Scînteia, mai 1961 (Anul 30, nr. 5151-5181)

1961-05-01 / nr. 5151

Pae IM RITMUL EPOCII έntră printre caracteristicile epocii acesteia — pe care ge­neraţia noastră abia a început-o, abia o inaugurează — faptul că în fiecare lună, în fiecare săptămînă, arsenalul cunoştinţelor şi posibilită­ţilor omeneşti se îmbogăţeşte mai mult decît se îmbogăţea altădată de-a lungul a secole şi milenii întregi. Descoperirile tehnico-ştiin­­ţifice, de exemplu, obligă din ce în ce mai des pînâ şi pe cei mai cumpăniţi savanţi să folo­sească, în declaraţiile lor, poeti­cul semn al mirărilor şi exclamări­lor : „E formidabil ! E uluitor ! E peste orice închipuire !”... înmiind parcă peste noapte puterea braţu­lui omenesc, unelte noi îngăduie omului să ia în stăpînire, cu navele sale, spaţiul cosmic. Maşini electro­nice, prelungind puterea şi cuprin­derea minţii omeneşti, fac într-o frîntură de secundă calcule pentru care mai ieri creierul omenesc nea­jutat de asemenea maşini ar fi avut nevoie de veacuri : numai aşa poate astăzi omul urmări orbita navelor sale aruncate printre stele; numai aşa poate prinde fără greş milionimea de secundă cînd, printr-o comandă dată pe pă­­mînt, nava cosmică e cobo­­rîtă intr-un loc dinainte hotă­­rît ; numai aşa, abia acum, mintea omenească poate în sfîrşit descifra texte vechi de milenii, scrise în limbi uitate, cu litere uitate, texte rămase pînă la noi de nedescifrat. Şi descoperirile privind energia nu­cleară... şi automatizarea... şi ener­gia solară, inclusiv razele cos­mice... şi.. şi... şi... Trăim din plin începutul unei epoci bazate pe­ un alt ritm în dezvoltarea uneltelor şi cunoştinţelor omeneşti, a mijloa­celor de producţie, a capaci­tăţii omeneşti de a gîndi şi ac­ţiona. Un ritm din ce în ce mai ac­celerat — şi presiunea noilor unelte, pozitivă, îndreptată spre progres, acţionează asupra vieţii şi gîndirii oamenilor cu putere de lege obiec­tivă. Ca totdeauna, de-a lungul isto­riei, transformînd modul lor de producţie, modul de a-şi făuri cele necesare traiului, oamenii îşi modi­fică totodată relaţiile sociale. Da­tele concrete ale dezvoltării lumii contemporane oferă­ o lecţie vie de materialism istoric : relaţiile capita­liste se vădesc tot mai mult frîne de netrecut în calea progresului teh­nic, generînd contradicţii catastro­fale, în vreme ce socialismul, prin ritmul, nemaiîntîlnit de creştere a economiei, prin victoriile sale teh­­nico-ştiinţifice uimitoare, dă noi şi noi dovezi ale superiorităţii sale categorice, ale faptului că lui îi a­­parţine viitorul. De bună seamă, ca să prevezi — de V. EM. GALAN studiind lumea de acum o sută şi mai bine de ani — pieirea inevita­bilă a capitalismului şi inevitabila constituire a modului nou de viaţă, a socialismului şi comunismului, trebuia să ai genialitatea lui Marx. Astăzi însă socialismul este o rea­litate. Există Uniunea Sovietică , există statele socialiste întemeiate după al doilea război mondial — printre ele şi ţara noastră. Iniţiati­vele spre progres, spre mai bine, pornesc de mulţi ani, pe toate tărî­­m­urile vieţii şi gîndirii omeneşti, din lumea reală şi concretă a socialis­mului , fie că e vorba despre ştiinţă, economie, artă, fie că e vorba despre lupta hotărîtoare îm­potriva războiului, împotriva asu­pririi coloniale şi naţionale, împo­triva exploatării omului de către om. In toate ungherele pămîntului, în mii de feluri, fiecare zi confirmă falimentul orînduirii capitaliste şi necesitatea istorică obiectivă, de neînlăturat, a înlocuirii sale prin orînduirea superioară socialistă. Pe lume sînt aproape trei miliarde de oameni. Numărul celor în stare să accepte ideea că un om ar putea stăpîni, să zicem, bombe hidroge­­nice (cu proprietate individuală­­ cu „libertatea“ de a le folosi după bunul său plac, asemenea oricărui „liber întreprinzător particular“) — numărul celor în stare să accepte conştient nebunia asta, este, cred, mai mic decît o mie. îşi poate oare omul zilelor noastre închipui spaţiul cosmic parcelar, îngrădit şi stăpînit după legile capitalismului şi ale proprietăţii particulare ? Sau, să zi­cem, îşi poate închipui cineva ener­gia solară concesionată pe 101 ani cutărui trust al cutărui domn Mor­gan ? "E­­xistă totuşi pe lume o mînă de oameni — stăpînii trusturilor de armament, de petrol, de fructe, de orice, şi mai ales de moarte — care conduc în practică statele şi armatele imperialiste şi care au pri­mejdioasa nebunie de a-şi închipui că lucrurile acestea sunt cu putinţă , că ei ar putea transforma fiecare nouă descoperire a muncii şi minţii omu­lui într-un nou mijloc menit să pre­lungească dăinuirea modului de viaţă capitalist, menit să oblige imensa majoritate a omenirii să continue a trai fără bucurii omeneşti, să continue a munci fără să cunoască demnitatea muncii şi fără omenească răsplată, mereu sub călcîiul lozincii de te­mei a capitalismului şi a fiarelor — „peştele cel mare înghite pe cel mic". Dar planurile acestei mîini de oameni — de neoameni — au împo­trivă forţe uriaşe, care îi pot ţine la respect. Statele socialiste, în frunte cu Uniunea Sovietică, acţio­nând în spiritul legilor obiective ale istoriei, obţin sub conducerea par­tidelor marxist-leniniste succese tot mai răsunătoare în toate domeniile : economic, social, ştiinţific, politico­­diplomatic etc. Ele reprezintă o forţă de neînvins. O mînă de neoa­meni au împotrivă interesele imen­sei majorităţi a lumii — inclusiv interesele imensei majorităţi a sol­daţilor din armatele comandate di­rect sau indirect de ei. Aceste in­terese unesc pe adevăraţii oameni, pe cei de bună credinţă, în lupta lor comună. Iar neoamenii se au împotrivă şi ei, unul pe altul. Ei au împotrivă legile de fier ale dezvol­tării istorice a societăţii omeneşti. C­lasa noastră muncitoare a creat partidul său comunist acum patru decenii. De atunci, an de an, zi de zi, biruind condiţiile neînchipuit de grele din perioada ilegalităţii şi a fascismului, condu­­cînd apoi uriaşa activitate le­gată de construirea în ţară la noi a socialismului, comuniştii — prin ac­ţiunile, iniţiativele, documentele şi lozincile de luptă ale partidului, prin istoria din aceşti ani a fiecărui om şi a fiecărui ungher al ţării — au călăuzit întregul nostru popor pe drumul sigur, ştiinţific determinat, care avea să-l ducă spre viitorul fericit. Astăzi, pentru poporul nostru, bucuria sărbătoririi a 40 de ani de la înfiinţarea partidului comunist e deplină şi răspunderile adînc umane pe care această sărbătoare ni le aminteşte îi întregesc lumina. Sub conducerea P.M.R., bizuindu-se mereu pe colaborarea frăţească cu Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste, poporul nostru a lichi­dat exploatarea omului de către om, şi-a creat baza economică ne­cesară desăvîrşirii socialismului. In statul nostru socialist, munca oamenilor şi-a căpătat în sfîrşit preţul, frumuseţea şi demnitatea. Uneltele care se construiesc la noi sub semnul socialismului, ca şi tot ce se construieşte cu ajutorul uneltelor, aparţin po­porului muncitor întreg. Lupta pen­tru o cît mai înaltă productivitate a muncii şi calitate a produselor, lupta pentru mecanizare şi auto­matizare sunt cauză a întregii clase muncitoare, a întregului popor; la noi, în cadrul modului de viaţa so­cialist, progresul tehnic nu poate aduce nici şomaj, nici istovire, ci pace, abundenţă, progres cultural, reducerea treptată a zilei de muncă. E­poca noastră, epoca aceasta mare, asupra căreia oamenii viitorului vor reveni fără îndoială a­­deseori, multă vreme, pentru a-şi studia experienţa „la izvor“, şi poate pentru a se inspira în rezolvarea unor probleme greu de imaginat acum pentru noi, este dominată de giganticul efort revoluţionar prin care popoarele îşi taie cale spre viitor, spre comunism. Datorăm eroismului şi înţelepciunii parti­dului nostru, mîndria de a ne trăi epoca din plin, un popor întreg, păşind conştient spre viitor, ca deschizători de drum, după stră­lucitul exemplu sovietic, alături de întiile popoare socialiste ale lumii. DIN NOUL PEISAJ BUCUREŞTEAN. In preajma zilei de 1 Meci, nu­meroase blocuri noi şi-au dezbrăcat schelăria. Iată în fotografia de sus noul bloc construit pe bulevardul Bâlcescu, colţ cu strada Kirov. In fotografia de jos , noi blocuri pe Calea Griviței. ln întîmpinarea ani­versării a 40 de ani de la înfiinţarea partidului. In toată ţara au loc nu­meroase acţiuni la care participă sute de mii de femei. Peste 130.000 femei din regiunea Banat au par­ticipat la expunerile pri­vitoare la trecutul de luptă al partidului no­stru. Alte zeci de mii de femei participă la expu­nerile însoţite de pro­grame culturale care au loc săptămînal la cămi­nele culturale. De la începutul anului pînă în prezent, 160.000 femei din regiunea Banat au luat parte la diferite ac­ţiuni de gospodărire şi înfrumuseţare a satelor şi oraşelor. La Iaşi, comitetul oră­şenesc al femeilor a or­ganizat seri literare pe tema : „Poeţii noştri cân­­tă partidul“. In regiune au avut loc simpozioane literare. Sute de femei au vizitat casa memo­riaiă „Ilie Pintilie“. ------------0*0------------ — Acţiuni ale comitetelor de femei CALITATE ŞI ÎNSUŞIRI Sunt cîţiva ani de cînd, în prima zi a lunii mai, printre coloanele de demonstranţi bogat revărsate pe străzile oraşului de la poalele Tîm­­pei, aluneca lt­, pavoazat sărbă­toreşte, autocamionul „Steagul roşu“. Autocamionul proaspăt ieşit zilele acestea pe porţile uzinei ar avea multe de povestit despre ca­lităţile sale în plus, faţă de „fra­­ţii“ săi mai vîrstnici. Şi des­pre însuşirile în plus ale oa­menilor care l-au lucrat. Fiindcă în această primăvară, construc­torii de autocamioane, desfăşurînd larg Întrecerea socialistă în cins­tea glorioasei aniversări a parti­dului, asemenea tuturor oamenilor muncii din patria noastră, au do­­bîndit noi succese în bătălia cali­tăţii. Iar dacă ar avea glas, autoca­mionul ne-ar povesti, desigur, mult mai multe decît următoarele: Era importantă şedinţa la care participau. Se ivise din sînul secţiei lor — şasiu — propunerea de a chema la întrecere, în cinstea glo­rioasei aniversări a partidului, toate celelalte secţii ale uzinei construc­toare de autocamioane. Principalul obiectiv al întrecerii : calitatea. Iar acum, în această şedinţă, „şasiul“ îşi cristaliza angajamentele. Pre­zent aici într-o dublă calitate, a­­ceea de secretar al unei organizaţii U.T.M. şi de trezor fruntaş, pe Radu Broască îl impresionă exigenţa cu care oamenii îşi priveau propria lor muncă de pînă atunci. Pînă şi ope­raţii sau repere care îndeobşte nu dădeau bătaie de cap erau privite într-o lumină nouă, „în lumina Di­rectivelor Comitetului Central“ — cum aveau grijă să sublinieze cei înscrişi la cuvînt. Pornită de-aici, de la noi — îşi dădu seama tinarul comunist — întrecerea pentru titlul de secţie fruntaşă pe uzină va da ţării un autocamion mai bun. Imaginea aceasta de ansamblu, a creşterii calităţii autocamionului prin îmbunătăţirea fiecărui reper şi a fiecărei operaţii în parte, i se re­levă mai limpede ca oricînd. — Trebuie să mă iau serios de ax. Ceea ce se făcu în următoarele zile şi săptămîni Se hotărî să dezlege „misterul“ acestui ax care, ieșit fără cusur din freză, pricinuia — ciudat ! — atîtea griji celor de la montaj. După ce execută un lot de axe, Radu Broască făcu pe fie­care dintre ele un semn : să le poa­tă recunoaște. Le urmări la trata­ment termic, apoi la rectificare şi, in cele din urmă, la montaj. Pe în­tregul flux al operaţiilor. Zăbovea şi serile în uzină. Cite unul de la tratament sau de la montaj îi mai arunca, pe jumătate în glumă, pe jumătate in serios : „Ce-i, cu tine, mă Broască, te-au avansat mai­stru?“ Tînărul n-auzea... Căpătase un simţămînt pe care nu-l avusese pînă atunci : că axul acela buclucaş nu-i aparţine doar atita vreme cît îl modelează la freză, ci e al lui­, în continuare, pî­nă e gata camionul. Şi aşa, desco­peri o serie de fapte care trecuseră pînă atunci neobservate : unele freze erau cîteodata necorespunză­toare, tehnologia tratamentului ter­mic nu era riguros respectată... Pînă nu se înlăturară neajunsurile, Broas­că nu se linişti. — Nea Şerbane — îi spuse într-o dimineaţă, îmbujorat, secretarului organizației de bază, care se necă­jise de atîtea ori din pricina axului — hai puţin cu mine la montaj. La montaj, minune : axul canelat al cardanului nu mai trebuia bătut cu ciocanul ca să intre în glisantă. Intra uşor, cu mina... — ...şi de atunci — îmi spune Ni­­colae Şerban, amintindu-şi întîm­­plarea — nu mai avem reclamaţii cu privire la ax. Important e şi ur­mătorul fapt : exemplul lui Broască îi îndeamnă şi pe alţi muncitori să vadă mai departe de operaţia pe care o execută ei înşişi, să urmă­rească în continuare comportarea pieselor, întocmai ca un profesor care urmăreşte drumul foştilor săi elevi... Un sprijin puternic Parcă era un făcut : cam o treime din ştergătoarele de parbriz nu reu­şeau să treacă dincolo de pragul controlului de calitate. Ca nişte şco­lari slab pregătiţi, cădeau la primul examen. Cei nouă din echipa lui Cornel Potcoavă, adunaţi la bancul de probă, îşi priveau cu mîhnire, în­ încruntare, munca. N-aveau de ce să fie mulţumiţi : iată, din nou trebuie remaniate o grămadă de ştergatoare. Cine era de vină ? Cine greşise ? Trebuia văzut limpede : ce se întîmplă în echipa lui Potcoavă ? Cum de s-a ajuns ca remanierile să fie socotite ceva obişnuit ? — Să vorbim deschis, ca între co­munişti , a spus lăcătuşul Lucian Stănescu, în şedinţa organizaţiei de bază, în echipa noastră s-a cuibărit acel fel de muncă criticat pe bună dreptate în Directivele C.C. , de a da cantitate în dauna calităţii. Ne punem numai întrebarea : „Cîte ştergatoare am dat pe ziua de azi ?“ nu şi aceea : „Cum sunt ele execu­tate ?“ Oare cum ar mai ieşi auto­camionul nostru pe poarta uzinei dacă şi tovarăşii din alte sectoare n-ar veghea în suficientă măsură la marca fabricii ? Mulţi au luat cuvîntul. Şi Constan­tin Tonescu, şi Alexandru Crişan, şi Avram Petre, şi alţi comunişti care şi-au pus la inimă problema cali­tăţii, au adus numeroase propuneri interesante. Şi iată ca cei din echipa lui Potcoavă, care intraseră cam mohorîţi în şedinţă, bănuind că vor fi săpuniţi, au simţit mai puternic ca niciodată sprijinul, forţa organiza­ţiei de partid. Fiecare din zilele următoare a adus ceva nou în viaţa colectivului de lăcătuşi. Nervul stimulator al în­trecerii a început să pună în miş­care idei şi iniţiative. Oamenii au trecut la verificarea atentă a planu­lui de operaţii şi a dispozitivelor. Comunistul Lucian Stănescu, cel care se ridicase cu atita curaj împotriva lipsurilor, confecţionă el însuşi un nou dispozitiv de filetare. De aseme­nea, spiritul viu al întrecerii a dus la precizarea şi întărirea răspunderi­lor personale în ceea ce priveşte calitatea. Acum, la bancul de probă, în faţa controlului de calitate, se putea spune precis : acest lucru l-a făcut cutare sau cutare. Merită lău­dat sau, dimpotrivă, scuturat... Aşa Incit, după prima săptămînă de co­titură în viaţa echipei, s-a văzut că remanierile nu sunt deloc ceva „o­­bişnuit“, înainte de a ieşi In lume Momentul final... Autocamionul iese pe poarta „montajului gene­ral“, nerăbdător să-şi ia... zborul. Acum nu mai e o şarjă de oţel, o fu­­zelă, un ax canelat, un ştergator de parbriz, un motor, un şasiu, ci toate acestea laolaltă, şi multe altele : rodul a mii de minţi şi braţe. Meca­nicilor auto le revine răspunderea de a-i face mașinii ultima „toaletă“ și a o scoate întîia oară „în lume“. Solemnă clipă ! Avîndu-1 alături, în cabină, drept tovarăş de drum pe controlorul final de calitate, meca­nicul auto este într-un fel „repre­zentantul“ tuturor celor care au plă­mădit autocamionul. Se simte la mulţi dintre mecanici mîndria de a pregăti astfel maşina încît controlul sa fie satisfăcut, să nu mai aibă de cerut nici o remediere. Ion Cîrnu e un mecanic auto pri­ceput. Numai că îi cam lipsea mîn­dria aceasta. Chiar şi eventualele cerinţe ale controlului final avea obiceiul să le expedieze fără prea multă bătaie de cap. De aceea lip­surile semnalate reapăreau uneori la recontrol. Ion Stăvărel a observat mai de multă vreme acest fel al to­varăşului său de muncă. Ar fi putut să nu-i pese lui Stăvărel , fiecare, doar, răspunde de maşina ce i se încredinţează. Ar fi putut... ? Nu, fiindcă Stăvărel e candidat de partid , iar marca fabricii trebuie să fie peste tot, şi în mîna oricui, la înălţime ! Şi i-a venit un gînd pe care l-a exprimat în cadrul grupei sindicale : „In cinstea aniversării partidului, îl chem la întrecere pe tovarăşul Ion Cîrnu pe baza anga­jamentului : lunar — 50 autocami­oane de bună calitate !“. A primit Ion Cîrnu. Iar de atunci, după cum observă tovarăşii săi de muncă, ceva s-a schimbat în com­portarea lui. Nu mai lasă treaba la jumătate. Calitate şi însuşiri. Sunt ca doi termeni într-o operație matematică, de nedespărțit. VICTOR VÎNU­. SCINTEIA Un nou cămin cultural CIMPINA (coresp. „Scînteii“).­­ Locuitorii comunei Breaza, raionul Cîmpina, au inaugurat, în cinstea a­­niversării partidului, un nou cămin cultural. El cuprinde o sală de spec­tacole cu o capacitate de 420 locuri, o bibliotecă cu 7.800 volume, sală de repetiţii, sală de sport etc. La con­struirea acestuia au contribuit, prin muncă patriotică, cetăţenii din co­mună. In fata căminului a fost con­struit prin muncă patriotică un parc pe o suprafaţă de 10.000 m.p. «H „..Frunzuliţă de mohor Se-opreş te pasarea-n zbor Cînd vine primăvara Nu mai cunoaşte ţara Ca-nflorit prin grija lui Dragului partidului...“. GHEORGHE VLAD Nr. 5151 Slobozi­a mimi­­ ...Acum citeva decenii, un politician „istoric" se ostenise pînă la Slobozia Mîndra intr-un turneu electoral. In faţa ţăranilor jerpeliţi, cu obraji păminţii, dumnealui vorbea despre „raiul liberal“ şi cum ei, liberalii, ca un sfint Petru în carne şi oase, vor deschide pentru toţi porţile a­­cestui rai din momentul cînd parti­dul liberal va veni la putere. In timp ce distinsul oaspete făcea spu­me la gură, din masa de ţărani s-a ridicat o voce: — Fraţilor, da’ ăsta e ăla care a păpat citeva milioane de la cefereu. Oamenii şi-au întors feţele. — Ce vă uitaţi aşa la mine ? — a continuat vocea. Nu vedeţi că nu-i dă mina să mai zică ceva ? El cu neamul lui a pus jandarmii pe ur­mele noastre la ’907. Văzînd cum stau lucrurile, „poli­ticianul" s-a urcat în maşină şi dus a fost. Cel care-l pusese pe fugă era Ion Dachin. Nici moşier de prin partea locului, nici mare avocat sau repre­zentant al nu ştiţi cărui partid ad­versar liberalilor, ci unul dintre cei jerpeliţi, cu obraz pămîntiu. De unde atita curaj ? Pe semne îl moş­tenise de la tatăl său. Stan Dachin fusese unul din capii care aprinsese flacăra răscoalei la 1 907 în Slobozia Mîndra. Jandarmii l-au omorît în bă­taie pe el şi pe Florea Neaţu. Ion a­­vea cinci ani pe atunci. Insă chiar la o asemenea vîrstă, cînd îţi vezi ta­tăl făcut zob, nu uiţi cît trăieşti. Şi Dachin nu numai că n-a uitat dar, cînd s-a făcut mai mare şi a înce­put a pricepe anumite rosturi, a sim­ţit în inimă gustul urii. Şi ura îm­potriva rînduielilor nedrepte de a­­tunci a crescut odată cu el. Ion Dachin crezuse că numai lip­sa de pămînt era cauza sărăciei lor. Dar de ce copiii mureau în faşă (lui din nouă îi muriseră şase), de ce şcoala arăta ca vai de lume, sau de ce femeile năşteau la coada sa­pei ori în urma plugului, precum şi multor altor întrebări de soiul a­­cesta, el, Dachin, cu toată agerimea sa de minte, nu izbutea să le dea de rost. Multe rele credea că vor rămîne aşa cît îi veacul. Insă cînd comu­niştii i-au deschis ochii, Dachin li s-a alăturat din tot sufletul. In 1945 făcea parte din prima celulă comu­nistă organizată în comună. Şi tot în acel an, în februarie, şi-a luat feciorul, pe Niculae, şi, împreună cu alte cîteva sute de ţărani, a por­nit-o spre Turnu Măgurele să ocu­pe prefectura. Două săptămîni a stat Dachin s-o păzească după ce-l izgoniseră pe prefect. De acum oa­menii din Slobozia Mîndra înce­peau să se simtă cu adevărat slo­bozi. ...Acum mai bine de zece ani, un grup de țărani din Slobozia Mîndra s-a dus la unul care fusese cel mai mare comerciant din această co­mună. — Domnule Velicescule, venirăm să ne dai casa de bani. Ce să mai ţii în ea, şoareci morţi ? Noi avem nevoie de ea la colectivă (o înfiin­ţaseră în 1949). Mai de voie, mai de nevoie, fos­tul mare negustor le-a dat-o, dar otita a rîs, încît se zice că din asta, la un an după aceea, i s-ar fi tras moartea. S-ar fi părut, după veniturile de atunci, că tinerei gospodării colec­tive îi trebuia casă de bani ca che­lului tichie de mărgăritar. Şi fon­dul de bază era destul de pirpiriu. Ce vreţi, se adunaseră numai cîteva zeci de familii cu vreo trei sute de hectare de pămînt. Încolo mai de nici unele , cîteva grape şi pluguri, cîţiva boi costelivi şi... cam otita. în acel început de drum încrede­rea colectiviştilor îşi avea rădăci­nile numai şi numai în cuvîntul partidului. Exemple negru pe alb nu prea găseai pe atunci şi nici ex­perienţă în privinţa muncii în co­mun nu intîlneai pe toate drumurile. Totuşi, cum de au izbutit colecti­viştii din Slobozia Mîndra ? Să răspunzi în amănunt la acea­stă întrebare ar însemna ca artico­lul de faţă să se transforme într-un adevărat roman. Cu toate acestea nu greşim dacă spunem în cîteva cuvinte, că izbînda lor se datoreşte încrederii în partid, încrederii în forţele lor şi dîrzeniei. Aşa se şi ex­plică de ce astăzi, la Slobozia Mîn­dra totul se dezvăluie sub cu totul alte dimensiuni. Peste apa Saiu­lui, la centrul gospodăresc, colecti­viştii (toată comuna) au ridicat uri adevărat orăşel al animalelor şi pă­sărilor : numeroase grajduri, mater­nităţi, puterniţe, magazii. Şi aci d­-­ freie îţi iau ochii: 646 de bovine (brigadierul zootehnic era plecat să mai cumpere o sută de vaci), 155 de scroafe, 1.500 de oi etc. Fondul de bază valorează astăzi aproape cinci milioane şi jumătate, iar ve­niturile s-au ridicat anul trecut la peste patru milioane şi jumătate, urmînd ca în acest an să se ridice la vreo şase milioane. Dac-ar Şti fostul proprietar al casei de bani ar muri a doua oară ! Dar să dăm o raită de-a lungul comunei înşirate intre un deal ce porneşte din apropierea Dunării şi pîrîul Sîiului. Mai întti se copleşeşte impresia de simetrie, curăţenie şi gingăşie sufletească exprimate in peluzele de flori şi copacii plantaţi pe marginea trotuarelor. La îndem­nul preşedintelui de sfat popular comunal, Florea Zână, al deputaţi­lor Ion Dachin, Gheorghe Achim şi Mitrică Voi­cu, gospodarii au cons­truit garduri în linie dreaptă, le-au văruit, au amenajat trotuarele. Cînd comuna se înnoieşte cu zeci de case, în fiecare an, simţul fru­mosului te îmboldeşte de la sine să îmbraci Slobozia Mîndra într-o haină dintre cele mai alese. Cămi­nul cultural nou cu şase sute de locuri, şcoala, magazinul univer­sal şi restaurantul, de asemenea noi, dispensarul cu staţionar, casa de naştere şi farmacia, radioficarea şi electrificarea, cele peste 180 de bi­ciclete (in 1946 erau numai două), toate aceste­a alcătuiesc tabloul unei Slobozii Mindre care nu mai are nimic comun cu înfăţişarea vechilor sate din Cîmpia Dunării, înecate in praf şi glod. In ziua plecării, preşedintele gos­podăriei, Marin Bunoaica, îmi spune : — Fiindcă n-aţi avut prilejul să luaţi parte la un meci al echipei noastre de fotbal, măcar duceţi-vă să vedeţi repetiţia echipei artistice care se pregăteşte pentru concurs... Precizăm, a uneia dintre echipe (orchestra), pentru că mişcarea ar­tistică de amatori din Slobozia Mîn­dra mai cuprinde : echipă de tea­tru, una de dans, cor de o sută de persoane, brigadă artistică de agi­taţie, toate cu „state“ de turnee în­treprinse prin comunele şi oraşele învecinate. Repetiţia se ţinea într-una din în­căperile căminului. In curte m-am mai oprit cîteva clipe în faţa plăcii comemorative în marmura căreia sunt săpate numele lui Stan Dachin şi Florea Neaţu. Prin fereastra deschisă răzbat a­­cordurile instrumentelor. Înăuntru, pupitrul cu note, ca la orice orches­tră care se respectă. Artiştii — colectivişti simpli. Mîi­­nile lor bătucite cu degetele îngro­şate ating cu gingăşie corzile­ şi clapele instrumentelor şi parcă-ţi înzecesc emoţia. Acompaniau­­ pe solista Ioana Iancu, o fetişcană de şaptesprezece ani, tare mărunţică însă cu o voce plină şi caldă. Multă vreme m-au urmărit cuvin­tele cîntate de Ioana : -----0*0------­ Tinerii din fabrica noastră ****** Intre cele 60 de brigăzi de tineret din întreprinderea noastră se desfășoară în întîm-’ pinarea aniversării partidului o întrecere pasionantă. In lupta pentru produse de cali­tate superioară, fiecare brigadă se străduiește să cîștige titlul de „cea mai bună brigadă din fabrică". Pînă acum sunt mulţi candidaţi pentru acest titlu. De pildă, tinerele din brigada condusă de Florica Ene, de la secţia dublare, lucrează de săptămîni de zile fără nici un defect. Rezultate bune au ob­ţinut şi brigăzile conduse de Aristica Asaftei, Angela Ga­­nea şi Maria Alexandru. Pe lingă activitatea în pro­ducţie, tinerele filatoare par­ticipă la numeroase acţiuni gospodăreşti. Pînă acum ele au efectuat lucrări de înfrumuse­ţare în cadrul întreprinderii,­­ la parcul de lîngă Casa raio­nală de cultură, pe şantierul de la unitatea a II-a. Numeroşi tineri se pregătesc în vederea participării la cel de-al VI-lea concurs al forma­ţiilor artistice de amatori. Organizaţia U.T.M. a iniţiat o serie de acţiuni pentru cu­noaşterea trecutului de luptă al partidului nostru. MARIA SAVA — fila­toare ; VASILE MA­­LÎIA — ajutor de meş­ter ; LUDMILA MINCU — inginer, din postul de corespondenţi voluntari ai „Seînteii" de la „Fi­latura Românească de Bumbac“-Bucureşti.

Next