Scînteia, mai 1965 (Anul 34, nr. 6606-6635)

1965-05-01 / nr. 6606

Pag. 2 Este de aceeaşi vîrstă cu omenirea. Acum 75 de ani a căpă­tat recunoaşterea intr-o sărbătoare mondială a fră­ţiei tuturor fiilor ei. 1 Mai 1965—a două­zecişiuna zi a muncii sărbătorită după elibe­rarea ţării. Ce cuvinte vor oamenii noştri să o adreseze muncii de ziua ei? Ce s-a schimbat în acest timp in munca lor? Care sint izvoarele avîn­­tului lor in muncă? Care sint satisfacţiile, victoriile, perspectivele şi preocupările in munca lor? MUNCA „în anchetă“ Cu cîteva asemenea întrebări, trei reporteri au pornit la drum prin ţară. Dar unde să te duci mai întîi ! — 19 003 000 de oameni — ne-a răspuns un tovarăş de la Statistică — aceasta este după estimaţiile noastre populaţia ţării în jurul zilei de 1 Mai. Mă tem că n-o să-i puteţi chestiona pe toţi. — Cîţi din ei sînt încadraţi efectiv în muncă ! — Depinde ce înţelegeţi prin acest cuvînt. Peste patru milioane apar ca salariaţi în diferite situaţii ; după cum se ştie, un număr încă şi mai mare lucrează în agricultură, dar parcă cele 3,7 milioane de tineri care nu fac decît să înveţe nu muncesc şi ei , învă­ţătura este un fel de ,,baterie" care acumulează muncă pentru viitor. Nu spunea Marx că munca de înaltă calificare e un multiplu al muncii simple . Inginerul sau tehnicianul de mîine va folosi în munca lui ceea ce învaţă azi. — Fireşte , munca produce bunuri dar, în sens larg putem considera muncă şi opera­ţia pe care o face mama alăptîndu-şi copilul, ca să nu mai vorbim de întreţinerea gos­podăriei. — Eu, ca statistician, m-am mărginit să vă dau cifrele — desigur aproximative, pen­tru că cele oficiale le publicăm în anuarele de sfîrşit de an. Din restul de vreo 9 milioane de oameni ai populaţiei — după socotelile noastre — vreo 3,5 milioane sînt ocupaţi cu munci casnice, iar vreo două milioane şi jumătate ,,muncesc" pentru montarea şi demontarea diferitelor jucării. Mulţumind pentru lămuririle şi mai ales pentru elitele căpătate, ne-am gîndit ca o parte din categoriile amintite s-o amînăm pentru ziua de 1 iunie, şi să ne adresăm deocam­dată oamenilor aliaţi în floarea... muncii. „SĂ LUCREZ CU OAMENI PE CARE MĂ BIZUI CA PE MINE ÎNSUMI" Moldoveanul EUGEN DĂSCĂ­­LACHE este unul din mamoşii care au stat la leagănul unui nou-născut de 400 de tone. E inginer reşiţean şi uzina de construcţii de maşini în care lucrează e specializată în naşterea giganţilor : poduri de macara care pot ridica pînă la 200 de tone, multe din turbinele mari de pe Bis­triţa etc. Fireşte, cuvintele oa­menilor care nasc asemenea pie­se uriaşe sînt cuvinte cu... greutate. — Acum, cînd stau liniştit la bi­rou în faţa dumneavoastră, depinde de priceperea mea la vorbă ca să vă redau nişte gînduri ale mele des­pre muncă. Dar cînd eşti inginer-şef şi te scoală telefonul la trei noaptea pentru că s-a întîmplat nu ştiu ce în secţie — atunci nu mai discuţi atît de liniştit. Mi se pare că păre­rile despre muncă se exprimă mai bine în acţiune decît în cuvinte — cel puţin în meseria noastră. Dacă rostesc o cuvîntare înflăcărată la predarea unei maşini de proastă calitate... — cred că mă înţelegeţi. Ataşamentul fiecăruia pentru mun­ca lui e pus la încercare cu me­talul, cu fapta, cu calculul — deşi n-aş vrea să credeţi că nu preţuiesc şi cuvintele. Frazele tovarăşului Dăscălache au un­ „pas egal" ca şi maşinile pe care le face ; în ciuda marilor bucu­rii şi marilor emoţii pe care ni le va evoca, vocea îi va rămîne la fel de liniştită, purtînd parcă un fel de precizie tehnică. — Eu însă, vă rog să mă scuzați, nu pot să vă spun nici un cuvînt despre muncă în general. De vină nu sînt eu, ci epoca : se petrece un lucru pe care mi-e greu să vi-1 ex­plic, totuși o să încerc. Un poet poate vorbi despre iubire, dar un simplu îndrăgostit va vorbi mai ales despre femeia pe care o iubeşte. Trăim acum o epocă de mare avînt al „profesionismului", in sensul bun al acestui cuvînt, de ataşament faţă de meserie şi specialitate. — înţeleg : vreţi să ne vorbiţi despre „fiinţa iubită”, construcţia de maşini. — Să vă dau un singur exemplu. Luaţi o monedă de 25 de bani şi puneţi-o în picioare pe o masă dreaptă Dacă moneda are zimţi egali va trebui să stea în picioa­re. Ei bine, agregatul de la Roznov de care vă vorbeam — piesa aceea de 400 de tone — trebuie să vibreze atît de lin, îneît moneda să stea pe el în picioare. — îmi închipui cît v-au dat de furcă... monedele. — Tocmai asta e, că nu puteţi să vă închipuiţi dacă nu ţineţi sea­ma de specificul maşinilor noastre. Un constructor de strunguri sau ma­şini de ţesut sau pompe încearcă maşina la el «acasă». Noi insă, ca să facem un banc de probă, ar tre­bui să mutăm în uzină cîte o Bistriţă sau o Dunăre — şi abia n-am pu­tea proba nimic. Piesele sînt atît de mari şi complicate, încît probarea agregatului se face abia la faţa locului, o dată cu darea lui în func­ţiune. Aceasta cere o precizie dra­conică nu numai în proiectare şi execuţie, dar şi în montaj. Emoţiile şi satisfacţiile muncii noastre pot fi asemuite cu o explozie : o muncă de luni sau chiar ani de zile se ve­rifică în cîteva clipe, în acele mi­nute cînd agregatul şi-a făcut „pri­mii paşi" în viaţă. — Plăcerea muncii se împleteşte deci cu plăcerea calculului. — Prin meserie nu înţeleg numai calcul, ci şi oamenii : ca inginer-şef trebuie să controlezi totul, dar una din cele mai mari plăceri ale mele este să ştiu că am de-a face cu oameni care ar lucra la fel şi dacă nu i-aş controla, oameni pe care mă bizui ca pe mine însumi. Avem mentori — să amintesc aici numai de Ion Stan, Tomescu, Mun­­teanu — care nu se deslipesc 16 ore de lîngă un agregat, pînă n-au controlat montarea în cele mai mici amănunte. Inginerul rămîne o clipă pe gln­­duri şi apoi ne spune o părere a sa pe care nu e reporter să n-o fi auzit vreodată, o părere care a­­parţine mai tuturor oamenilor care muncesc azi în economia noastră , ca şi în materie de dragoste, în privinţa muncii există o serie de pă­reri foarte răspîndite — comune, dar nu banale. — Munca nu e numai un proces de producţie, dar un proces de verificare a carac­terelor . Oamenii intră in raporturi care le permit să se cunoască, să aducă în joc nu numai activitatea lor, dar și sentimentele lor, părerile lor... „ACUM NU MAI DISCUTĂM DACĂ SE POATE, CI CUM SE POATE" — Simplu spus, la un spriț sau într-o vizită la o familie un om se poate dovedi foarte simpatic, ferme­cător chiar. Dar nu-1 cunoşti cu adevărat, pînă nu-1 cunoşti în muncă. Dai cîteodată peste unul ursuz, col­ţos, dificil — dar după un timp ai plăcere de el, îi simţi nevoia, pen­tru că ai învăţat că e colţos de dra­gul muncii, ca să apere cutare sau cutare punct de vedere pe care îl crede întemeiat. Altul spune „săru' mîna" în stînga şi în dreapta, băiat bun şi simpatic pentru toată lumea, dar nu lasă nimic durabil în urma lui. Dacă m-am îndepărtat cumva de subiect, chemaţi-mă la ordine. Vreau să spun că oamenii la muncă se cunosc. Munca e în primul rînd o chestiune de fapte. Şi cu asta, cred că am terminat. Dacă aş mai adăuga o listă a agre­gatelor construite de uzina noastră — ca să aveţi şi ceva concret în convorbirea pe care o publicaţi — sper că vă veţi declara satisfăcuţi. — Nu în totul. Aveți dreptate spu­­nînd că dragostea pentru muncă se exprimă în specificul meseriei. To­tuşi, după atîţia ani, venind în con­tact cu oameni de atîtea alte spe­cialităţi, credem că putem să vă pretindem — chiar dacă nu faceţi asta cu o riglă de calcul — să ex­­trageţi un numitor comun. Dăscălache face o pauză. între­barea i-a fost adresată în termeni „inginereşti". Se simte obligat să răspundă. — Numitorul comun l-aş defini în două cuvinte : „se poate“. Cu ani înainte, discutam adesea dacă se poate realiza un lucru sau altul, iar faptul că făceam pentru prima dată în R.P.R. o maşină sau alta dădea muncitorilor şi tehnicieni­lor noştri o bucurie legitimă. Acum bucuriile noastre au devenit mai pre­ţioase. Progresul neîncetat ne-a dus la încredere în forţele proprii,, verifi­cată prin calcul: acum nu mai discu­tăm dacă se poate, ci cum se poate, cum ne convine cel mai mult, ce per­formanţe obţinem astfel. Răspunsul constructorului de ma­şini reşiţean ne-a amintit de cuvin­tele aproape asemănătoare ale unui proiectant de pompe din Bucu­reşti care ne declara deunăzi : — Nu e o lăudăroşenie să spu­nem că putem face orice tip de pompă , problema nu mai e dacă 11 putem face, ci dacă ne convine, cît îl costă pe beneficiar, în ce con­diţii lucrează. Iar VIRGIL PETRE, un elec­trician din Slatina... — dar nu, a­­cesta este cuprinsul unui alt capi­tol. „NODUL ACELA" — Ce mă mînă ? Omul care a pus această între­bare priveşte în zare, puţin cam vi­sător. E îmbrăcat într-o pufoaică de constructor —­ aprilie mai are dinţi, mai ales pe un şantier. Deşi nu-i un om lipsit de simţul umo­rului — dimpotrivă, glumeşte des — atunci cînd vine vorba de mun­ca lui adoptă un ton aproape so­lemn şi puţin polemic, repetă cuvin­tele, privindu-1 pe interlocutor drept in ochi, ca şi cînd ar vrea sâ-i dea de Înţeles câ aici nu încape glumă şi câ în tot ce spune nu exagerează cu nimic, deşi tonul lui e plin de patimă. — Ce mă mînă ? De cînd există marile noastre şantiere, sînt mereu in alt loc , peste zece şantiere mari, aproape douăzeci de ani, şi nu e u­­şor dacă te gîndeşti că-s om de 38 de ani, cu nevastă. Şi totuşi aş fi profund nefericit — mă auzi ? mă crezi ? vor­besc serios ! — aş fi neno­rocit dacă m-ar pune cineva să schimb traiul ăsta. Ce mă mînă ? Mi s-au oferit slujbe bune în tot felul de uzine, ca electrician de întreţinere — şi mi-ar fi fost mai uşor decît oricui, pentru că eu pusesem instalaţia, ii cunoş­team toate măruntaiele — mi s-au pierit destule slujbe şi în Bucureşti, şi de fiecare dată am refuzat. Pri­mii ani i-am trăit în barăci — cum aveau pe atunci constructorii — acum, de la Săvineşti încoace, ori­unde mă duc, stau la bloc, iar peste nu ştiu cîţi ani poate o să am că­min permanent, căsuţă din aceea de aluminium remorcată de maşină — dar tot electrician constructor o să fiu. Ce mă mînă ? — Nea Virgile, îl întrerupe repor­terul, mereu întrebi ce te mînă, dar nu răspunzi. Spune, omule o dată : ce te mînă ? Virgil Petre î1 priveşte parcă su­părat, clătinînd din cap. — Ascultă, zice el, sîntem prieteni, cel puţin eu aşa vreau să cred, dar asta nu înseamnă că glumesc. Ce mă mînă ? Tocmai asta voiam să spun. Să-ţi explic. Acum un an iau cu mine un prieten şi îi spun: o să te duc la Săvineşti, să-ţi arăt insta­laţia pe care am făcut-o acolo, un lucru rar. Mergem noi la corpul de clădire respectiv, iar acolo o tova­răşă, o fetişcană, severă dar foarte simpatică, îmi sp­une: — Cine sînteţi dumneavoastră ? Nu-i voie... în­cep eu să întreb unde-i cu­tare, unde-i cutare, şi ce crezi ? nu mai era acolo nici unul din oamenii pe care îi cunoscusem, gata, instala­ţia era pe mlinile beneficiarului. Ştiam că fata e are dreptate — şi pe mine, dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi spus că nu e voie — dar mi s-a pus un nod în gît, as­­cultă-mă ce-ţi spun, era să-mi dea şi lacrimile: eu cunoşteam instalaţia aceea mai bine decît ei toţi — nu mă laud, zău că nu mă laud, doar e normal de vreme ce eu şi oamenii mei am făcut-o. Aici, la uzina de a­­luminiu din Slatina, chiar alaltăieri am terminat o instalaţie importantă, şi ieri, cînd mă duc să mai văd ceva, găsesc un aviz : trecerea interzisă. Just, nimic de zis, că pe un şantier trec tot felul de oameni fără treabă şi­ îţi mai strică cine ştie ce — dar m-am gîndit că peste o lună-două afişul o să fie valabil şi pentru mine, şi iar mi s-a pus nodul acela. — Povesteai ce te mînă. ...SINGURUL RANG PE CARE IL RECUNOSC — Asta mă mînă ! Nodul ăsta plă­cut în gît, cînd văd ce lăsăm în urma noastră. Sînt mîndru, sînt ne­bun după combinatele care rămîn în urma noastră, pentru fiecare ca­blu al lor m-aş lua de piept cu ori­cine, aş rămîne la fiecare din ele, dacă n-aş şti ce mă aşteaptă alte­le şi mai, cum să spun, şi mai in­teligente şi mai pretenţioase şi mai tehnice. Dacă n-ar fi patima, plă­cerea asta mare, mîndria asta, noi — vorbesc de ca­drele permanente de con­structori, ăştia care schimbă mereu oraşul şi şcoala unde le învaţă copiii — n-am pu­tea să lucrăm aşa cum lu­crăm. Nu ştiu dacă mă înţe­legi exact. — Cum naiba să nu te înţeleg. —­­Crezi că exagerez ? — Deloc, mai ales în ce te pri­veşte. — Ce mă mînă ? Domnule, fără muncă eu n-aş mai fi eu. Munca nu înseamnă agitaţie fără rost şi demagogie, ci cap adevărat; chestia nu e dacă te vede cineva, ci cum lucrează oamenii şi maşinile de care răspunzi. Eu cred că în ches­tiile de muncă, omul trebuie să fie orgolios. — Adică, dacă a făcut o greșeală, să nu vrea s-o recunoască? — Las' că știi prea bine ce-am vrut să spun. Dacă iese din gura mea un angajament, o dată, un termen, sfînt să fie. Dacă dau eu o soluție, să fie cea mai bună , nu pentru că am dat-o eu, nu pentru câ sunt încăpăţînat, ci numai pentru câ soluţia e mai bună. —­ O serie de cadre de ale noas­tre au lucrat pe şantiere foarte dife­rite şi au căpătat un fel de „dispo­nibilitate", iuţeală de adaptare. Asta ar fi un lucru foarte periculos, lucru de amatori care se află în treabă, dacă oamenii n-ar avea de fapt la bază competenţă şi multă pasiune. De fapt, cînd vorbeşti de tehnică, dedesubt se ascunde doza de inte­res, mîndrie, glorie pe care o pune omul în muncă. Pentru mine — nu mă ruşinez s-o spun şi n-am de ce să mă ruşinez — munca e o chestiu­ne de glorie şi îmi fac o mîndrie din ce spun unii şi alţii despre echipele de care răspund — sînt maistru şi secretarul organizaţiei de partid a U­B pe şantierul de la Sla­tina — despre ce fac oamenii mei. „CALEA PE CARE OMUL CÎŞTIGĂ NEMURIREA" — Munca e singurul rang pe care îl recunosc, zice Virgil. Dacă îţi închipui că sunt cineva în ochii mei şi ai altora, nu e pentru că aş avea nu ştiu ce păr sau nu ştiu ce voce — şi asta prinde bine, dar la artişti — ci pentru felul cum muncesc. In muncă înfloreşte omul, acolo se văd cele mai fru­moase laturi ale lui, îmi place şi un pahar de vin, dar gustul cel mai bun vi­nul îl are cînd lucrarea e terminată, cînd bei între ai tăi şi ştii că mîine o să dormi. Pînă şi odihna e mai dulce, tot datorită muncii. — Aşa se zice. — Ştiu că aşa se zice, dar e plă­cut ca toate adevărurile astea nu numai să le afli , să le trăieşti. Orice constructor sau proiectant demn de acest nume — şi nici unul n-o să spună că exagerez — simte cum îi bate inima mai re­pede cînd se apropie de u­­zina sau centrala pe care a lucrat-o cîndva. Nu ştiu dacă încape asta în ziar, dar eu aşa cred : munca — şi în­tre munci, cea a constructorului intră în primele rînduri — este şi calea pe care omul cîştigă nemuri­rea ! Virgil Petre priveşte din nou în zare. Reporterii au adesea tendinţa de a descoperi că oamenii cu care stau de vorbă sînt mai mult sau mai puţin poeţi. De data asta însă, vina îi aparţine numai şi numai lui Vir­gil ; omul e poet, se străduie să gă­sească ieşire pentru nişte gînduri foarte gingaşe, şi mai ales din altă cauză , virtutea de a munci a căpătat la el o forţă pe care oa­menii de altădată credeau că o poate avea numai viciul : a pus stă­­pînire pe el cu totul. — Asta ştiu, zice el, mi-ar plăcea ca nepoţii noştri să găsească unde­va, cît de cît o istorie, o povestire vie a felului cum am muncit noi. S-o ia naiba de greutate , am construit şi am învăţat noi cu o viteză uimi­toare, am scos ca din pămînt o teh­nică modernă, dar cînd te apuci să povesteşti, nu iese, totul pare palid faţă de felul cum i-am văzut eu muncind pe unii oam­eni. TE VEZI MAI ADÎNC CA INTRU OGLINDĂ — Bine aţi venit, ne-a spus strun­garul timişorean NICOLAE MA­NEA. Oamenii din uzină pot să vă livreze nu numai piese de metal, dar şi ceva gînduri. Munca? Oriunde o să mergeţi, o să vi se vorbească des­pre automatizare şi mecanizare. Un om — mai ales dacă citeşte paginile de ştiinţă ale ziarelor — poate căpăta o impresie greşită : maşina face munca, iar Manea şi alţii ca el n-au nimica de făcut. Ce voiam să sub­liniez ? Tehnica nu ne scapă de ne­voia de a munci. Dimpotrivă. Cînd maşina ia asupra ei mai mult, omului i se cere mai multă pricepere. Asta înseamnă calificare, cultură, învăţătură, inclusiv conştiinţă. Ca şef de echipă ştiu că producţia mea depinde nu numai de felul cum lu­crez cu maşinile. Mai întîi cum lu­crez cu oamenii. Cum le ridic cali­ficarea, cum îi educ. In sensul a­­cesta, automatizarea îţi cere mai multă muncă decît înainte, dar mai plină de satisfacţii. — Intr-un fel, în maşină te vezi mai adine ca într-o oglindă. Maşina cît o fi ea de automată, e ca un cîine, îţi miroase caracterul. AVRAM GHELTOFAN » un tinăr căruia îi plăcea să muncească mai puţin şi să cîştige mai mult. Lucrînd în echipă, a izbutit o vreme să-şi realizeze idealul : trăgeau pen­tru el ceilalţi băieţi. Manea l-a pus să lucreze individual. — Asta a fost o primă fază, mai elementară, ne spune el. Băiatul a muncit ca să cîştige ca lumea. Pe urmă însă au început să intre în joc şi alţi factori. Staţi de vorbă cu el, o să vă convingeţi. L-am căutat pe Gheb­ofan şi l-am întrebat dacă-i place munca, şi de ce. — Din cauza curiozităţii, ne-a spus el. Mereu aflu ceva nou. Un reper, dacă n-ai nimic în creier, e o bucată de me­tal oarecare, însă dacă îţi pui probleme, devine o ră­fuială între tine şi materie şi minute : cum să ataci, pe unde, în cît timp. Ştiţi, eu rămîn cîteodată ore întregi uitîndu-mă la animale. îmi place să le studiez. O să spuneţi că n-are nici o legătură cu strungăria şi o să vă contrazic. Şi eu credeam într-o vreme la fel. De cînd am intrat pe mîna lui nea Manea îmi place să gîndesc munca şi producţia. Să nu rîdeţi de mine, dar cîteodată văd maşina ca pe un organism , o hră­nesc şi simt cum trăieşte de pe urma mea. Dacă stă, parcă se opreşte ceva şi în mine. — Cîştigi bine ? (Continuare în pag. IlI-a) *. Desen de OCTAV GRIGORESCU S­C­I­N­T­E­I­A Nr. 6606

Next