Scînteia, februarie 1958 (Anul 27, nr. 4128-4151)

1958-02-01 / nr. 4128

Sz. 4128 n­aMENt de FRANCISC MUNTEANU La pomul lăudat ••• Cu vreo doi ani în urmă am fost trimis să scriu un reportaj la o fa­brică de maşini şi unelte. Direcţiu­nea şi organizaţia de partid m-au îndrumat spre sectorul III — sculă­­rie — cu sfatul să iau legătura cu tovarăşul Horga Vasile, un munci­­tor fruntaş, om foarte priceput in problemele secţiei. Atît de mult mi-au vorbit insă de acest Horga, incit chiar în clipa cind am părăsit direcţiunea am hotărit să culeg toa­te datele necesare reportajului nu de la el, ci de la alţi muncitori. Luasem hotărîrea asta pe baza ex­perienţei : „La pomul lăudat...“ şi dintr-o încăpăţînare profesională. La fabrica de maşini şi unelte sunt ca acasă, cunosc destul de bine toate secţiile, oamenii, am un frate care lucrează acolo. Am intrat în sectorul Hi­ sculărie şi m-am apropiat de primul mun­citor , un bătrînel care stătea aple­cat asupra unei menghine. L-am în­trebat ce face. — Dansez — mi-a răspuns el, vă­­zîndu-şi de lucru. Ce să fac ? Cînd a văzut pe urmă că are de-a face cu un străin, m-a măsurat din pri­viri și a adăugat: — Pitesc nişte supape. Eşti zia­rist . — Da. — Teribil de curioşi sunteţi voi, ziariştii... Dar ce te interesează ? — Aş vrea să-mi spui cite ceva despre activitatea secţiei, căci am auzit... — Păi de ce nu te duci atunci d-ta la tovarăşul Horga ? El a elaborat planul de reactivizare şi ritmicitate a secţiei. Bun băiat ?l ştie să vorbească cu ziariştii. Altul care-mi vorbea de Horga. L-am întrebat: — E chiar aşa de bun ! — Ahim ! De cind ne-am reorga­nizat, cum a propus el, a crescut producţia şi eu cîştig cu vreo 200 de tei mai mult pe lună. Şi asta e ceva! Nu ştiu pe unde o fi citit Horga despre „omul-şah" pe care-l muţi acolo unde este ne­voie de o întărire — despre „întă­rirea capacității sectorului“... dar a făcut treabă bună. L-am lăsat pe bătrînel în plata domnului. Era, evident, și el molip­sit de părerea direcției şi a secre­­tarului organizației de partid. M-am apropiat de alt muncitor, mai tînăr. — Pe dumneata, parcă nu te-am mai văzut prin fabrică. Ești nou 7 — Nu chiar așa de nou. M-am în­tors de șase luni de la Rostov, unde am făcut practică. — De la Rostov, din Uniune 7 Atunci ai văzut desigur cum arată o fabrică de mașini și unelte pusă pe roate... Spune-mi, te rog, Horga ăsta de la voi e chiar atît de pri­ceput 7 — Horga 7 m-a întrebat el arun­­cînd o privire furișă în jur, ca omul care ar fi avut ceva de spus, dar n-ar fi vrut să-l audă cineva. Se aplecă apoi spre mine: — Crede-mă, nu-i chiar așa de grozav cum se spune. La pomul lăudat... — Cum asta 7 — Păi însuși faptul că numai la el sunt trimiși ziariștii să le dea lă­­muriri, nu arată asta că lucrează de unul singur . Dacă ar fi avut un colectiv nu s-ar fi vorbit atita nu­mai de el. — Asta... cam așa e. — Dumneata, că ești ziarist, ai putea să-i arzi o critică la ziar, s-o simtă, pentru că vezi, merite tot atît de mari ca el, dacă nu mai mari, în ce priveşte producţia secţiei au fi planificatorul dispecer Trenuţ Eme­­ric şi maistrul scular Kravetz Io­sif, au şi Halic de la tratamentul termic şi Moţiu... Ei au propus şi revalorificarea oţelurilor-deşeu, în­­fiinţarea micii călătorii proprii şi al­tele. — Şi atunci,­ ce-l „umflă“ atita pe acest Horga ? — De ce-i atît de „umflat“, zici ? Cine știe ?... Dar ştii, am să pun problema la organizația de partid. Da, da... Am impresia că e... prea „umflat", că doar n-o fi doar el pe lumea asta. Şi aici e vorba de secţia întreagă, de fabrică... Eram încîntat. Mi-a scos norocul in cale pe acest tînăr care, deşi de puţină vreme în fabrică, ştia să vadă lucrurile obiectiv şi părea mai bine informat chiar decît cei de la direcţie sau de la organizaţia de partid. Ce-mi plăcea mai mult era că-mi vorbea deschis şi sincer des­pre un „caz“ care merita analizat intr-un articol. Mă și hotărîi să scriu reportajul din punctul de vedere al muncitorului meu. Am scos carne­ţelul de însemnări şi-am început: — Nu te supăra, tovarăşe, dar d-ta cum te numeşti . Tînărul ifi lăsă privirile in jos, ruşinat: — Horga Vasile ! Unchiul și mătuşica... Cu ctteva săptămîni In urmă am avut treabă la Cluj. Ca de obicei, mi-am scos bilet de clasa a doua Şi m-am instalat intr-un compartiment plin, deşi erau şi compartimente goale, pentru că, mai ales la drum lung, îmi place să fiu cu oameni, să-i ascult vorbind, să mai schimb şi eu o vorbă cu cineva. Dintre to­varăşii mei de drum, mi-a plăcut cel mai mult o femeie de vreo şai­zeci de ani. Purta ochelari de modă veche, legaţi cu sfoară, de urechi. Cînd vorbea, gesticula tot timpul. Era grozav de nemulţumită. Nu-i plăcea nimic, nici faptul că n-a prins loc lingă geam, nici contro­lorul, pentru că avea uniforma pă­tată de grăsime, nici fumul de ţiga­ră și nici „timpul probabil de mîi­­ne“, anunţat de difuzorul din vagon. — Iar o să plouă. De patru zile tot plouă. Şi cine știe pină cind... — Bine, dar pînă mai alaltăieri a fost timp frumos. — Frumos . Ce șiii dumneata ce este timpul frumos 7 Dumneata ești tînăr. Era, se pare, pusă rău pe ceartă, și-mi plăcea s-o necăjesc. — Am impresia că ești supărată, mătușico. — In primul rînd să nu-mi zici așa că nu sînt mătușica dumitale. Nici nu te cunosc... — Vă rog să mă scuzați. Eu nu din... — Te rog, cu mine să fii cuviin­­cios. Ce-are de-a face că n-am școa­lă 7 De-aia să-mi spui mie mătuși­ca 7 Spune-mi tovarășă. Și dacă sunt supărată, ce te privește pe d-ta 7 N.am dreptul 7­­... — Ba da... vă rog... sigur... drep­tul dumitale! Dar credeam... — Am necazuri cu fata mea mai mare... S-a născut şi a crescut aici, in Bucureşti, şi acum au plasat-o (Continuare in pag. IV-a) CRONICA LITERARA victor tulbure: Cornul pădurarului Alcătuit prin inmănuncherea unor producţii din cele mai recente ale poetului (versuri din 1956—57) laolal­tă cu poezii mai vechi, din anii 1942- 1947, „Cornul pădurarului" e un vo­lum ce-şi păstrează, totuşi, unitatea, oricît de mari ar fi, in timp, dis­tanţele ce separă unele din piesele sale de altele. Unitatea artistică este realizată prin nota lirică fundamen­tală comună tuturor poeziilor ce compun noua carte a lui Victor Tul­bure. Lirismul acestui volum se ex­primă obişnuit in confesiune, conti­­nuînd astfel principalul filon al creaţiei poetului (filon a cărui pre­zenţă am înregistrat-o mai întîi în „Vioara roşie“ din 1948). Noul volum se diferenţiază astfel de lucrări ca „Balada tovarăşului care a căzut îm­părţind „Scînteia“ în ilegalitate“ şi „Vară fierbinte“ in care, dacă nu putem vorbi categoric despre pre­zenţa unor construcţii epice, se poa­te oricum constata un lirism „obiec­tiv“, rezultat adică nu din manifes­tarea directă a sentimentelor cîntă­­reţului, ci din atitudinea lui subînţe­­leasă, convertită în scene vii şi evo­cări. Aşa cum se prezintă, sporeşte oare acest volum contribuţia poetului la îmbogăţirea liricii noastre? In une­le privinţe, faptul e de netăgăduit. „Cornul pădurarului" cuprinde un număr de poezii de o Incontestabilă frumuseţe, fie că e vorba de bucăţi scrise cu peste zece ani în urmă, fie că piesele sunt datate 1957. Fru­museţea lor constă în simplitatea cu care exprimă o mare delicateţe a simţirii Spre a avea imaginea unei prime faze a evoluţiei poetului, ci­tiţi reprezentativa poezie „Cireşul“, ce poartă dedesubt indicaţia „1942“. Candoarea primei iubiri este inter­pretată încîntător : Pentru ce aseară, undeva-n gră­dină,'Cind mai mult din joacă sau din întîmplare I Ţi-am cuprins un braţe tînăr­a tulpină, I A roşit cire­şul ca o fată mare 7 In cursul anilor, poetul a evoluat in sensul maturizării, nu fără unele rătăciri temporare, cum ar fi alune­carea într-un retorism neînfrinat, tradus în metafore bombastice şi ar­tificioase („hectare de nădejdi“, „hambare largi de pîine şi de via­ţă“), rătăciri a căror depăşire o confirmă, odată mai mult, noul vo­lum. Tendinţa poeziilor din „Cor­nul pădurarului“ este mereu aceea de clarificare, '"simplificare şi con­centrare a expresiei. Cînd tendinţa aceasta se realizează, ne aflăm în faţa unor versuri de limpezimea lacrimii, cuceritoare prin prospeţi­mea sentimentului tălmăcit şi a re­prezentărilor sensibile. In „Toamna sub nuci“, spre pildă, vibrează can­did bucuria omului de azi care ştie că toate frumuseţile pămîntului na­tal sînt ale sale : Pînă-n pisc, din şes, I Drumul nu-l încetini I Brazii-n cale-ţi ies I Şi îţi sínt prieteni. I Nu-i apleacă-n zori / Vini ori promoroacă, I Eşti stăpînul lor; / Ţie ţi se pleacă! Dezvoltînd elementele valoroase ale Inspiraţiei din prima sa perioa­dă lirică, Victor Tulbure a ajuns să-şi precizeze tot mai mult profi­lul specific, încît astăzi putem în­cerca să-i fixăm unele trăsături ca­racteristice, cu menţionarea faptu­lui că acestea pot fi şi vor fi, fără îndoială, îmbogăţite în viitor. Victor Tulbure e un poet care, asemeni multor altora, militează deschis în slujba ideilor clasei mun­citoare, ale partidului, mărturisind liric, fără echivoc, poziţia sa : Dar de-i dat s-ajung poet de clasă, I Am să fiu al clasei mun­­citoare I In frontul comun al poeziei noastre militante, Victor Tulbure aduce nota sa personală care e aceea a unui cîntăreț îndrăgostit de natura patriei sale, ale cărei elemente — or­ganizate specific — intră în compu­nerea tuturor imaginilor poetice. Poeziile din „Cornul pădurarului“, asemeni celor din volumele anteri­oare, îşi sorb motivele dintr-o ace­eaşi sferă vastă - sfera vieţii ţără­neşti — sau, dacă o depăşesc pe a­ceasta, imaginile, reprezentările con­crete, se făuresc de regulă din ele­mente împrumutate peisajului ru­ral. De altfel, poetul declară răspi­cat orientarea liricii sale spre sec­torul realităţilor săteşti, cînd scrie în „Autobiografie“ (1957) : Şi-am purces — la baştină plu­gar — / Să-ţi brăzdez ogorul, poe­zie... / Dascăl mi-a fost graiul popu­lar / Şi-un moşneag ce nu ştia să scrie. Solidaritatea poetului cu cei care au „glasul zgrunţuros ca bolovanul“, cu ţăranii în inimile cărora fierbeau, pînă la eliberare, revolta şi dorul dreptăţii, îşi găsise cu ani în urmă, în 1944, expresia în „Cine a dat glas“ : ...Dar cîntă în mine toate fîntînile/ Din străfundul meu suie toate pădu­rile. / Străbunii îşi întind mâinile ! Bijbîind, căutînd, în sîngele meu, securile, în această poezie se observă uşor expresia unui anume anarhism ţă­rănesc, pe care, în versurile scrise în anii puterii populare, poetul l-a depăşit prin situarea pe poziţiile clasei muncitoare Predilecţia artis­tică a poetului continuă însă a se îndrepta tot spre domeniul vieţii să­teşti, în imaginile poeziilor din „Cornul pădurarului“ fiind foarte frecventă evocarea priveliştilor cîm­­peneşti, a obiectelor ce se pot în­­tîlni mai cu seamă la sat, a îndelet­nicirilor ţărăneşti. Poetul cîntă „pen­tru soare, pentru vînturi, pentru ploi“, „pentru vinul aburit din ca­nă’’, socotindu-se „plămadă din lutul romînesc“ şi avînd impresia de a putea convorbi cu elementele naturii patriei : Glăsuiesc cu iarba şi cu vîntul / Şi cu ploaia caldă, şi cu vara. Limpede, expresiv, presărat pe alocuri cu termeni sau întorsături de vorbă pline de o savoare ar­haică, cu expresii ţărăneşti specifi­ce — fără pierderea măsurii însă — stilul limbajului liric al lui V. Tul­bure se defineşte printr-o anumită ţinută exprimînd siguranţa de sine unită cu sfătoşenia şi umorul hîtru. Iată o strofă din poezia ce împru­mută titlul volumului : Codru-n care-am prins să rătăcesc/ Codru-ar fi, dar este omenesc. / Şi mi-i obicei de vechi soldat / Zi şi noapte-ntruna să-l străbat. / Ce să-i fac / Doar trebuie păzit / Codrul ăsta al meu însufleţit. Inspirîndu-se din viaţa satului sau numai culegîndu-şi de aici elemen­tele imaginilor, Victor Tulbure îşi îmbogăţeşte în „Cornul păduraru­lui" repertoriul liric cu noi poezii, unele din ele indiscutabil mai izbu­tite literar decît multe din produc­ţiile anterioare. Rîvnei de a spori expresivitatea imaginilor, frumuse­ţii formei artistice în genere, nu-i corespunde din păcate o tot atît de stăruitoare preocupare pentru înnoi­rea mesajului transmis. Se poate ob­serva, din contră, revenirea mereu a aceloraşi motive poetice, a aceloraşi stări sufleteşti, de unde o monoto­nie, o impresie de batere pe loc, în ciuda variaţiilor de amănunt. Dacă în ce priveşte execuţia artistică a temelor predilecte Victor Tulbure a obţinut succese, fondul de idei şi sentimente, tematica poetului nu s-au îmbogăţit simţitor de la „Vioa­ra roşie“, ba chiar de la poeziile de prin 1944 pînă astăzi. Poetul care, în 1944, simţea „străbunii... bîjbîind, căutînd în sîngele meu securile“ ne dă, în 1957, două poezii remarcabile, cu prilejul semicentenarului marilor răscoale ţărăneşti. De vom căuta însă în „Cornul pădurarului“ reflec­tarea vieţii contemporane din ţara noastră, ne vor întîmpina în paginile cărţii fluturări de steaguri „cu fla­căra nestinsă”, steaguri şi flamuri ce umbresc şi în volumele precedente imaginea autentică a vieţii : „Adese­ori, pe mese dormind, la sindicat, / In noaptea de noembre mă înve­leam cu steagul !“ ; „...Căci ele (mîi­­nile muncitoare) -nalţă-o stea cu sclipăt viu / Şi poartă-un steag cu flacăra nestinsă” ; „Şi-s oştean sub steagul tău de pară / Şi-l urmez la bine şi la greu“. E­vident, steagul - mai cu seamă conceput ca un sim­bol — poate intra (şi a intrat) în ma­rea poezie. La Victor Tulbure însă, prin abuziva evocare — mereu cu a­­­ceeaşi funcţie expresivă — steagul a ajuns să îndeplinească un rol pur decorativ, devenind o simplă con­venţie, un clişeu. Impresia de stagnare a lirismului este şi mai accentuată în acele com­puneri în care poeziei vieţii i se sub­stituie ceea ce s-ar putea numi „poezia poeziei“. Fenomenul, obser­vabil şi la alţi poeţi, nu reprezintă altceva decît o întoarcere la acel moment al dezvoltării lirice, consu­mat acum peste zece ani, în care o seamă de poeţi nu mai conteneau cu promisiunile de a cîntă, formulate adeseori în exclamaţii de un patetism exterior: Ehei, am să cînt ! Unii din cei ce-şi luau pe atunci acest an­gajament s-au şi ţinut de el , au cîntat într-adevăr şi continuă să cînte. Unii dintre ei au tăcut însă — şi definitiv — lăsînd doar o amintire înveselitoare. Iată că, după atîta vreme, Victor Tul­bure, autor de mai multe volume, reia pierdutul, credeam noi, refren, îl amplifică şi-l repetă obsesiv : „Voi fi curînd stăpîn pe tîlcul slovei / Şi cîntăreţ de frunte o să fiu“ ; „...Dar din duhul slovei din bătrîni / Vă voi ţese un suman de aur !“ ; „Şi noi poeţi s-or naşte din popor, / Cîntînd, cum nu s-a mai cîntat vreodată“. La ce atîta stăruinţă a poetului în a-l asigura pe cititor că el, poetul, e hotărît să cînte ? Doar e un fapt stabilit că Victor Tulbure e un poet autentic, conştient de misiunea lui. E un poet al nostru, al timpului pe care îl trăim. Pe bună dreptate spu­ne el în poezia „Refuzul elegiei“ că, spre deosebire de unii confraţi, res­pinge poezia evazionistă, nefiind pre­ocupat de a descoperi „harul crizan­temelor brumate“, ci de a cîntă „în rînd cu bluzele albastre“. Dar ia­răşi , prea de multe ori repetă poetul faptul incontestabil că e un cîntăreţ al vieţii noi, un combatant în slujba ei, în loc să purceadă efectiv la reflec­tarea lirică a actualităţii. împărtă­şim cu totul părerea că adevăratul artist modern e un luptător şi ne bucură că V. Tulbure face parte din această categorie („De aceea nu mă-ngrop în perne / Şi-mi duc versul în cartuşiere“). Tocmai acele po­ezii din „Cornul pădurarului“ şi din alte volume care traduc în imagini plastice şi sugestii muzicale perso­nale convingerile sale civice fac din Victor Tulbure un poet reprezenta­tiv al liricii noastre noi. Şi avem toate temeiurile să nu ne îndoim că viitoarele sale cărţi vor spori con­tinuu versurile pline de suflul epocii pe care o trăim, versuri menite să rămînă în conştiinţa cititorilor. DUMITRU MICU I S­C­I­N­T­E­I­A ’ Căminul cultural din comuna Gliganul, raionul Costeşti, construit in ultimii doi ani. Căminul, realizat din fonduri obţinute prin autoimpunere şi munca voluntară a ţăranilor muncitori, are o sală de specta­cole cu 500 de locuri, bibliotecă, sală de lectură şi alte încăperi. (Foto: M. CIOC) --------.........■-----------------.. ............­....... ...............................■ —---------------"---------­ODA PAMINTULUI MEU de MIHU DRAGOMIR * Mocnind de veacuri, astăzi eu m-am urnit din foc şi-mi tip copilăreşte intîia bucurie. Sînt muncitor cu ziua, poet și prooroc din fundul negru­ al minei, în ape şi-n tărie. Ca iarba ce străpunge şi lespedea cea grea izbind prin generaţii m-am re-nnoit în vlagă. Din veacuri fără număr aici eşti, ţara mea, şi totuşi doar acuma eşti doar a mea întreagă. Eu ţi-am umblat întinsul şi tainele le ştiu, nu-i piatră şi nu-i mugur să nu-mi fi spus aleanul, nu e nimic în tine să nu tresalte, viu, atins cu gindul numai, cu dalta sau ciocanul. Ca tu să ieşi din neguri, cu umeri dalbi şi goi, s-au fărîmat pe roata istoriei flămînde potop de generaţii prin codri de nevoi, multiplicat norodul în arşiţi şi osînde. Şi, înfrăţiţi cu taţii şi străbunicii mei trudind pentru-o moşie venind din strămoşie, străfulgeraţi in cîmpuri cu grîne şi cu miei, prieteni din tot locul trimisu-mi-au solie. Cu Vodă Ion cumplitul se odihnesc cazaci, cu moţul doarme-n tină un rob maghiar din pustă, şi pentru-atitea inimi cîte-nfloresc în maci n-a fost nicicînd durerea şi ţara prea îngustă. Pe Prut şi pe Tîrnave, feciori din răsărit s-au spulberat alături de mine şi de tine... Pămîntul mi-e cu sînge frăţesc şi cald podit, şi-s inimile lumii sub pajişti şi coline. Creşti, ţara mea de cîntec, de vifor şi izbînzî, bălcescului şi mie iubită ne-ntinată ! A biruit prin vreme poporul de flămînzi şi-n zaua-i orbitoare dreptatea ni s-arată. Sculaţi, sculaţi, Întinderi ce ochiu-mi vă cuprind, sculaţi împrospătate de atita amorţire ! Din zborul meu de fulger vă cînt un nou colind ieşit din hăul vremii, ţintind spre nemurire. Sculaţi, sculaţi, prieteni, la ceas de cîntători! Cu­ aripi de-argint subţire v-aşteaptă telegarii, şi munţii în adîncuri se ntorc nerăbdători, şi cerul şi pămîntul şi-aşteaptă acum plugarii. Iubesc plugarii aspri in sala de concert. Fetiţa ce-l învaţă pe-un moş abecedarul. Oraşul ce răsare deodată-n cîmp deşert. Televizorul magic adus în sat cu carul. îmi place cînd în nouri berbecii-n cap se bat. Copii cu-o minge ruptă vorbind de batisfere. Căsuţa cu zorele umbrită de-un palat. Pelinul ce dospeşte alăturea de miere. îmi place-un prinţ din Shakespeare vorbind în grai valah. Laboratoru-n deltă, cu uşi de rogojină. îmi place-o haţiegană lungă-un acord din Bach. Flaşneta hîrtită la poartă de uzină. îmi place logaritmul în bluza de sondor. Şi nava ce furtunii îi rîde împotrivă. Blazoanele-ncruntate de nobili, ca decor într-o gospodărie de-a noastră, colectivă, îmi place cînd o fată, la-ntîiul ei amor, visînd un zbor în lună, pe care-l va şi face, îşi pune-n sîn petale de izmă şi-am­or, ca şi stră-străbunica, robind pe la conace. îmi place-un teleferic ducînd in munţi ciobani, îmi place-nvălmăşala la porţi de stadioane. Şi cizma de recrute în valsu-aerian. Şi-o cherhana-nsorită, cu iederi şi coloane. Iubesc aceste zile de zbor şi-mpotriviri, de iureş, de izbîndă, de drumuri prin noroaie, cu-amărăciuni de-o clipă, cu-azur şi bîjbîiri, cu-nfiorări de harfă şi chiot de bătaie. In sîmburu! ciocnirii norocul mi-l găsesc şi versul meu aicea mereu o să vibreze. Iubesc contrastu-acesta, adînc şi omenesc, şi simfonia nouă ascunsă-n antiteze. E straşnic ca prin vîntul tăios, de brici, s-alergi, să te-obosească dura şi repedea urcare, e straşnic ca sudoarea cu mîneca să-ţi ştergi şi, unde nu-i cărare, în stînci să-ţi tai cărare ! Creşti, ţara mea de cîntec, pămîntul meu străbun, prin cicluri dureroase ţi-ai înmiit vigoarea. Acum ţi-e anotimpul din toate cel mai bun ca să-ţi primeşti norocul cu pîinea şi cu sarea. (Fragmente din volumul „Odă pămîntului meu" apărut în Editura Tineretului). CERINŢE MARI în faţa editărilor să orienteze pe scriitori către pro­blemele majore ale vieţii, ale con­struirii socialismului, să încurajeze tendinţele cele mai înaintate din literatură. Colectivele de condu­cere ale editurilor au datoria să desfăşoare o intensă muncă de îndrumare şi atragere a scriito­rilor către temele actualităţii, a­­jutîndu-i să înţeleagă imensa va­loare artistică a materialului de viaţă pe care-l oferă vremea noastră. Se simte necesitatea ca în acest an, atît E.S.P.L.A. cit şi Editura Tineretului să încheie un număr cu mult mai mare de contracte pentru lucrări ............ care tratează re­Editurile au păşit într-un nou an de activitate. Planurile şi realizările lor sînt urmărite cu interes deosebit de publicul larg, deoarece în ţara noas­tră cartea dobîndeşte o importanţă crescîndă. In cursul anului trecut, editurile au înregistrat o serie de succese in domeniul tipăririi de literatură bele­tristică. A continuat, de pildă, apa­riţia mai multor volume ale „Ope­relor“ lui M. Sadoveanu, au fost scoase în condiţii grafice admirabile „Stihuri pestriţe” de T. Arghezi, ilus­trate de J. Perahim, au văzut lumina tiparului o serie de volume din cla­sicii literaturii ro­mâne, printre care remarcăm ediţia îngrijită, apărută în condiţii exce­lente, a „Operelor“ lui Grigore Ale­­xandrescu, cu care E.S.P.L.A. inaugurează o nouă colecţie de „Clasici români“ ; au fost edi­tate numeroase volume de proză con­temporană: „Pagini contemporane“ de Geo Bogza, al treilea volum al romanului „Un om între oameni“ de Camil Petrescu, „Cronică de fa­milie“ de Petru Dumitriu, „Ion Sîn­­tu“ de I. M. Sadoveanu, lucrări noi ale lui Francisc Munteanu, Szabó Gyula, T. Mazilu şi ale altor tineri prozatori, volume de poezii de Mi­­hai Beniuc, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A. E. Bakonsky, V. Tulbure, Dan Deşliu, Aurel Rău, pre­cum şi plachete de versuri ale mai multor tineri scriitori. Presa a re­marcat apariţia unor interesante vo­lume de critică literară, dintre care cităm pe cele semnate de Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu ş. a. In anul care a trecut, editu­rile noastre au desfăşurat o ac­tivitate bogată în ceea ce pri­veşte publicarea unor lucrări valo­roase create între cele două răz­boaie, ajungind să pună la îndemîna cititorilor cele mai multe dintre ope­rele puternic realiste ale scriitorilor de frunte din acea perioadă. Multe dintre aceste retipăriri sînt însoţite de studii introductive de un nivel corespunzător. Au văzut de aseme­nea lumina tiparului, în traduceri îngrijite, opere de frunte ale litera­turii universale, de la Ovidiu la Shakespeare, ţie la Dreiser la Solo­­hov, de la Dostoievski la Thomas Mann. Majoritatea acestor traduceri sunt reuşite din punct de vedere li­terar, au prefeţe interesante, note explicative­­ fiind apreciate de opi­nia publică. Cu toate aceste realizări trebuie să spunem că publicul cititor — cum s-a mai arătat în presă — a avut şi serioase motive de nemulţumire faţă de unele aspecte ale muncii e­­diturilor. Cititorii aşteaptă cu nerăb­dare în primul rînd, şi consideră drept evenimente remarcabile, apa­riţia unor lucrări literare valoroa­se despre epoca noastră. Asemenea opere au apărut anul trecut într-o măsură ce nu satisface cerinţele pu­blicului şi interesul său viu pentru creaţia literară contemporană. Fără a nesocoti importanţa altor laturi ale activităţii editurilor, lipsurile în domeniul literaturii de actualitate şi slabele eforturi depuse pentru dezvoltarea acesteia sunt aspecte pri­mordiale in privinţa cărora e­­diturile­ rămîn datoare faţă de pu­blicul iubitor de literatură. Editurile — ta şi revistele şi zia­rele­­ au un rol însemnat în stimu­larea literaturii de actualitate, un rol de îndrumător şi organizator, care în ultimul timp, din păcate, nu prea s-a resimţit în viaţa noastră li­terară. Editurile au posibilitatea, —------------------------------------------­prin contractele pe care le încheie. (Continuare in pag. IV-a, col. 5-7) ____________ fi­mele vii ale zilei de­­­­ astăzi. In această ÎNSEMNĂRI privinţă, e nece­sar să se dea a­­tenţia cuvenită procesului de a­propiere a scriitorilor mai vîrstnici de problemele actualităţii şi tot­odată, să se acorde o mare grijă încurajării tinerilor scriitori legaţi puternic de temele epocii noastre. Este firesc ca manuscrisele lucră­rilor de valoare pe teme actuale să se bucure de atenţie specială şi de întîietate din partea celor mai responsabile foruri ale editurilor. Atît contractele încheiate cît şi Fondul Literar sînt menite să asigure con­diţii prielnice de creaţie în primul rînd acelora care înţeleg să-şi con­sacre forţele îndeplinirii la un înalt nivel a cerinţelor artistice, a necesi­tăţilor spirituale ale poporului nostru. Uniunii Scriitorilor, scriitorilor în­şişi le revine, desigur, sarcina de mare răspundere de a contribui — în strînsă colaborare cu editurile — la satisfacerea în mai bune condiţii a cerinţelor îndreptăţite ale maselor de cititori. După cum s-a arătat mai sus, anul trecut E.S.P.L.A. şi Editura Ti­neretului au editat o serie de lucrări unanim apreciate pentru valoarea lor artistică. Au fost semnalate însă în presă — prin­tre altele şi în ziarul nostru — şi o serie de rebuturi literare, in cea mai mare parte pe teme inactuale, cărţi nereuşite, care nu interesează pe nimeni şi sunt sortite să um­ple depozitele Centrului de difu­zare Corespundea oare unei reale necesităţi tipărirea unui roman ca „Boierul“ de R. Cioflec (800 pag.), a unor cărţi ca „Făclia s-a aprins“ de Dumitru Almaş, „Furtuna sub Detunata“ de Fran­­cisc Păcuraru, „Pămint şi oa­meni" de Mihail Şerban, sau edita­rea unei vechi nuvele a lui V. Birou „Lume fără cer“, lărgită acum la peste 500 de pagini ? Lu­­crînd cu autorii respectivi, redacţiile editurilor nu au dat dovadă de su­ficientă exigenţă, n-au insistat pen­tru ridicarea calităţii, eliminarea verbiajului etc. Un tînăr autor, Alex. Sever, a scos la E.S P.L.A. romanul în două volume „Cezar Dragoman“, mult prea întins faţă de materialul de viaţă pe care-l conţine şi care ar fi avut numai de cîştigat prin mai multă conciziune. Un lucru similar s-ar putea spune despre lungul poem „Hamalii“ de George Dan. Desigur, Editura Tineretului a făcut bine publicînd cîteva ro­mane despre luptele contra ex­ploatării în trecutul patriei noastre. Se constată însă un exces în apariţia aproape periodică a unor romane groase cu teme din epoca haiducilor. A devenit, de asemenea, o modă foarte comodă şi costisitoare reuni­rea în volum a tuturor articolelor mai mult sau mai puţin ocazionale şi efemere publicate de scriitori prin Pae. 3 O fructuoasă călătorie de studii In cursul lunii ianua­rie, un grup de stu­denţi de la Facultatea de filologie (secţia bi­bliotecari) a Universită­ţii „C. I. Partion” din Capitală, conduşi de prof. Mircea Tomescu, au întreprins o călătorie pentru schimb de expe­rienţă în R.P. Bulgaria. Studenţii romîni au vi­zitat mai multe biblio­teci din Sofia, printre care biblioteca publică de stat „Vasil Kolarov“, biblioteca Academiei de Ştiinţe a R.P. Bulgaria, Institutul bibliografic bulgar „Elin Pelin“. Studenţii romîni au vizitat şi diferite lo­calităţi şi monumen­te istorice, printre care mînăstirea Bîla, vechi centru cultural bulgar care a avut strînse le­gături cu Ţările Româ­ne. In biblioteca acestei mînăstiri a fost identi­ficat un exemplar păs­trat în bună stare din „Evangheliarul“ tipărit de călugărul Macarie în anul 1512, precum şi şase manuscrise slavo­romîne necunoscute cer­cetătorilor noştri (din­tre ele doar unul a fost semnalat pînă acum). Cel mai valoros manus­cris, ca obiect de artă, este un evangheliar din anul 1529, copiat in­­tr-una din mînăstirile moldovene şi împodobit cu miniaturi şi frontis­­picii în culori. După aceste manu­scrise s-au executat mi­crofilme, care se păs­trează la Biblioteca Centrală de Stat a R. P. Române. (Agerpres) La Teatrul C.F.R.­Giuleşti a avut loc aseară premiera piesei „Mize­rabilii”, adaptate de Paul Achard după celebrul roman al lui Victor Hugo. Clişeul nostru înfățișează o scenă din spectacol. (foto AGERPRES)

Next