Scînteia, mai 1966 (Anul 35, nr. 6967-6996)
1966-05-01 / nr. 6967
PAGINA 2 SCÂNTEIA mmmuiMmatammmmmmma MOMENTE DIN PERIOADA CONGRESULUI I AL P. C. R. (Urmare din pag. I) Mișcarea socialistă, militînd împotriva exploatării și a oricărei asupriri, pentru deplina egalitate în drepturi a tuturor celor ce muncesc, antrena în bătăliile sociale, alături de oamenii muncii români, pe oamenii muncii de altă naţionalitate. Unii militanţi revoluţionari în frunte cu Alecu Constantinescu, membru în Comitetul Executiv al Partidului Social-Democrat, Griţă Moscu, G. Teodorescu, Iancu Olteanu şi alţii s-au constituit în grupuri revoluţionare ilegale co,muniste. Acţionînd in cadrul curentului de stînga din partid, acestea au desfăşurat o vie activitate pentru răspîndirea în ţara noastră a ideilor leniniste. Partidul social-democrat, cu vechile lui concepţii şi metode, nu reuşea să cuprindă, să organizeze şi să îndrume valul creseînd al acţiunilor de luptă. Elementele înaintate din mişcarea noastră socialistă au început să-şi pună tot mai mult problema transformării vechiului partid social-democrat într-un partid de tip nou, cu adevărat revoluţionar. Creşterea forţelor revoluţionare în rîndurile partidului avea să-şi găsească expresie şi înt schimbarea vechii denumiri a partidului în noiembrie 1918, din aceea de Social- Democrat în Socialist. Accentuarea orientării revoluţionare şi-a pus amprenta şi asupra Declaraţiei de principii adoptată de conducerea partidului în decembrie 1918. Această declaraţie se pronunţa pentru „cucerirea prin orice mijloace a puterii politice din mîinile burgheziei“, fiind pentru prima oară cînd partidul socialist din ţara noastră înscria principiul dictaturii proletariatului într-un document programatic al său. In partid mai dăinuiau însă destule confuzii. Desfăşurarea evenimentelor în focul luptelor de clasă a dus însă la un proces de cristalizare a poziţiilor, de polarizare a forţelor în sînul mişcării muncitoreşti, încercînd să stăvilească creşterea valului revoluţionar, clasele dominante au pus la cale sîngeroasa represiune de la 13 decembrie 1918, intensificînd prigoana împotriva mişcării muncitoreşti. Teroarea a avut însă rezultate cu totul contrarii decît cele scontate. A crescut avîntul revoluţionar al proletariatului, care, departe de a dezarma, a trecut la o regrupare a forţelor sale, transformînd majoritatea întreprinderilor în puternice citadele ale luptei de clasă. In mai toate întreprinderile s-au constituit chiar consilii muncitoreşti, ca organe larg reprezentative ale muncitorilor în faţa patronatului. O sugestivă manifestare a avîntului mişcării muncitoreşti a constituit-o marea demonstraţie împotriva măsurilor teroriste ale guvernului, prilejuită, la 21 februarie 1919, de înmormîntarea lui I. C. Frimu, decedat în urma torturilor suferite la întemniţarea sa după evenimentele de la 13 decembrie 1918. In focul luptelor, dezideratul transformării partidului socialist în partid comunist se contura tot mai clar, cuprinzînd masa largă a membrilor partidului, întregul proletariat revoluţionar. In acest sens s-au pronunţat, în 1919, secţiunea din Bucureşti a partidului, urmată de secţiile partidului din principalele centre muncitoreşti, ca Valea Jiului, Galaţi, Timişoara, Arad şi din întreaga ţară. In august 1920, Congresul partidului socialist din Transilvania a votat o moţiune pentru transformarea partidului în partid comunist. Concomitent s-a petrecut şi un proces de regrupare în rîndurile elementelor reformiste ; încercările lor de a trage înapoi mişcarea muncitorească şi-au pus pecetea asupra programului adoptat de Conferinţa din mai 1919 a partidului socialist, în care, o dată cu teza necesităţii înfăptuirii revoluţiei socialiste, a cuceririi puterii politice de către proletariat, se preconizau linii tactice de conciliere cu burghezia. In locul organizării luptei proletariatului, în locul unei politici de raliere în jurul acestuia a ţărănimii, a micii burghezii şi a oamenilor muncii din rindul naţionalităţilor conlocuitoare, liderii reformişti au mers pe linia combinaţiilor de culise cu vîrfurile reacţiunii, — generalul Averescu, C. Argetoianu, Tache Ionescu — care urmăreau să folosească mişcarea muncitorească în propriile lor scopuri politice, să frîngă avîntul ei revoluţionar. Hotărîtoare pentru clarificarea politică şi ideologică a maselor muncitoare a fost experienţa grevei generale din octombrie 1920, măreaţă ridicare de forţe, punctul culminant în şirul bătăliilor de clasă purtate de proletariatul român în perioada de avînt revoluţionar 1918—1920. Faptul că, cu toată amploarea şi combativitatea ei greva a fost înfrîntă, ca rezultat al şovăielilor şi tacticii conciliante, — a demonstrat limpede proletariatului că pentru a învinge în lupta împotriva claselor exploatatoare, el trebuie să o rupă hotărît cu reformismul, să-şi creeze un partid de clasă consecvent revoluţionar, partidul comunist. De prin luna decembrie 1920 şi pînă la finele lui martie 1921, în toate şedinţele şi întrunirile diferitelor secţiuni ale partidului socialist se dezbăteau pînă noaptea tîrziu problemele legate de pregătirea congresului, în vederea transformării partidului socialist în partid de tip nou, marxist-leninist, al clasei muncitoare. Şedinţele sfîrşeau aproape invariabil prin adoptarea de moţiuni în care membrii partidului cereau imediata convocare a Congresului partidului şi transformarea partidului socialist în partid comunist. Unul din semnatarii articolului se afla în acel timp la Craiova. Aci consfătuirile secţiunii partidului socialist se ţineau o dată sau de două ori pesăptămînă. Ne strîngeam la sediul sindicatelor şi al partidului din strada Copertării localul unei foste prăvălii de cojoace. Seara, două lămpi mari de petrol, atîrnate de tavan, luminau cu aproximaţie sala de şedinţe scundă, cu două rînduri de bănci, fără spetează, orînduite de o parte şi de alta. In unele seri, la adunările secţiei Craiova a partidului socialist, veneau şi trimişi din Bucureşti, delegaţi ai Comitetului Central. Printre aceştia erau însă nu numai reprezentanţi ai stîngii, ci şi exponenţi ai aripei de dreapta — şi interesant , că aceştia îşi modificau cu prudenţă expunerile în faţa fermităţii cu care adunarea se pronunţa pentru transformarea partidului în partid comunist. Pentru elucidarea problemelor legate de afilierea la Internaţionala Comunistă, în toamna anului 1920 a fost trimisă la Moscova o delegaţie a Partidului Socialist, formată din Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Fabian, E. Rozvani, Gh. Cristescu, C. Popovici şi I. Fluieraş. Delegaţia a exprimat hotărîrea partidului de a se afilia la Internaţionala IlI-a Comunistă. Totodată, Gh Cristescu, C. Popovici, E. Rozvani au formulat obiecţii împotriva unor aprecieri care porneau de la necunoaşterea stărilor de lucruri din România, cît şi împotriva stabilirii de către organele Cominternului a componenţei viitorului Comitet Central al partidului — practici care aveau să se manifeste tot mai accentuat în anii ce au urmat, aducînd daune activităţii şi dezvoltării partidului. După reîntoarcerea delegaţiei, pregătirile pentru Congres s-au intensificat. Un moment important în pregătirea Congresului l-a constituit şedinţa Consiliului general al partidului şi sindicatelor din 30 ianuarie — 3 februarie 1921. Dezbaterile care au avut loc cu acest prilej au dus la delimitarea clară a celor trei curente care se formaseră în cadrul partidului — curentul de stînga, revoluţionar, comunist, care se pronunţa pentru convocarea neîntîrziată a Congresului în vederea transformării partidului socialist în partid comunist , la antipod, curentul de dreapta, făţiş potrivnic, şi în sfîrşit, grup d^centtist, care se intitula " al'^isocialiştilor unitari“, care susţineau ideea „afilierii cu rezerve". La şedinţa Consiliului general al partidului şi sindicatelor, puse la vot, moţiunea aripii de stînga a întrunit 18 voturi, a dreptei — 8, iar a centriştilor — 12. Văzîndu-se în minoritate, social-democraţii de dreapta, printre care Fluieraş, Jumanca, Dunăreanu, Pistiner, au părăsit şedinţa, declarînd că „din acest moment dreapta se consideră ieşită din partid“. Ei au rămas izolaţi, întrucît Consiliul reprezenta totalitatea organizaţiilor socialiste din ţară. Convocarea Congresului a fost hotărîtă pentru 8 mai 1921. în primăvară, în toate organizaţiile din ţară au avut loc şedinţe pentru alegerea delegaţilor la Congres, majoritatea covîrşitoare a delegaţilor primind mandate imperative să voteze pentru transformarea partidului în partid comunist. în sfîrşit sosi şi mult aşteptata zi a deschiderii Congresului. Delegaţii veniţi din toate regiunile ţării s-au adunat cu toţii în cele două odăiţe ale redacţiei ziarului „Socialismul“ din fosta str. Academiei — singurul local de care dispuneam, întrucît cele mai multe sedii ale partidului fuseseră închise şi sigilate din ordinul guvernului în timpul grevei generale. Ei reprezentau 45 086 voturi şi aveau 540 de mandate, din care 380 imperative pentru afilierea necondiţionată, iar 78 pentru afilierea cu rezerve. La Congres participau militanţi cunoscuţi ai mişcării socialiste. Printre reprezentanţii curentului de stînga comunist se numărau : Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Andrei Ionescu, Dumitru Grofu, E. Rozvanu, Gh. Niculescu-Mizil, Gh. Stoica, C. Mănescu, M. Cruceanu, Kobles Elek, M. Macavei, Eufrosina Cotor, C. Niţulescu, Benedict Ştefan, Toth Carol, Şerban Andor, I. Mirescu etc. ; printre centrişti: Th. Iordăchescu, Bălănescu-Damian, D. Popp, Iuliu Dascăl, Carol Bartha etc. Unii dintre militanţii revoluţionari, care depuseseră o activitate intensă pentru crearea partidului, ca Pandele Becheanu, Constantin Ivănuş, G. Vasilescu- Vasia, M. Gh. Bujor, Leonte Filipescu, D. Fabian, Alecu Constantinescu, Iancu Olteanu, Elena Filipovici, Ion Elena, n-au putut participa, fiind arestaţi sau aflaţi sub urmărire. Se constitui prezidiul congresului, preşedinte fiind ales D. Stoiculescu, pe atunci deputat de Covurlui. Au mai fost aleşi trei vicepreşedinţi : Mihail Cruceanu de la Craiova, Andrei Ionescu, muncitor tîmplar de la Constanţa, şi Gh. Rusu din Transilvania. La începutul lucrărilor, reprezentanţi ai centriştilor au mai făcut o încercare, de ultim moment, de amînare a Congresului. Această încercare s-a lovit însă de împotrivirea hotărîtă a delegaţilor. Propunerea, redactată în scris, de continuare a lucrărilor, pusă la vot, a întrunit o majoritate impresionantă. Aceasta arăta limpede direcţia în care se îndrepta voinţa congresiştilor, înainte de a se trece la primul punct al ordinei de zi, au fost adoptate un şir de moţiuni. Astfel, în moţiunile „Contra cenzurii şi stării de asediu“, „Pentru cei închişi“, „Pentru amnistie“, „Pentru cei loviţi de grevă" se spunea : „Protestăm împotriva acestui sistem de teroare şi cerem amnistia generală" ; „aducem prinos de recunoştinţă vouă, tovarăşi care suferiţi cu bărbăţie toate lipsurile şi rigorile ocnelor şi închisorilor şi vă încredinţăm că lupta noastră care e şi a voastră va urma hotărîtă mai departe" ; „protestăm contra cenzurii şi stării de asediu“ ; „trimitem salutul nostru de îmbărbătare muncitorilor, bărbaţi, femei, care se află în grevă. Jertfele aduse de ei cauzei socialiste vor da roadele aşteptate“. Exprimînd sentimentele internaţionaliste ale clasei muncitoare din România, Congresul a adoptat o moţiune de solidaritate cu proletariatul rus, „exprimîndu-şi adînca sa admiraţie faţă de opera măreaţă pe care a înfăptuit-o şi faţă de sacrificiile nenumărate aduse cauzei comuniste“. In moţiunea pentru pace, împotriva războiului, se sublinia că războaiele imperialiste „au în realitate scopuri de pradă, de jaf şi de subjugare a claselor muncitoare, atît în afară, cît şi înăuntrul acestor state", şi se cerea „reluarea relaţiilor paşnice cu toate statele vecine“. S-a trecut apoi la primul punct al ordinei de zi. Gh. Cristescu a prezentat „Darea de seamă morală şi materială“ a Comitetului Central. In dezbaterile asupra raportului prezentat de el, s-au făcut critici aspre la adresa elementelor oportuniste, şovăielnice din conducerea partidului mai ales pentru modul cum au acţionat în perioada grevei generale. A treia zi, delegaţii s-au putut aduna în sala cea mare de la sediul partidului din str. Sf. Ionică, care între timp ne fusese pusă la dispoziţie în urma demersului întreprins de o delegaţie a Congresului la Ministerul de Interne. Pe ordinea de zi urma darea de seamă a delegaţiei care tratase cu reprezentanţii Internaţionalei. Raportul principal asupra afilierii se publicase în ziarul „Socialismul“. Şedinţa a fost prezidată de Andrei Ionescu care domina masa prezidiului cu statura lui impunătoare. In sală domnea agitaţia. Unii dintre reprezentanţii centriştilor ne „avertizau“ asupra pericolului ce ne ameninţa. Damian ne-a strigat că „o să ne treacă pofta de comunism cînd ne-om vedea în beciurile poliţiei şi pe la curţile marţiale“. încă din seara precedentă Al. Dobrogeanu-Gherea, din partea Comisiei de organizare a Congresului, îi propusese lui Mihail Cruceanu să vorbească în locul coraportorului Fabian, închis la Jilava. Potrivit mandatului încredinţat de organizaţia din Craiova a partidului, coraportul a susţinut poziţia de stînga, comunistă. Urmară apoi alte şi alte cuvîntări, marea majoritate a sălii primea cu nemulţumire şi dezaprobare pe cei ce se situau pe poziţii potrivnice transformării partidului în partid comunist. Spre amiază, discuţia s-a închis. După o pauză scurtă, s-a trecut la votare, care a avut loc nominal şi pe faţă. Pentru transformarea partidului socialist în partid comunist au votat 428 mandate, faţă de 111 ale centriştilor. Rezultatul votului, anunţat de la tribună, a fost primit cu un entuziasm de nedescris Uralele nu mai conteneau. Ochii tuturor străluceau de bucurie, unii tovarăşi se îmbrăţişau. In sală au răsunat, puternic, accentele „Internaţionalei“. A fost unul din momentele cele mai înălţătoare. Cu toţii eram stăpîniţi de cea mai vie emoţie, înţelegînd marea cotitură pe care crearea partidului o constituia în dezvoltarea mişcării revoluţionare de la noi, în însăşi viaţa şi istoria poporului nostru. Congresul dăduse curs voinţei şi aspiraţiilor clasei muncitoare, maselor populare, care făuresc istoria. Congresul urma să treacă, în continuare, la dezbaterea unor documente de bază, menite să călăuzească activitatea viitoare a partidului. — Partidul Comunist ! Trebuiau astfel adoptate statutul, care punea la temelia organizării partidului principiile leniniste, programul partidului, care înscria necesitatea cuceririi puterii politice de către proletariat și statornicirii dictaturii proletariatului, a exproprierii mijloacelor de producţie „acolo unde procesul de concentrare capitalistă este mai înaintat“, şi trecerii lor în proprietate socialistă, proclama ţelul înfăptuirii în ţara noastră a „societăţii viitoare, care nu-i alta decît comunismul“. Merită a fi relevat faptul că fiind elaborate de cadre ale partidului legate de masele muncitoare care cunoşteau în general bine condiţiile concrete şi particularităţile ţării, documentele supuse dezbaterilor conţineau multe idei bine întemeiate, preconizau soluţii realiste ; de pildă, raportul asupra problemei agrare, pornind de la realitatea concret istorică din România, unde existau încă puternice rămăşiţe ale relaţiilor feudale la sate, preconiza exproprierea fără plată a tuturor proprietăţilor mai mari de 30 ha şi trecerea lor în stăpînirea ţăranilor ; în raport se sublinia că „realizarea economiei colective numai în timpul dictaturii proletare, prin transpunerea mentalităţilor maselor agricole şi numai cu învoirea acestora se poate face", că „nerăbdarea sau violenţa în această privinţă numai daune ar aduce cauzei revoluţiei“. Dezbaterea şi adoptarea acestor documente n-a mai fost însă cu putinţă din cauza întreruperii brutale a Congresului la intervenţia organelor de represiune ale statului burghezo-moşieresc. Era în după-amiaza celei de-a 5-a zi a lucrărilor, se luase tocmai în dezbatere programul agrar, cînd deodată, pe ferestre, am zărit camioane militare, pline de soldaţi înarmaţi, care înconjurau clădirea In sală a intrat un „comisar regal“, colonelul Georgescu, şeful parchetului militar, însoţit de 10—15 ofiţeri şi de un pluton de soldaţi din Regimentul Vînători de munte, cu baionete la armă şi cu puşti mitraliere. Comisarul regal, cu o alură marţială, strigă : — Domnilor, în numele legii, congresul încetează şi vă ordon : mîinile sus ! Numai puţini — şi doar din grupul centriştilor — au ridicat mîinile. Noi toţi, ceilalţi, am rămas nemişcaţi în picioare. — Cei care au votat afilierea — a strigat colonelul, înţelegînd prin aceasta afilierea fără rezerve — să treacă la stînga, iar ceilalţi la dreapta. Ministrul de interne, Argetoianu, trimisese armata să ne aresteze pentru a împiedica, după cum spusese, „existenţa unui partid comunist în ţara noastră !“ Ni s-a prezentat un registru, în care cei ce votaserăm afilierea necondiţionată trebuia să semnăm. Ne dădeam seama că vom fi arestaţi, şi, fiind nevoie ca unii din delegaţi să rămînă în libertate, s-a stăruit pe şoptite ca ei să nu-şi declare votul adevărat. Dar tovarăşii erau atît de porniţi în a mărturisi cu mîndrie votul, incit nu consimţeau să-l tăgăduiască. Aceasta a fost de fapt o a doua votare — într-un fel şi mai impresionantă, căci avea loc în faţa baionetelor şi ştiam cu toţii că „votăm“ totodată şi pentru propria noastră întemniţare. A fost un moment de înaltă conştiinţă revoluţionară. Rînd pe rînd, cei mai mult congresişti, cu ochii strălucind de o bucurie lăuntrică, treceau în partea stingă, punîndu-şi cu mîndrie semnătura în registru, ca pentru a pecetlui măreaţa operă înfăptuită. După semnare, cei ce votaseră împotriva afilierii fără rezerve au fost lăsaţi liberi, iar ceilalţi încărcaţi în dube şi transportaţi la închisoarea Văcăreşti, începuse „lupta cea mare“, lupta Partidului Comunist Român începuse drumul pe care l-a străbătut de atunci partidul nostru cu atît eroism, înfruntînd toate piedicile şi greutăţile şi călăuzind poporul la măreţele transformări şi înfăptuiri pe care le trăim astăzi. Nouă, celor în vîrstă, care am asistat la Congresul de acum 45 de ani, care am fost martori şi participanţi la evenimentele istorice în focul cărora s-a plămădit partidul nostru, ni se umple inima de bucurie şi mîndrie cînd îl vedem acum — puternicul partid comunist de astăzi, care numără în rîndurile lui peste 1 500 000 de membri, strîns unit în jurul Comitetului său Central, urmat cu neţărmurită încredere de întregul popor, îndeplinindu-şi cu cinste rolul de forţă conducătoare a construcţiei socialiste, călăuzind cu mînă de cîrmaci încercat, — spre zările tot mai luminoase deschise de Congresul al IX-lea al partidului — scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România. Violeta ZAMFIRESCU AUR ROMÂNESC Şi Zeus pe Olimp sorbea nectar De soare sudic concentrat în rod, Dar n-a băut din fagur la Cotnar Gustat, precum Dabija-Voievod N-a ţinut sfat pe rădăcina viţei, N-a strîns din omenie-aureole, Nu a trăit nici norii Mioriţei Şi nici credinţa bună-a lui Manole. N-a dus la gură căni înfiorate Cu aur românesc din care suie Cîntec scăzut, rostit pe jumătate De dulce inimă şi amăruie. Bem, lîngă tîmpla Dunării, amiază De anotimp sărbătorit acum In vin de ţară nouă, ce vibrează A ziuă, suflet învăţat la drum. Fotó : I. Cucu Munca noastră - creaţia noastră (Urmare din pag. I) Iată cota de la care obişnuim să ne privim munca. Şi nu e de mirare că privită de la această cotă, de la această înălfime pe care am situat patria, munca noastră se identifică cu creația şi ne place s-o numim tot mai des : creafie. Şi nu greşim numind-o astfel, pentru că arhitectura noilor peisaje, şi mai ales geometria şi forţa şi relaţiile şi valorile aglomerărilor industriale sînt opera noastră, sînt concepute şi făcute şi stăpînite de noi, şi animate de noi, conduse de noi. Privită de la această cotă şi identificată cu creaţia, munca şi calitatea ei devin trăsătura cea mai de seamă a personalităţii noastre, calea de a ni se realiza personalitatea, şi mai ales de a ni se afirma, şi mai ales de a o menfine. Concepţia nouă despre muncă, această religie a vieţii noastre, e hotărîtoare în afirmarea personalităţii şi ea e o pavăză împotriva a tot felul de nedreptăţi care pîndesc din gangurile şi văgăunile trecutului, împotriva imposturii, ignoranţei, vicleniei, favoritismului, nepotismului, demagogiei ; şi chiar dacă viciile acestea mai apar pe alocuri, criteriul principal şi de masă cu care este apreciat omul, criteriul după care i se confirmă personalitatea este acela al muncii, şi el e prezent în toate legile statului nostru începînd cu Constituţia, şi e o parte integrantă a opiniei colective, şi este indicaţia cea mai de preţ, indicaţia permanentă a conducerii partidului nostru. De aceea e atîta efervescenţă în fara noastră, de aceea atîtea îndrăzneli şi căutări, de aceea această ofensivă a tineretului spre tehnică, de aceea alianța şi vraja cutezanței şi înţelegerea şi simțirea profesiunii, în tot mai multe cazuri, ca o pasiune a vieţii. Această concepţie despre muncă defineşte gradul de evoluţie morală, gradul de conştiință la care a ajuns poporul nostru, dar mai demonstrează şi altceva : puterea şi trăinicia regimului şi statului nostru. Munca este o îndatorire de onoare în faţa noastră, dar pentru a se putea manifesta astfel, pentru a nu fi ştirbită niciodată de acest sentiment al onoarei, pentru a dăinui ca o certitudine a vieții fiecăruia, ca un mijloc de realizare a personalității fiecăruia, statul asigură prin Constituție fiecărui cetațean al acestei ţări dreptul la muncă. Cuvintele articolului din Constituie nu sînt simple cuvinte pe hîrtie. Ele sînt ca nişte stindarde înfipte energic de-a lungul şi de-a latul firii, în vîrful nenumăratelor uzine, fabrici, combinate, în vîrful nenumăratelor schele care dau acest aspect de şantier dinamic întregii ţări, şi în care orice cetaţean, cinstit, dornic de muncă, poate să-şi găsească un loc de activitate pe măsura aptitudinilor şi pregătirii sale, şi mai ales poate să-şi dezvolte aptitudinile şi pregătirea, şi mai ales este încurajat, sprijinit material și moral pentru a se desăvîrși. CÎNTECUL MUNCITORESC De-a lungul istoriei mişcării noastre muncitoreşti, de-a lungul celor 45 de ani glorioşi de luptă a partidului nostru, cîntecul muncitoresc revoluţionar a însoţit mereu pe cei mai buni fii ai clasei muncitoare, care au singerat şi nu arareori şi-au dat viaţa pentru viitorul ce se materializează sub ochii noştri — o ţară înfloritoare şi liberă. România socialistă. Cînd spunem că eroii clasei muncitoare erau schingiuiţi dar cîntau, că erau puşi la zid şi răpuşi, fără ca gloanţele călăilor să le poată smulge cîntecul de pe buze, nu facem doar figuri de stil. Mărturisiri ale presei burgheze şi documente din arhivele unui informator atît de puţin favorabil proletariatului, precum Siguranţa burghezo-moşierească, atestă prezenţa cintecului revoluţionar în cele mai grele momente ale activităţii comuniştilor. Reprezentînd una din categoriile folclorice importante, cîntecul muncitoresc revoluţionar face astăzi obiectul unor cercetări aprofundate, care i-au scos la iveală multiplele valenţe Cîntecul revoluţionar a mobilizat, îmbărbătat şi înflăcărat masele muncitoreşti. El a fost un factor de educare a oamenilor muncii în spiritul patriotismului şi al internaţionalismului proletar. Intuind în mod admirabil puterea de mobilizare şi de convingere pe care o poate dezvolta în momentele hotărîtoare ale luptei proletariatului cîntecul revoluţionar, Ilie Pintilie, luptător neînfricat pentru cauza clasei muncitoare, a subliniat că uneori asemenea cîntece merg la ţintă mai bine decit un discurs. Cu sprijinul preţios al unui mare număr de vechi militanţi ai mişcării noastre muncitoreşti, care au participat activ la cele mai importante lupte desfăşurate sub conducerea partidului în anii ilegalităţii, cercetători ai Institutului de etnografie şi folclor au cules un număr apreciabil de cîntece inedite, care au avut circulaţie înainte de Eliberare. Au fost dezvăluite astfel pagini impresionante din istoria mişcării noastre muncitoreşti. Cîntecul muncitoresc revoluţionar demasca viciile orînduirii burghezo-moşiereşti, prevestea răsturnarea ei inevitabilă şi înlocuirea ei cu o nouă orînduire, dreaptă, eliberată de inegalităţile sociale. Desprindem dintr-o notă a siguranţei că la Lugoj, în anul 1942, deci în plin război fascist, un grup de tineri a cîntat cîntecul „Tu să nu spui niciodată", care punea faţă în faţă mizeria maselor cu huzurul claselor parazitare. Pentru acest act de curaj şi conştiinţă, toţi membrii grupului au fost arestaţi şi condamnaţi la cîte cinci ani de închisoare. Alte cîntece evidenţiază rolul comuniştilor, conducători ai mişcării muncitoreşti, curajul legendar cu care au înfruntat represiunea, închisorile, lagărele de concentrare. Intre aceste cîntece, de o largă popularitate s-au bucurat cîntecele „Sub steagul roş", „Gornistul", „Doina Haşului", „Legenda Doftanei" ş.a. Cîntecul „Lăsaţi întristarea", care afirma hotărîrea de a lupta „pentru marea şi sfînta dreptate / Ideal care lumea va întineri", era intonat de către comuniştii transportaţi între baionete din închisoare în închisoare sau spre tribunale. Adesea, cîntecul care se făcea auzit cu asemenea prilejuri antrena după sine mulţimi şi genera demonstraţii. Multe momente importante din istoria mişcării muncitoreşti sînt marcate de cîntece revoluţionare. Astfel, cîntecul „La 11 martie" a avut patru variante. Prima sa variantă se referea la demonstraţia din 1907 a ţăranilor din periferia Galaţilor, cu care s-a solidarizat proletariatul industrial din oraş. Sub imboldul mişcărilor ţărăneşti din acel an, demonstranţii gălăţeni au cerut pămînt. Ei au fost însă întîmpinaţi cu gloanţe şi cu acest prilej şi-a pierdut viaţa Spiru Plăcintaru. A doua variantă a cintecului, intitulată „La 13 Iunie", a fost cîntată în 1916, cu prilejul binecunoscutei manifestaţii a muncitorilor gălăţeni, cînd a fost asasinat muncitorul Spiridon Vrinceanu şi alţii. A treia variantă, „La 13 Decembrie", evocă tragicele evenimente din piaţa Teatrului Naţional, petrecute în 1918, iar a patra, născută în 1920, a fost creată la Bacău, în perioada grevei generale, evocînd între altele asasinarea în închisoare a doctorului Aroneanu, militant al mişcării muncitoreşti. Iată cum cîntecul revoluţionar era mereu prezent, însoţind şi mobilizînd masele, adaptîndu-se, totodată, evenimentelor. In ultimii ani, literatura privind cîntecul muncitoresc revoluţionar din ţara noastră s-a îmbogăţit prin tipărirea unor culegeri, prin studii şi articole apărute în reviste. Mai este însă mult loc de studiu şi cercetare pînă la epuizarea informaţiilor privind cîntecul muncitoresc revoluţionar şi comentarea lor. Cîntecul revoluţionar, moştenire izvorîtă din cele mai bune tradiţii de luptă ale clasei muncitoare şi partidului revoluţionar, posedă reale calităţi artistice, pentru care poate fi îndrăgit şi astăzi. Cele cîteva colecţii de cîntece prelucrate, apărute pînă în prezent, nu sînt însă relevante. Pentru educarea tinerei generaţii în spiritul tradiţiilor partidului nostru ar fi, credem, utilă prelucrarea corală a unui număr mai mare de cîntece revoluţionare. Corurile sindicale, şcolare şi ale caselor de cultură ar trebui să includă în programele lor mai multe cîntece revoluţionare, a căror semnificaţie şi rol în istoria mişcării muncitoreşti ar putea constitui, totodată, tema unor expuneri pasionante. Mult interes ar suscita completarea colecţiei folclorice imprimate pe discuri cu cîntece muncitoreşti revoluţionare. Dezvoltînd cercetarea în domeniul cintecului revoluţionar şi popularizîndu-l din ce în ce mai mult în rîndurile maselor de constructori ai socialismului, îndeplinim o sarcină de onoare. Eugenia CERNEA cercetătoare la Institutul de etnografie şi folclor al Academiei Comoriale revoluţionar