără să fac nimic. In dimineaţa următoare, acelaşi ziar scria numai atît: UN FAPT SEMNIFICATIV „După cum se vede, domnul Twain păstrează o tăcere elocventă în legătură cu sperjurul din Cochinchina“. (N. A. — In tot restul campaniei electorale, acest ziar nu a vorbit despre mine altfel decît ca despre „mişelul sperjur Twain“). Apoi apăru Gazeta, cu următoarele: TREBUIE SA CUNOAŞTEM ADEVĂRUL „Va binevoi oare noul candidat la postul de guvernator să explice unor concetăţeni ai dumisale (care vor avea nenorocul să voteze pentru el) neînsemnatul fapt că tovarăşilor săi de baracă din Montana le dispăreau din cînd în cînd mici obiecte de valoare, care apoi erau găsite întotdeauna la domnul Twain sau în „valiza“ lui (adică în ziarul în care îşi înfăşură catrafusele) astfel îneît s-au văzut siliţi ca, spre binele lui, să-i dea un avertisment prietenesc, şi, ungîndu-l cu catran şi tăvălindu-l în fulgi, să-l plimbe călare pe o prăjină, sfătuindu-1 apoi să lase gol pentru totdeauna locul pe care-1 ocupa de obicei în tabără ? Va binevoi el oare ?“ S-ar fi putut oare născoci o ticăloşie mai mare? In viața mea nu fusesem la Montana ! (De atunci ziarul acesta nu m-a mai pomenit altfel decît „Twain, hoţul din Montana“...) începusem să răsfoiesc ziarele cu teamă, ca cineva care ar ridica o pătură sub care bănuieşte că se află un şarpe cu clopoţei. Intr-una din zile îmi căzură sub ochi următoarele cuvinte: MINCINOSUL ŢINTUIT LA STUPUL INFAMIEI I „Tn baza depoziţiilor scrise făcute sub jurămînt de domnul Michael O’Flangan, din Five Points şi de domnii Snut Rafferty şi Catty Mulligan din strada Water, s-a stabilit că josnica declaraţie a domnului Mark Twain, anume că regretatul bunic al nobilului nostru fruntaş Blank J. Blank ar fi fost spînzurat pentru tîlhărie la drumul mare, este o MINCIUNA abjectă şi complect neîntemeiată. Este dureros pentru cetăţenii onorabili să vadă că pentru obţinerea unui succes politic sunt folosite mijloace atît de ruşinoase ca atacarea morţilor din morminte şi profanarea numelor lor respectabile prin tot felul de calomnii. Gîndindu-ne la durerea pe care această minciună mîrşavă o va provoca nevinovatelor rude şi prietenilor răposatului, aproape că simţim nevoia să îndemnăm publicul ultragiat şi insultat să procedeze la o răzbunare sumară şi în afara legii, împotriva calomniatorului... Dar nu ! Mai bine să-l lăsăm pradă chinurilor propriei sale conştiinţe sfîşiate (deşi dacă mînia va învinge stăpînirea de sine a publicului, iar acesta, în furia sa oarbă, va aduce calomniatorului injurii corporale, este cu totul evident că nici un juriu nu-i va putea recunoaşte ca vinovaţi şi nici un tribunal nu-i va putea pedepsi pe făptaşi“. Ingenioasa frază de încheiere a avut darul de a mă face să sar din pat şi s o şterg imediat de acasă — şi încă prin uşa din dos — în timp ce „publicul ultragiat şi insultat“ tabăra Firin uşa din faţă, spărgînd în mînia ei dreaptă mobilele şi geamurile şi luînd cu el cît putea căra în spinare. Şi totuşi pot să jur cu mîna pe evanghelie că nu-1 calomniasem niciodată pe bunicul lui Blank. Mai mult decît atît: n-auzisem nimic despre el şi nici măcar nu-i pomenisem numele pînă în ziua aceea. (Voi spune, în treacăt, că ziarul sus-menţionat nu m-a mai pomenit de-atunci decît în felul acesta: „Twain, profanatorul de morminte“). Articolul care mi-a reţinut atenţia puţin timp după aceea glăsuia: HALAL CANDIDAT „Domnul Mark Twain, care urma să ţină seara trecută un discurs fulminant, la marele miting al independenţilor, nu şi-a făcut apariţia ! O telegramă trimisă de medicul său anunţa că fusese răsturnat de nişte cai speriaţi şi că ş-ar fi fracturat piciorul în două locuri, bolnavul suferind acum dureri inimaginabile, şi aşa mai departe, tot felul de asemenea gugumanii. Iar Independenţii s-au străduit din răsputeri să înghită o asemenea istorie cusută cu aţă albă şi s-au prefăcut că nu cunosc adevărata cauză a absenţei nepricopsitei creaturi pe care o numesc purtătorul lor de cuvînt ! Un anumit individ a fost văzut noaptea trecută, în casa domnului Twain, într-o stare de ebrietate animalică. Independenţii au datoria imperioasă de a dovedi că această fiinţă abrutizată nu era domnul Mark Twain în persoană. De data asta li s-a înfundat ! Iată un caz care nu lasă loc pentru eschivări de la un răspuns direct. Poporul întreabă cu o voce tunătoare: CINE ERA INDIVIDUL?“ O clipă mi-a fost imposibil, absolut imposibil, să cred că numele meu e într-adevăr pomenit în legătură cu o asemenea bănuială ruşinoasă. Trecuseră trei ani încheiaţi de cînd nu mai pusesem în gură măcar o picătură de rachiu, bere, vin sau orice altă băutură spirtoasă.Ca să vă daţi seama ce înseamnă puterea obişnuinţei, vă voi spune că atunci cînd în numărul urnător al acestui ziar mu am văzut poreclit „Domnul Delirium Tremens Twain“, nu am mai simţit nici o durere, deşi ştiam că de acum încolo ziarul mă va numi astfel, cu o persistenţă monotonă, pînă-n vecii vecilor). Intre timp, scrisorile anonime începuseră să ocupe un loc important în corespondenţa pe care o primeam. De obicei ele aveau următorul cuprins: „Ce puteţi spune despre bătrîna cerşetoare pe care aţi dat-o afară pe brînci din locuinţa dumneavoastră ? Pol Pri“ Sau: „Aţi săvîrşit fapte care nu sînt cunoscute de nimeni în afară de mine. V-aş sfătui să ieşiţi cu cîţiva dolari, sau, dacă nu, veţi auzi prin ziare de al dumneavoastră respectuos Handy Andy“ Cam acesta era conţinutul scrisorilor. Aș putea să continui, pînă la suprasaturarea cititorului, dar cred că nu e cazul. In curînd cel mai mare ziar al partidului republican mă acuză că dădeam mită, iar ziarul central al partidului democrat mă învinui că sînt un șantajist ordinar. (In felul acesta m-am ales cu încă două nume: „Twain, murdarul mituitor“, şi „josnicul şantajist“). Cu timpul s-a făcut atîta gălăgie cerîndu-mi-se „răspunsul“ la toate acuzaţiile înfiorătoare ce mi se aduceau, îneît directorii de ziare şi liderii partidului meu mi-au spus că, dacă mai păstrez tăcere, cariera mea politică este pecetluită. Şi parcă pentru a-mi dovedi că se impunea din ce în ce mai mult să fac ceva, chiar a doua zi am putut citi într-un ziar următoarele rînduri: PRIVIŢII „Candidatul Independenţilor continuă să păstreze tăcere. Pentru că nu îndrăzneşte să vorbească. Fiecare dintre acuzaţiile ce i s-au adus a fost pe deplin dovedită şi întărită şi răsîntărită prin propria-i tăcere elocventă, astfel încît e demascat pentru totdeauna. Uitaţi-vă la candidatul vostru, Independenţilor ! Priviţi-l pe Infamul Sperjur I Pe Hoţul din Montana 1 Pe Profanatorul de morminte 1 Admiraţi-1 pe acest Delirium Tremens 1 Priviţi-1 pe murdarul vostru mituitor şi pe josnicul vostru şantajist 1 Priviţi 1, cercetaţi-1 bine şi apoi spuneţi dacă puteţi acorda voturile dumneavoastră cinstite acestei creaturi, care şi-a cîştigat o asemenea podoabă sinistră de titluri printr-o serie de crime hidoase şi care nu îndrăzneşte să deschidă gura pentru a tăgădui măcar vreuna dintre ele !“ Nu mai exista nici o portiţă de ieşire, şi de aceea, profund umilit, m-am apucat să pregătesc „un răspuns" la mulţimea de acuzaţii şi minciuni mîrşave. N-am putut însă termina niciodată această treabă, deoarece chiar a doua zi dimineaţă un alt ziar veni cu o nouă grozăvie, acuzîndu-mă cu toată seriozitatea că aş fi dat foc unui ospiciu cu toţi locatarii înăuntru, numai pentru că îmi stînjenea vederea de la fereastra apartamentului meu. Această calomnie m a adus într-o stare de panică. Apoi veni la rînd acuzaţia că mi-aş fi otrăvit unchiul pentru a-i moşteni averea, cerîndu-se foarte insistent să i se deschidă mormîntul. Eram în culmea desperării. Şi colac peste pupăză, mi s-a adus acuzarea că fiind administratorul unui azil de copii găsiţi, am folosit rude ramolite şi ştirbe pentru a mesteca hrana copiilor. Tremuram toată ziulica, şi în cele din urmă, ca o încumetare firească a neruşinatei persecuţii cu care mă urmărea ura partidelor adverse, nouă ţînci ce abia învăţaseră să meargă, cu pielea de toate nuanţele şi culorile şi care mai de care mai zdrenţăroşi, au fost învăţaţi să năvălească la tribună la o întrunire publică şi să se agaţe de picioarele mele, strigindu-mi „TĂTICULE !“. M-am lăsat păgubaş. Am coborît steagul şi m-am predat, nu puteam face faţă cerinţelor unei campanii electorale pentru postul de guvernator în statul New- York, astfel îneît am trimis o scrisoare anunţînd că-mi retrag candidatura şi semnînd plin de amărăciune : „Al dumneavoastră sincer, care pe vremuri a fost un om cinstit, dar acum este Mark Twain Infamul Sperjur, Hoţul din Montana, Profanatorul de morminte, Delirium Tremens, Murdarul mituitor şi Josnicul şantajist“. Mark Twain, Opere, vol. III, trad. de Petru Comarnescu, Eugen B. Marian şi Petre Solomon. (E.S.) L.A., colecţia „Clasicii literaturii universale"). SCÎNTEIA ŞTEFAN BUCINAN —Moş Nicolae Cobzarul Primul cineclub Pe lîngă casa de cultură astudenţilor din Bucureşti a fost inaugurat recent primul cineclub din ţara noastră, organizat din iniţiativa unui grup de studenţi ai Institutului de arta teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale“. Programul de activitate prevede reuniuni pe teme ca „Serghei Eisenstein — clasic al cinematografiei mondiale“, „Charlie Chaplin şi René Clair — clasici ai comediei cinematografice“ ş. a., în cadrul cărora sunt prevăzute prelegeri, şi proiecţii de filme. Consemnînd faptul, sugerăm Direcţiei generale a cinematografiei şi celorlalte foruri de care depinde această problemă, studierea posibilităţilorşi luarea masurilor necesare pentru crearea unei reţele de cinecluburi, ceea ce ar corespunde dorinţei cercurilor largi de iubitori ai filmului; înfiinţarea unei reţele de cinecluburi, care să desfăşoare o activitate variată, organizată şi îndrumată în mod competent,prezentarea unor filme clasice şi a celor mai valoroase producţii recente ale cinematografiei mondiale, prelegeri şi discuţii în jurul unor filme sau al operei unor creatori cunoscuţi, dezbateri pe diferite probleme ale artei cinematografice etc.) — ar putea contribui mult la dezvoltarea culturii cinematografice nu numai a spectatorilor, dar şi a cineaştilor noştri, la educarea bunului gust şi a exigenţei artistice a publicului. Este, apare dar nu există Nimeni nu poate contesta însemnătatea unei publicaţii periodice destinată informării cititorilor asupra vieţii teatrale şi artistice a Capitalei. Şi se pare că o asemenea publicaţie există chiar, apărînd sub titlul „Scena şi ecranul“. Spunem „se pare“, pentru că in ciuda tipăririi şi a difuzării sale mai mult sau mai puţin regulate, de fapt revista „Scena şi ecranul“ ....nu există în realitate, ea, nefiind altceva decît o îmbinare arbitrară şi întîmplătoare de articole, de rezumate şi fotografii, unele depăşite de vreme sau lipsite de interes, în general necorespunzătoare menirii sale şi exigenţei cititorilor. In paginile acestei publicaţii apar uneori interviuri sau prezentări de piese şi spectacole teatrale care se parcurg cu plăcere. Totuşi, neavînd un profil, o orientare clară, limitîndu-se în special la publicarea unor rezumate de piese şi fiind lipsită de o informare curentă, variată şi interesantă, asupra vieţii, a activităţii teatrale şi artistice — aşa cum e alcătuită in prezent revista „Scena şi ecranul“ nu satisface cerinţele. Subliniem că această constatare a mai fost făcută în paginile unor ziare, dar forurile competente n-au luat pînă acum măsuri, „Scena şi ecranul“ continuînd să apară cu aceleaşi lipsuri, spre nemulţumirea cititorilor. O publicaţie vie, strîns legată de actualitate, cu o mai scurtă periodicitate şi o mai bogată informare, peste ceea ce spun îndeobşte programele şi afişele teatrale şi cinematografice, o publicaţie interesantă care să îmbogăţească realmente orizontul spectatorului — iată ce ar dori publicul iubitor de teatru şi cinema. Pa*. In lumea fabuloasă a circului O legendă japoneză povesteşte că arta circului e veche de cînd lumea — printre zei, se afla, pe cît se pare, unul care ştia să jongleze cu stelele şi mîna în arena celestă un dragon infernal, perfect dresat. Intr-adevăr, fiecare reprezentaţie de circ te proiectează într-un asemenea chip particular într-o lume fabuloasă, încît eşti îndemnat să înclini spre ipoteza originii fantastice a acestei arte. Iată, de pildă, spectacolul artiştilor sovietici dat la Circul de Stat din Bucureşti. Sună prelung şi vibrant un gong real. începe să cînte o orchestră reală şi în arena agreabil decorată apare grupul real de artişti — femei frumoase, puternice, suple, bărbaţi masivi, eleganţi, surîzători. Dar, după ce se sting becurile şi ţîşnesc serpentinele de lumină colorată a reflectoarelor, sîntem trecuţi pe neaşteptate într-un tărîm miraculos: un cîine matematician rezolvă probleme de adunare, jonglează nonşalant cu o pătrăţică de zahăr pe nas şi rosteşte distinct, baritonal cuvîntul „mamă“; un cal punctează fin aerul cu copita şi dansează singur, atent şi concentrat, cazaciocul; o femeie intră într-o cuşcă şi în locul ei apare imediat un leu veritabil; o căţeluşă străbate arena tropăţel, cu un aer preocupat, umblînd numai pe picioruşele din faţă şi executînd din cînd în cînd salturi mortale; toate acestea, ca şi multe altele, ţes o pînză diafană de iluzii care te înfăşoară pe nesimţite pînă la sfîrşitul spectacolului. Desigur toţi, ori mai toţi gimnaştii de circ îşi execută numerele cu supleţe. Dar Nemcinskaia, suspendată la trapezul de oţel, te încîntă în mod deosebit pentru că evoluţia ei uimitoare şi de mare îndrăzneală desenează parcă o floare albă pe cupola circului. Noskova execută exerciţii pe un aparat de sol, dar şi aici graţia, curajul şi fantezia artistei îţi dau aceleaşi emoţii ca şi la numărul aerian. Iar cei şapte acrobaţi ai grupului Kojevnikov sunt pur şi simplu extraordinari: scîndura basculantă aruncă patru oameni unul pe umerii celuilalt făcînd să crească astfel o ciudată tulpină de trupuri; apoi azvîrle doi odată în vîrful unei tije metalice ţinută de un al treilea, îl catapultează în văzduh pe tînărul cu catalige de doi metri, care recade impecabil pe bizarele sale proteze şi la un moment dat face să plutească prin aer toate cele şapte corpuri, învingătoare parcă în lupta cu forţa gravitaţiei universale. Desigur, toţi jongleurii sînt iscusiţi şi care s-ar încumeta oare să apară neîndemînatic în faţa publicului ? Dar Abdulaev este mai mult decît un om iscusit, e un artist spiritual care calcă degajat de parcă s-ar plimba, în timp ce în jurul capului său zboară gambetele, umbrela, valiza, trabucul, bastonul, într-o rotire neîntreruptă, pe care mîinile iuţi ale stăpînului lor, o transformă într-un vîrtej ameţitor. De asemenea, Nazi Sirai ! N-am văzut niciodată atîta eleganţă şi spirit la un jongleur, ca la Nazi Sirai. Ceea ce te cucereşte la apariţia ei e farmecul personal, statura mlădie, precizia mîinilor fine şi nervoase dar, pe deasupra darurilor personale, originalitatea numerelor prezentate; ea se joacă întîi cu o bilă, apoi cu două, cu trei, cu şase; întîi cu o daira, care alunecă unduios din palmă pe cot, pe umăr, pe spate, pe celălalt braţ, pînă în cealaltă palmă ; apoi cu două dairale, care se încrucişează pe grumaz, apoi, într-o veselie furtunoasa, aruncînd în aer şi reculegînd trei, cu o singură mînă, patru, cinci, şase dabrale, bombardînd un talger cu şapte-opt-zece mingi, dirijînd obiectele în zburda lor aeriană cu o voinţă şi o abilitate excepţionale. Desigur, toţi dresorii izbutesc cu animalele lor figuri de virtuozitate. Dar Ermolaev e atît de stăpîn pe calul său dansator, îneît lasă impresia aparentă de lipsă a oricărui efort din partea călăreţului. Blonda şi suava Henrieta Beliakova aduce în arenă zece cîini mari, mijlocii, mici şi mititei de tot — un dog, un pekinez, un spitz, un ogar şi mai ştiu eu cei care se dau de-a dura, se parodiază unul pe altul, fac acrobaţii năzdrăvane, se zbenguie şi se fugăresc, realizînd un dresaj de înaltă şcoală. Iar după fiecare număr ai prilejul să te amuzi din plin cu simpaticul şi tînărul clown Sereda, care e totodată şi jongleur, scamator, ventrilog, cîntăreţ la „chişcafon", dresor al cîineluiminune, ştiind tot ce se poate şti într-un circ şi punind tot ce ştie in serviciul momentului comic ce-l are de susţinut. Ramon Gomez de la Serna, vestit cronicar de circ, care a scris o frumoasă carte despre această artă, spunea că fiecare reprezentaţie în arenă, cuprinde şi un „număr senzaţional“ , la care spectatorii cu sufletul la gură sunt nu numai cei ce au plătit bilete ci şi artiştii propriei trupe. „Numărul senzaţional“ al ansamblului sovietic e fără îndoială programul de iluzionism al artistului emerit Emil Kio. Programul său nu poate fi povestit, trebuie numaidecît văzut. Şi după ce l-ai văzut trebuie să-l vezi încă odată, pentru a te convinge pe tine însuţi că l-ai văzut într-adevăr. La sfîrşitul spectacolului la care am asistat, am văzut cum maestrul nostru în ale scamatoriilor, A. Iosefini, i-a aruncat artistului sovietic un mare buchet de flori şi s-a înclinat în faţa lui. Era de astă dată un buchet veritabil şi un veritabil semn de preţuire şi respect pentru arta inimitabilă a unui mare iluzionist. Spectacolul de circ al artiştilor sovietici se impune nu numai prin calităţile fiecărui membru al trupei ci şi prin calităţi de ansamblu. Aici se îmbină plastica mişcărilor studiate şi precise, graţia femeilor şi siguranţa bărbaţilor cu modul spiritual în care e prezentat fiecare număr al programului , şi, mai ales, se împletesc trăsăturile clasice ale artei circului cu elemente de specific naţional, ceea ce dă spectacolului un farmec original, cu totul aparte. VALENTIN SILVESTRU RECENZIE „Derbedeii“ de Nicuţă Tănise blicului burghez, dornic de senzaţii biciuitoare de nervi, nu surprindeau pulsaţii omeneşti mai adînci. Că în mediile interlope pot exista elemente recuperabile e un fapt confirmat de însăşi viaţa. Puţini ştiu, de pildă, că unul dintre personajele cărţii lui Nicuţă Tănase, Mircea Neagu, există in realitate, sub acelaşi nume, la Hunedoara, fiind astăzi un corespondent local al radio-ului. Şi cazul său nu este izolat. Din promoţia acestor tineri, înfăţişată în carte, căreia i s-ar putea adăuga însuşi autorul, Nicuţă Tănase, care a devenit apoi muncitor la Combinatul Hunedoara — s-au ridicat muncitori, ingineri, oameni valoroşi şi respectaţi şi pe deasupra un tînăr scriitor cu talent. Fără să fie un creator de vaste generalizări, de sondaje psihologice adînci, Nicuţă Tănase este un foarte dibaci pictor al cotidianului, al pitorescului semnificativ bine observat, smuls de-a dreptul din clocotul vieţii, comentat adesea cu ironie şi umor, fapt ce conferă scrierilor sale multă veridicitate şi o reală savoare la lectură. Chiar în primul capitol, autorul înfăţişează într-o succesiune rapidă, palpitantă, toate decorurile posibile ale viitoarei sale compuneri epice. Madam Stratulat şi coana Victoria discută peste gard, cu voce tare. Zincă, negustorul, face opturi cu stropitoarea prin faţa prăvăliei. La frizeria lui nea Anghel, împodobită cu o mandolină şi un canar, „derbedeii“ stau la taifas. Indemînarea de a face să se desfăşoare succint o mare diversitate de fapte cotidiene, transfigurate artistic, descrierea amănuntului caracteristic, suculent relevat cu ingeniozitate constituie un dar preţios al scriitorului. Nicuţă Tănase nu e încă un plăsmuitor de tipuri memorabile. Fiind la primele sale cărţi, tînărul scriitor are, desigur, tot timpul să evolueze în această direcţie. Important e că autorul „Derbedeilor“ păşeşte neşovăitor pe terenul sigur al realităţii contemporane. Ideea artistică fundamentală a cărţii e tocmai transformarea tinerilor eroi, integrarea lor în viaţa cea nouă care se clădeşte în ţara noastră. Marin Răduş, principalul erou al cărţii, a ajuns derbedeu fiindcă n-are părinţi şi a nimerit sub influenţa nefastă a lui Ilie Chelie, hoţ de buzunare. Spre deosebire de Chelie, care dispreţuieşte munca cinstită, căci „nu e prost să tragă la lopată“, Răduş reuşeşte să-şi conserve nealterat fondul sufletesc. Ajuns la Hunedoara, se încadrează în munca unui colectiv de tineret şi devine un om adevărat. Din păcate, transformarea lui Răduş nu este în modul cel mai fericit motivată, iar figura maistrului la furnale, factorul înnoitor în viaţa tînărului, e cam convenţională. Aceasta se explică prin faptul că autorul, zugrăvind plastic, atractiv anumite situaţii, n-a reuşit în cazul de faţă să reliefeze dramatismul lor lăuntric, semnificaţia profundă. Cartea lui Nicuţă Tănase rezistă în genere unei lecturi exigente, emoţionează, încîntă prin desenul pitoresc, prin umorul ei, prin mesajul patetic şi omenesc pe care-l transmite. V. NICOROVICI Povestirea lui Nicuţă Tănase „Derbedeii“ e străbătută de un mesaj generos, înfăţişînd unul dintre aspectele procesului de educare a omului nou, de eliberare a omului din zgura vechii societăţi. Perspectiva realist-socialistă duce la dezvăluirea veridică şi nu idealizată a conflictelor din lumea unor foşti „derbedei" bucureşteni, ridicaţi la o viaţă nouă de oameni ai muncii, prin părăsirea unui mediu ce nu cuprindea nicidecum numai elemente declasate, pervertite, ci şi oameni care, în ciuda tuturor scăderilor, nu erau lipsiţi de inteligenţă, curaj şi simţ moral. Această viziune este complect deosebită de concepţia naturalistă a unor scriitori de romane despre mahalaua de altădată, care, în dorinţa de a fi pe gustul pu-