Scînteia, mai 1966 (Anul 35, nr. 6967-6996)

1966-05-01 / nr. 6967

PAGINA 2 SCÂNTEIA mmmuiMmatammmmmmma MOMENTE DIN PERIOADA CONGRESULUI I AL P. C. R. (Urmare din pag. I) Mișcarea socialistă, militînd îm­potriva exploatării și a oricărei asupriri, pentru deplina egalitate în drepturi a tuturor celor ce muncesc, antrena în bătăliile so­ciale, alături de oamenii muncii români, pe oamenii muncii de altă naţionalitate. Unii militanţi revoluţionari în frunte cu Alecu Constantinescu, membru în Comitetul Executiv al Partidului Social-Democrat, Griţă Moscu, G. Teodorescu, Iancu Ol­­teanu şi alţii s-au constituit în grupuri revoluţionare ilegale co­,­muniste. Acţionînd in cadrul cu­rentului de stînga din partid, a­­cestea au desfăşurat o vie activi­tate pentru răspîndirea în ţara noastră a ideilor leniniste. Partidul social-democrat, cu ve­chile lui concepţii şi metode, nu reuşea să cuprindă, să organizeze şi să îndrume valul creseînd al ac­ţiunilor de luptă. Elementele înain­tate din mişcarea noastră socialistă au început să-şi pună tot mai mult problema transformării vechiului partid social-democrat într-un par­tid de tip nou, cu adevărat revolu­ţionar. Creşterea forţelor revoluţionare în rîndurile partidului avea să-şi găsească expresie şi înt schimbarea vechii denumiri a partidului în no­iembrie 1918, din aceea de Social- Democrat în Socialist. Accentuarea orientării revoluţionare şi-a pus amprenta şi asupra Declaraţiei de principii adoptată de conducerea partidului în decembrie 1918. A­­ceastă declaraţie se pronunţa pen­tru „cucerirea prin orice mijloace a puterii politice din mîinile bur­gheziei“, fiind pentru prima oară cînd partidul socialist din ţara noastră înscria principiul dictaturii proletariatului într-un document programatic al său. In partid mai dăinuiau însă des­tule confuzii. Desfăşurarea eveni­mentelor în focul luptelor de clasă a dus însă la un proces de crista­lizare a poziţiilor, de polarizare a forţelor în sînul mişcării munci­toreşti, încercînd să stăvilească creşte­rea valului revoluţionar, clasele dominante au pus la cale sînge­­roasa represiune de la 13 decem­brie 1918, intensificînd prigoana împotriva mişcării muncitoreşti. Teroarea a avut însă rezultate cu totul contrarii decît cele scontate. A crescut avîntul revoluţionar al proletariatului, care, departe de a dezarma, a trecut la o regrupare a forţelor sale, transformînd majori­tatea întreprinderilor în puternice citadele ale luptei de clasă. In mai toate întreprinderile s-au constituit chiar consilii muncitoreşti, ca or­gane larg reprezentative ale mun­citorilor în faţa patronatului. O sugestivă manifestare a avîntului mişcării muncitoreşti a constituit-o marea demonstraţie împotriva mă­surilor teroriste ale guvernului, prilejuită, la 21 februarie 1919, de înmormîntarea lui I. C. Frimu, de­cedat în urma torturilor suferite la întemniţarea sa după eveni­mentele de la 13 decembrie 1918. In focul luptelor, dezideratul transformării partidului socialist în partid comunist se contura tot mai clar, cuprinzînd masa largă a membrilor partidului, în­tregul proletariat revoluţionar. In acest sens s-au pronunţat, în 1919, secţiunea din Bucureşti a partidu­lui, urmată de secţiile partidului din principalele centre muncito­reşti, ca Valea Jiului, Galaţi, Ti­mişoara, Arad şi din întreaga ţară. In august 1920, Congresul partidu­lui socialist din Transilvania a votat o moţiune pentru transformarea partidului în partid comunist. Concomitent s-a petrecut şi un proces de regrupare în rîndurile elementelor reformiste ; încercările lor de a trage înapoi mişcarea muncitorească şi-au pus pecetea a­­supra programului adoptat de Con­ferinţa din mai 1919 a partidului socialist, în care, o dată cu teza ne­cesităţii înfăptuirii revoluţiei socia­liste, a cuceririi puterii politice de către proletariat, se preconizau linii tactice de conciliere cu bur­ghezia. In locul organizării luptei proletariatului, în locul unei poli­tici de raliere în jurul acestuia a ţărănimii, a micii burghezii şi a oa­menilor muncii din rindul naţiona­lităţilor conlocuitoare, liderii refor­mişti au mers pe linia combinaţiilor de culise cu vîrfurile reacţiunii, — generalul Averescu, C. Argetoianu, Tache Ionescu — care urmăreau să folosească mişcarea muncito­rească în propriile lor scopuri po­litice, să frîngă avîntul ei revolu­ţionar. Hotărîtoare pentru clarificarea politică şi ideologică a maselor muncitoare a fost experienţa grevei generale din octombrie 1920, mă­reaţă ridicare de forţe, punctul culminant în şirul bătăliilor de clasă purtate de proletariatul ro­mân în perioada de avînt revolu­ţionar 1918—1920. Faptul că, cu toată amploarea şi combativitatea ei greva a fost înfrîntă, ca rezultat al şovăielilor şi tacticii conciliante, — a demonstrat limpede proleta­riatului că pentru a învinge în lupta împotriva claselor exploata­toare, el trebuie să o rupă hotărît cu reformismul, să-şi creeze un partid de clasă consecvent revo­luţionar, partidul comunist. De prin luna decembrie 1920 şi pînă la finele lui martie 1921, în toate şedinţele şi întrunirile diferi­telor secţiuni ale partidului socia­list se dezbăteau pînă noaptea tîr­­ziu problemele legate de pregătirea congresului, în vederea transformă­rii partidului socialist în partid de tip nou, marxist-leninist, al clasei muncitoare. Şedinţele sfîrşeau a­­proape invariabil prin adoptarea de moţiuni în care membrii partidului cereau imediata convocare a Con­gresului partidului şi transforma­rea partidului socialist în partid comunist. Unul din semnatarii articolului se afla în acel timp la Craiova. Aci consfătuirile secţiunii partidului so­cialist se ţineau o dată sau de două ori pe­­săptămînă. Ne strîngeam la sediul sindicatelor şi al partidului din strada Copertări­i localul unei foste prăvălii de cojoace. Seara, două lămpi mari de petrol, atîrna­­te de tavan, luminau cu aproxima­ţie sala de şedinţe scundă, cu două rînduri de bănci, fără spetează, orînduite de o parte şi de alta. In unele seri, la adunările secţiei Cra­iova a partidului socialist, veneau şi trimişi din Bucureşti, delegaţi ai Comitetului Central. Printre aceş­tia erau însă nu numai reprezen­tanţi ai stîngii, ci şi exponenţi ai aripei de dreapta — şi interesant , că aceştia îşi modificau cu pruden­ţă expunerile în faţa fermităţii cu care­ adunarea se pronunţa pentru transformarea partidului în partid comunist. Pentru elucidarea problemelor legate de afilierea la Internaţiona­la Comunistă, în toamna anu­lui 1920 a fost trimisă la Moscova o delegaţie a Partidului Socialist, formată din Al. Dobrogeanu-Ghe­­rea, D. Fabian, E. Rozvani, Gh. Cristescu, C. Popovici şi I. Fluieraş. Delegaţia a exprimat hotărîrea partidului de a se afilia la Inter­naţionala IlI-a Comunistă. Totoda­tă, Gh Cristescu, C. Popovici, E. Rozvani au formulat obiecţii îm­potriva unor aprecieri care por­neau de la necunoaşterea stărilor de lucruri din România, cît şi îm­potriva stabilirii de către organele Cominternului a componenţei vii­torului Comitet Central al parti­dului — practici care aveau să se manifeste tot mai accentuat în anii ce au urmat, aducînd daune acti­vităţii şi dezvoltării partidului. După reîntoarcerea delegaţiei, pregătirile pentru Congres s-au intensificat. Un moment important în pregătirea Congresului l-a con­stituit şedinţa Consiliului general al partidului şi sindicatelor din 30 ianuarie — 3 februarie 1921. Dezba­terile care au avut loc cu acest prilej au dus la delimitarea clară a celor trei curente care se forma­seră în cadrul partidului — cu­rentul de stînga, revoluţionar, co­munist, care se pronunţa pentru­ convocarea neîntîrziată a Congre­sului în vederea transformării partidului socialist în partid co­munist , la antipod, curentul de dreapta, făţiş potrivnic, şi în sfîr­­şit, grup d^centtist, care se inti­tula " al'^isocialiştilor unitari“, care susţineau ideea „afilierii cu rezerve". La şedinţa Con­siliului general al partidului şi sindicatelor, puse la vot, moţiunea aripii de stînga a întrunit 18 vo­turi, a dreptei — 8, iar a centriştilor — 12. Văzîndu-se în minoritate, so­­cial-democraţii de dreapta, printre care Fluieraş, Jumanca, Dunărea­­nu, Pistiner, au părăsit şedinţa, de­­clarînd că „din acest moment dreapta se consideră ieşită din partid“. Ei au rămas izolaţi, întru­­cît Consiliul reprezenta totalitatea organizaţiilor socialiste din ţară. Convocarea Congresului a fost ho­­tărîtă pentru 8 mai 1921. în primăvară, în toate organiza­ţiile din ţară au avut loc şedinţe pentru alegerea delegaţilor la Con­gres, majoritatea covîrşitoare a delegaţilor primind mandate im­perative să voteze pentru trans­formarea partidului în partid co­munist. în sfîrşit sosi şi mult aşteptata zi a deschiderii Congresului. Dele­gaţii veniţi din toate regiunile ţării s-au adunat cu toţii în cele două odăiţe ale redacţiei ziarului „So­cialismul“ din fosta str. Academiei — singurul local de care dispu­neam, întrucît cele mai multe sedii ale partidului fuseseră închise şi sigilate din ordinul guvernului în timpul grevei generale. Ei reprezen­tau 45 086 voturi şi aveau 540 de mandate, din care 380 imperative pentru afilierea necondiţionată, iar 78 pentru afilierea cu rezerve. La Congres participau militanţi cunoscuţi ai mişcării socialiste. Printre reprezentanţii curentului de stînga comunist se numărau : Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Andrei Ionescu, Dumitru Grofu, E. Rozvanu, Gh. Niculescu-Mizil, Gh. Stoica, C. Mănescu, M. Cruceanu, Kobles Elek, M. Macavei, Eufro­­sina Cotor, C. Niţulescu, Benedict Ştefan, Toth Carol, Şerban Andor, I. Mirescu etc. ; printre centrişti: Th. Iordăchescu, Bălănescu-Da­­mian, D. Popp, Iuliu Dascăl, Carol Bartha etc. Unii dintre militanţii revoluţionari, care depuseseră o activitate intensă pentru crearea partidului, ca Pandele Becheanu, Constantin Ivănuş, G. Vasilescu- Vasia, M. Gh. Bujor, Leonte Fili­­pescu, D. Fabian, Alecu Constanti­nescu, Iancu Olteanu, Elena Fili­­povici, Ion Elena, n-au putut par­ticipa, fiind arestaţi sau aflaţi sub urmărire. Se constitui prezidiul congresu­lui, preşedinte fiind ales D. Stoi­­culescu, pe atunci deputat de Co­­vurlui. Au mai fost aleşi trei vicepreşedinţi : Mihail Cruceanu de la Craiova, Andrei Ionescu, muncitor tîmplar de la Constanţa, şi Gh. Rusu din Transilvania. La începutul lucrărilor, repre­zentanţi ai centriştilor au mai fă­cut o încercare, de ultim moment, de amînare a Congresului. Această încercare s-a lovit însă de împotri­virea hotărîtă a delegaţilor. Propu­nerea, redactată în scris, de conti­nuare a lucrărilor, pusă la vot, a întrunit o majoritate impresionan­tă. Aceasta arăta limpede direc­ţia în care se îndrepta voinţa congresiştilor, înainte de a se trece la primul punct al ordinei de zi, au fost a­­doptate un şir de moţiuni. Astfel, în moţiunile „Contra cenzurii şi stării de asediu“, „Pentru cei în­chişi“, „Pentru amnistie“, „Pentru cei loviţi de grevă" se spunea : „Protestăm împotriva acestui sis­tem de teroare şi cerem amnistia generală" ; „aducem prinos de re­cunoştinţă vouă, tovarăşi care su­feriţi cu bărbăţie toate lipsurile şi rigorile ocnelor şi închisorilor şi vă încredinţăm că lupta noastră care e şi a voastră va urma hotărî­tă mai departe" ; „protestăm con­tra cenzurii şi stării de asediu“ ; „trimitem salutul nostru de îmbăr­bătare muncitorilor, bărbaţi, femei, care se află în grevă. Jertfele a­­duse de ei cauzei socialiste vor da roadele aşteptate“. Exprimînd sentimentele interna­ţionaliste ale clasei muncitoare din România, Congresul a adoptat o moţiune de solidaritate cu prole­tariatul rus, „exprimîndu-şi adîn­­ca sa admiraţie faţă de opera mă­reaţă pe care a înfăptuit-o şi faţă de sacrificiile nenumărate aduse cauzei comuniste“. In moţiunea pentru pace, împotriva războiului, se sublinia că războaiele imperia­liste „au în realitate scopuri de pradă, de jaf şi de subjugare a cla­selor muncitoare, atît în afară, cît şi înăuntrul acestor state", şi se cerea „reluarea relaţiilor paşnice cu toate statele vecine“. S-a trecut apoi la primul punct al ordinei de zi. Gh. Cristescu a prezentat „Darea de seamă morală şi materială“ a Comitetului Cen­tral. In dezbaterile asupra rapor­tului prezentat­ de el, s-au făcut critici aspre la adresa elementelor oportuniste, şovăielnice din condu­cerea partidului mai ales pentru modul cum au acţionat în perioada grevei generale. A treia zi, delegaţii s-au putut aduna în sala cea mare de la sediul partidului din str. Sf. Ionică, care între timp ne fusese pusă la dispo­ziţie în urma demersului între­prins de o delegaţie a Congresu­lui la Ministerul de Interne. Pe ordinea de zi urma darea de seamă a delegaţiei care tratase cu reprezentanţii Internaţionalei. Ra­portul principal asupra afilierii se publicase în ziarul „Socialismul“. Şedinţa a fost prezidată de An­drei Ionescu care domina masa prezidiului cu statura lui impună­toare. In sală domnea agitaţia. Unii dintre reprezentanţii centriş­tilor ne „avertizau“ asupra perico­lului ce ne ameninţa. Damian ne-a strigat că „o să ne treacă pofta de comunism cînd ne-om vedea în beciurile poliţiei şi pe la curţile marţiale“. încă din seara precedentă Al. Dobrogeanu-Gherea, din partea Comisiei de organizare a Congre­sului, îi propusese lui Mihail Cru­ceanu să vorbească în locul cora­­portorului Fabian, închis la Ji­lava. Potrivit mandatului încre­dinţat de organizaţia din Craiova a partidului, coraportul a susţinut poziţia de stînga, comunistă. Ur­mară apoi alte şi alte cuvîntări, marea majoritate a sălii primea cu nemulţumire şi dezaprobare pe cei ce se situau pe poziţii potriv­nice transformării partidului în partid comunist. Spre amiază, discuţia s-a închis. După o pauză scurtă, s-a trecut la votare, care a avut loc nominal şi pe faţă. Pentru transformarea partidului socialist în partid co­munist au votat 428 mandate, faţă de 111 ale centriştilor. Rezultatul votului, anunţat de la tribună, a fost primit cu un entuziasm de nedescris Uralele nu mai conte­neau. Ochii tuturor străluceau de bucurie, unii tovarăşi se îmbrăţi­şau. In sală au răsunat, puternic, accentele „Internaţionalei“. A fost unul din momentele cele mai înăl­ţătoare. Cu toţii eram stăpîniţi de cea mai vie emoţie, înţelegînd ma­rea cotitură pe care crearea parti­dului o constituia în dezvoltarea mişcării revoluţionare de la noi, în însăşi viaţa şi istoria poporului nostru. Congresul dăduse curs voinţei şi aspiraţiilor clasei mun­citoare, maselor populare, care făuresc istoria. Congresul urma să treacă, în continuare, la dezbaterea unor do­cumente de bază, menite să călăuzească activitatea viitoare a partidului. — Partidul Comu­nist ! Trebuiau astfel adoptate statutul, care punea la teme­lia organizării partidului princi­piile leniniste, programul partidu­lui, care înscria necesitatea cu­ceririi puterii politice de către pro­letariat și statornicirii dictaturii proletariatului, a exproprierii mij­loacelor de producţie „acolo unde procesul de concentrare capitalistă este mai înaintat“, şi trecerii lor în proprietate socialistă, proclama ţelul înfăptuirii în ţara noastră a „societăţii viitoare, care nu-i alta decît comunismul“. Merită a fi re­levat faptul că fiind elaborate de cadre ale partidului legate de ma­sele muncitoare care cunoşteau în general bine condiţiile concrete şi particularităţile ţării, docu­mentele supuse dezbaterilor con­ţineau multe idei bine înte­meiate, preconizau soluţii rea­liste ; de pildă, raportul asupra problemei agrare, pornind de la realitatea concret istorică din România, unde existau încă puter­nice rămăşiţe ale relaţiilor feudale la sate, preconiza exproprierea fără plată a tuturor proprietăţilor mai mari de 30 ha şi trecerea lor în stăpînirea ţăranilor ; în raport se sublinia că „realizarea economiei colective numai în timpul dictatu­rii proletare, prin transpunerea mentalităţilor maselor agricole şi numai cu învoirea acestora se poa­te face", că „nerăbdarea sau vio­lenţa în această privinţă numai daune ar aduce cauzei revoluţiei“. Dezbaterea şi adoptarea acestor documente n-a mai fost însă cu putinţă din cauza întreruperii bru­tale a Congresului la intervenţia organelor de represiune ale statu­lui burghezo-moşieresc. Era în după-amiaza celei de-a 5-a zi a lu­crărilor, se luase tocmai în dezba­tere programul agrar, cînd deoda­tă, pe ferestre, am zărit camioane militare, pline de soldaţi înarmaţi, care înconjurau clădirea In sală a intrat un „comisar regal“, colonelul Georgescu, şeful parchetului mili­tar, însoţit de 10—15 ofiţeri şi de un pluton de soldaţi din Regimen­tul Vînători de munte, cu baionete la armă şi cu puşti mitraliere. Comisarul regal, cu o alură mar­ţială, strigă : — Domnilor, în numele legii, congresul încetează şi vă ordon : mîinile sus ! Numai puţini — şi doar din grupul centriştilor — au ri­dicat mîinile. Noi toţi, ceilalţi, am rămas nemişcaţi în picioare. — Cei care au votat afilierea — a strigat colonelul, înţelegînd prin aceasta afilierea fără rezerve — să treacă la stînga, iar ceilalţi la dreapta. Ministrul de interne, Argetoianu, trimisese armata să ne aresteze pentru a împiedica, după cum spu­sese, „existenţa unui partid comu­nist în ţara noastră !“ Ni s-a prezentat un registru, în care cei ce votaserăm afilierea ne­condiţionată trebuia să semnăm. Ne dădeam seama că vom fi arestaţi, şi, fiind nevoie ca unii din delegaţi să rămînă în libertate, s-a stăruit pe şoptite ca ei să nu-şi declare vo­tul adevărat. Dar tovarăşii erau atît de porniţi în a mărturisi cu m­îndrie votul, incit nu consimţeau să-l tăgăduiască. Aceasta a fost de fapt o a doua votare — într-un fel şi mai impresionantă, căci avea loc în faţa baionetelor şi ştiam cu toţii că „votăm“ totodată şi pentru pro­pria noastră întemniţare. A fost un moment de înaltă conştiinţă revoluţionară. Rînd pe rînd, cei mai mult congresişti, cu ochii strălucind de o bucurie lăun­trică, treceau în partea stingă, pu­­nîndu-şi cu mîndrie semnătura în registru, ca pentru a pecetlui mă­reaţa operă înfăptuită. După semnare, cei ce votaseră împotriva afilierii fără rezerve au fost lăsaţi liberi, iar ceilalţi încăr­caţi în dube şi transportaţi la în­chisoarea Văcăreşti, începuse „lupta cea mare“, lupta Partidului Comunist Român­­ începuse drumul pe care l-a stră­bătut de atunci partidul nostru cu atît eroism, înfruntînd toate pie­dicile şi greutăţile şi călăuzind po­porul la măreţele transformări şi înfăptuiri pe care le trăim astăzi. Nouă, celor în vîrstă, care am asistat la Congresul de acum 45 de ani, care am fost martori şi parti­cipanţi la evenimentele istorice în focul cărora s-a plămădit partidul nostru, ni se umple inima de bucu­rie şi mîndrie cînd îl vedem acum — puternicul partid comunist de astăzi, care numără în rîndurile lui peste 1 500 000 de membri, strîns unit în jurul Comitetului său Cen­tral, urmat cu neţărmurită încre­dere de întregul popor, îndeplinin­­du-şi cu cinste rolul de forţă con­ducătoare a construcţiei socialiste, călăuzind cu mînă de cîrmaci în­cercat, — spre zările tot mai lu­minoase deschise de Congresul al IX-lea al partidului — scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România. Violeta ZAMFIRESCU A­UR ROMÂNESC Şi Zeus pe Olimp sorbea nectar De soare sudic concentrat în rod, Dar n-a băut din fagur la Cotnar Gustat, precum Dabija-Voievod N-a ţinut sfat pe rădăcina viţei, N-a strîns din omenie-aureole, Nu a trăit nici norii Mioriţei Şi nici credinţa bună-a lui Manole. N-a dus la gură căni înfiorate Cu aur românesc din care suie Cîntec scăzut, rostit pe jumătate De dulce inimă şi amăruie. Bem, lîngă tîmpla Dunării, amiază De anotimp sărbătorit acum In vin de ţară nouă, ce vibrează A ziuă, suflet învăţat la drum. Fotó : I. Cucu Munca noastră - creaţia noastră (Urmare din pag. I) Iată cota de la care obişnuim să ne privim munca. Şi nu e de mirare că privită de la această cotă, de la această înălfime pe care am situat patria, munca noastră se identifică cu creația şi ne place s-o numim tot mai des : creafie. Şi nu greşim nu­mind-o astfel, pentru că arhitectura noilor peisaje, şi mai ales geometria şi forţa şi relaţiile şi valorile aglome­rărilor industriale sînt opera noastră, sînt concepute şi făcute şi stăpînite de noi, şi animate de noi, conduse de noi. Privită de la această cotă şi iden­tificată cu creaţia, munca şi calita­tea ei devin trăsătura cea mai de seamă a personalităţii noastre, calea de a ni se realiza personalitatea, şi mai ales de a ni se afirma, şi mai ales de a o menfine. Concepţia nouă des­pre muncă, această religie a vieţii noastre, e hotărîtoare în afirmarea per­sonalităţii şi ea e o pavăză împotriva a tot felul de nedreptăţi care pîn­­desc din gangurile şi văgăunile tre­cutului, împotriva imposturii, ignoran­ţei, vicleniei, favoritismului, nepotis­mului, demagogiei ; şi chiar dacă vi­ciile acestea mai apar pe alocuri, criteriul principal şi de masă cu care este apreciat omul, criteriul după care i se confirmă personalitatea este acela al muncii, şi el e prezent în toate legile statului nostru începînd cu Constituţia, şi e o parte integran­tă a opiniei colective, şi este indi­caţia cea mai de preţ, indicaţia per­manentă a conducerii partidului nos­tru. De aceea e atîta efervescenţă în fara noastră, de aceea atîtea în­drăzneli şi căutări, de aceea această ofensivă a tineretului spre tehnică, de aceea alianța şi vraja cutezanței şi înţelegerea şi simțirea profesiunii, în tot mai multe cazuri, ca o pasiune a vieţii. Această concepţie despre muncă defineşte gradul de evoluţie morală, gradul de conştiință la care a ajuns poporul nostru, dar mai demonstrea­ză şi altceva : puterea şi trăinicia re­gimului şi statului nostru. Munca este o îndatorire de onoare în faţa noas­tră, dar pentru a se putea manifesta astfel, pentru a nu fi ştirbită nici­odată de acest sentiment al onoarei, pentru a dăinui ca o certitudine a vieții fiecăruia, ca un mijloc de rea­lizare a personalității fiecăruia, sta­tul asigură prin Constituție fiecărui cetațean al acestei ţări dreptul la muncă. Cuvintele articolului din Con­stituie nu sînt simple cuvinte pe hîrtie. Ele sînt ca nişte stindarde în­fipte energic de-a lungul şi de-a la­tul firii, în vîrful nenumăratelor uzi­ne, fabrici, combinate, în vîrful ne­număratelor schele care dau acest aspect de şantier dinamic întregii ţări, şi în care orice cetaţean, cinstit, dor­nic de muncă, poate să-şi găsească un loc de activitate pe măsura apti­tudinilor şi pregătirii sale, şi mai a­­les poate să-şi dezvolte aptitudinile şi pregătirea, şi mai ales este încu­rajat, sprijinit material și moral pen­tru a se desăvîrși. CÎNTECUL MUNCITORESC De-a lungul istoriei mişcării noastre muncitoreşti, de-a lungul celor 45 de ani glorioşi de luptă a partidului nostru, cîntecul mun­citoresc revoluţionar a însoţit me­reu pe cei mai buni fii ai clasei muncitoare, care au singerat şi nu arareori şi-au dat viaţa pentru viitorul ce se materializează sub ochii noştri — o ţară înfloritoare şi liberă. România socialistă. Cînd spunem că eroii clasei muncitoare erau schingiuiţi dar cîntau, că erau puşi la zid şi răpuşi, fără ca gloan­ţele călăilor să le poată smulge cîntecul de pe buze, nu facem doar figuri de stil. Mărturisiri ale presei burgheze şi documente din arhi­vele unui informator atît de pu­ţin favorabil proletariatului, precum Siguranţa burghezo-moşierească, atestă prezenţa cintecului revolu­ţionar în cele mai grele momente ale activităţii comuniştilor. Reprezentînd una din categoriile folclorice importante, cîntecul mun­citoresc revoluţionar face astăzi obiectul unor cercetări aprofunda­te, care i-au scos la iveală mul­tiplele valenţe Cîntecul revoluţio­nar a mobilizat, îmbărbătat şi în­flăcărat masele muncitoreşti. El a fost un factor de educare a oame­nilor muncii în spiritul patriotismu­lui şi al internaţionalismului pro­letar. Intuind în mod admirabil pu­terea de mobilizare şi de convin­gere pe care o poate dezvolta în momentele hotărîtoare ale luptei proletariatului cîntecul revoluţio­nar, Ilie Pintilie, luptător neînfri­cat pentru cauza clasei muncitoare, a subliniat că uneori asemenea cîntece merg la ţintă mai bine de­cit un discurs. Cu sprijinul preţios al unui mare număr de vechi militanţi ai mişcă­rii noastre muncitoreşti, care au participat activ la cele mai impor­tante lupte desfăşurate sub condu­cerea partidului în anii ilegalităţii, cercetători ai Institutului de etno­grafie şi folclor au cules un număr apreciabil de cîntece inedite, care au avut circulaţie înainte de Eli­berare. Au fost dezvăluite astfel pagini impresionante din istoria mişcării noastre muncitoreşti. Cîntecul muncitoresc revoluţio­nar demasca viciile orînduirii bur­­ghezo-moşiereşti, prevestea răstur­narea ei inevitabilă şi înlocuirea ei cu o nouă orînduire, dreaptă, eli­berată de inegalităţile sociale. Desprindem dintr-o notă a sigu­ranţei că la Lugoj, în anul 1942, deci în plin război fascist, un grup de tineri a cîntat cîntecul „Tu să nu spui niciodată", care punea faţă în faţă mizeria maselor cu hu­zurul claselor parazitare. Pentru acest act de curaj şi conştiinţă, toţi membrii grupului au fost a­­restaţi şi condamnaţi la cîte cinci ani de închisoare. Alte cîntece evidenţiază rolul co­muniştilor, conducători ai mişcării muncitoreşti, curajul legendar cu care au înfruntat represiunea, în­chisorile, lagărele de concentrare. Intre aceste cîntece, de o largă popularitate s-au bucurat cîntecele „Sub steagul roş", „Gornistul", „Doina Haşului", „Legenda Dofta­­nei" ş.a. Cîntecul „Lăsaţi întrista­rea", care afirma hotărîrea de a lupta „pentru marea şi sfînta drep­tate / Ideal care lumea va întineri", era intonat de către comuniştii transportaţi între baionete din în­chisoare în închisoare sau spre tribunale. Adesea, cîntecul care se făcea auzit cu asemenea prilejuri antrena după sine mulţimi şi ge­nera demonstraţii. Multe momente importante din istoria mişcării muncitoreşti sînt marcate de cîntece revoluţionare. Astfel, cîntecul „La 11 martie" a avut patru variante. Prima sa va­riantă se referea la demonstraţia din 1907 a ţăranilor din periferia Galaţilor, cu care s-a solidarizat proletariatul industrial din oraş. Sub imboldul mişcărilor ţărăneşti din acel an, demonstranţii gălăţeni au cerut pămînt. Ei au fost însă întîmpinaţi cu gloanţe şi cu acest prilej şi-a pierdut viaţa Spiru Plăcintaru. A doua varian­tă a cintecului, intitulată „La 13 Iunie", a fost cîntată în 1916, cu pri­lejul binecunoscutei manifestaţii a muncitorilor gălăţeni, cînd a fost asasinat muncitorul Spiridon Vrin­­ceanu şi alţii. A treia variantă, „La 13 Decembrie", evocă tragicele eve­nimente din piaţa Teatrului Naţio­nal, petrecute în 1918, iar a patra, născută în 1920, a fost creată la Bacău, în perioada grevei gene­rale, evocînd între altele asasina­rea în închisoare a doctorului Aroneanu, militant al mişcării mun­citoreşti. Iată cum cîntecul revolu­ţionar era mereu prezent, însoţind şi mobilizînd masele, adaptîndu-se, totodată, evenimentelor. In ultimii ani, literatura privind cîntecul muncitoresc revoluţionar din ţara noastră s-a îmbogăţit prin tipărirea unor culegeri, prin studii şi articole apărute în reviste. Mai este însă mult loc de studiu şi cer­cetare pînă la epuizarea informa­ţiilor privind cîntecul muncitoresc revoluţionar şi comentarea lor. Cîntecul revoluţionar, moştenire izvorîtă din cele mai bune tradiţii de luptă ale clasei muncitoare şi partidului revoluţionar, posedă re­ale calităţi artistice, pentru care poate fi îndrăgit şi astăzi. Cele cîteva colecţii de cîntece prelu­crate, apărute pînă în prezent, nu sînt însă relevante. Pentru educa­rea tinerei generaţii în spiritul tra­diţiilor partidului nostru ar fi, cre­dem, utilă prelucrarea corală a unui număr mai mare de cîntece revoluţionare. Corurile sindicale, şcolare şi ale caselor de cul­tură ar trebui să includă în pro­gramele lor mai multe cîntece re­voluţionare, a căror semnificaţie şi rol în istoria mişcării muncitoreşti ar putea constitui, totodată, tema unor expuneri pasionante. Mult in­teres ar suscita completarea colec­ţiei folclorice imprimate pe discuri cu cîntece muncitoreşti revolu­ţionare. Dezvoltînd cercetarea în dome­niul cintecului revoluţionar şi popu­­larizîndu-l din ce în ce mai mult în rîndurile maselor de construc­tori ai socialismului, îndeplinim o sarcină de onoare. Eugenia CERNEA cercetătoare la Institutul de etnografie şi folclor al Academiei Comori­ale revoluţionar

Next