Scînteia, mai 1967 (Anul 36, nr. 7328-7357)

1967-05-01 / nr. 7328

PAGINA 2 „Clasa muncitoare - clasa cea mai înaintată a societăţii - eliberîn­­du-se pe sine, a eliberat de exploatare şi asuprire toate păturile muncitoare, întreaga naţiune română. Ea a dus greul luptei şi muncii pentru construi­rea socialismului, îndeplinindu-şi cu cinste îndatoririle ce-i revin în pro­cesul transformării revoluţionare a societăţii, în tot ce s-a înfăptuit în aceşti ani, în uzinele şi combinatele ridicate pe întregul cuprins al ţării, în înfăţişarea nouă, luminoasă şi prosperă a oraşelor, în schimbările pro­funde petrecute în toate domeniile vieţii economice şi sociale se află încorporate energia, priceperea şi entuziasmul clasei muncitoare din România". NICOLAE CEAUŞESCU (Urmare din pag. I) chire şt­ii ascunse cu gri­jă în buzunarul de la piept. Prin secţie patru­lau uniformele albastre ale jandarmilor. Mai în­colo, carcera îşi profila gratiile negre. — Atunci am văzut-o pentru ultima dată — ne­ spune Iulian Mutulescu, astăzi maistru în secţia mecanică. Seara, ţara a aflat vestea eliberării. In dimineaţa de 24, lucrul a început mai tîrziu. Comu­niştii, pe care acum i-am­ cunoscut cu toţii, au or­g­­anizat un mare miting. n acest timp, o parte dintre noi, înrolaţi în for­maţiunile patriotice­ de luptă, izgoneau pe nazişti. Ţin minte ca astăzi că or­bia s-a terminat şi ne-am repezit spre carceră. Nici urma ei n-a mai rămas. Era demolat tre­cutul, o epocă în­treagă cădea sub lo­viturile necruţătoare ale clasei muncitoa­re care ieşea din car­ceră. Ieşea din in­fern şi inaugura pentru întregul po­por o altă eră. Peste România răsărea soa­rele libertăţii! —­ Au urmat luni grele.« Ceaţa amintirii se aşter­ne în ochii unuia dintre veteranii uzinei, adevăra­tă cronică vie, comunistul Bogdan Filon de la forjă. Mulţi dintre noi erau pe front. Frontul trecea însă şi prin uzină. Ani de zile ne străduiseră din toate puterile să distrugem. Fasciştii au încercat ani de zile să construiască aici un tanc. Nu le-a mers ! După eliberare, producţia a prins aripi. Acum construiam. Mun­ceam îndîrjiţi, cu dinţii strînşi, munceam din toate puterile, pentru că ţara a­­vea nevoie de munca noastră ca de aer. „Totul pentru front, totul pentru victorie !* — răsuna che­marea partidului nostru. Munceam pentru front şi ne pregăteam pentru pace. Eram slabi, vlăguiţi, dezbrăcaţi, dar munceam cu o rîvnă pe care n-o mai avusesem. Libertatea înaripa sufletele oamenilor, le galvaniza voinţe­le, le călca puterea de luptă, în destinul istoric al României se petrecuse o răs­turnare fundamenta­lă: intrase în scenă tumultuos, în văzul lumii, clasa munci­toare. — In cîmpiile Ungariei şi în munţii Cehoslova­ciei, duşmanii erau alun­gaţi. Dar duşmanii erau­ şi printre noi. Ne vorbeşte maistrul strungar Mihai Colentus. — Lucrez în uzină din anul 1942. In timpul războ­iului hitlerist noi eram cei care sabotam producţia. Obuzele pe care eram si­liţi să le fabricăm erau trase şi împotriva noastră. Acum, noi trebuia să în­­frîngem rezistenţa patro­nilor, a cozilor de topor pe care Hitler le lăsase în urmă. Era al doilea front care trecea prin uzină. Crîncen. N-o să-l uităm niciodată pe Dragu Stan, tovarăşul nostru de mun­că, răpus de gloanţele fasciştilor aici, în curtea uzinei, în sîngerosul şi e­­roicul februarie 1945. Muncitorimea îşi asuma răspunderea pentru destinul isto­ric al naţiunii, se simţea pe dimensiuni noi că ea este cla­sa responsabilă, în focul unor aspre bă­tălii, torentul revo­luţionar îşi croia drum către cucerirea puterii. Uzina, ca şi strada vibrau de, clocotul unor mari demonstraţii. — Vă amintiţi de pri­mul întîi Mai liber ? Toţi interlocutorii noştri se întrec în a ne da amă­nunte din care se recon­stituie filmul unei zile de neuitat. — Am plecat din uzină umăr la umăr, îşi aduce aminte un bărbat cu părul argintiu, Andrei Başa, din secţia motoare. Era ceva cu totul nou. Străbăteam oraşul liber, aveam senti­mentul ca străzile sînt ale noastre. Rîdeam, cîntam, strigam lozinci. — Dușmanii ne strigau batjocoritor : „Vă ţineţi de politică ! N-aveţi nici hai­ne pe voi, zdrenţăroşilor !* Aveam un singur răs­puns : „Jos reacţiunea, jos duşmanii poporului . Eram mulţi, eram uniţi, eram puternici. Iulian Mu­tulescu zîmbeşte şi îşi po­triveşte cu un gest firesc cravata. Bogdan Filon spune : — în fruntea coloanei noastre erau două tan­chete. Dar ne pregăteam de pace; lîngă ele era și macheta unui automo­tor. (Le arătăm fotografia descoperită în arhivă. Şi-o trec din mînă în mină, bucuroşi şi nostalgici tot­odată). — Prima noastră defi­lare, continuă Bogdan Fi­lon, a însemnat şi cimen­tarea încrederii în forţele noastre, încredere pe care ne-o insufla zi de zi par­tidul. Ne-am întors de la demonstraţie întăriţi, pli­ni de elan, hotărîţi să punem umărul şi mai pu­ternic la reconstrucţia ţării. Pe magistrala pri­mului Întîi Mai li­ber, clasa muncitoa­re trecea cu conştiin­ţa demnităţii şi a puterii ei. Partidul comunist, neînfri­catul ei conducător, polariza în jurul steagului său masele largi ale poporului, pe „toţi împilaţii şi oropsiţii". Lozincile clasei muncitoare stîrneau rezonanţe tot mai ample; ma­sete recunoşteau în substanţa lor incan­descentă năzuinţele lor vitale. — Primul meu întîi Mai la care am luat parte în coloane a fost de fapt cel de-al doilea. întîi Mai 1946, zîmbeşte Vasile Is­em, astăzi mecanicul şef al uzinei, pe atunci mun­citor lăcătuş. — Eraţi de curînd venit în uzină ? — l-am între­bat noi. — Nu ; în uzină sînt de 30 de ani. în '45 eram în tranşee. întors în uzină, descopeream bucuria muncii paşnice. Patronii încă nu fuseseră alun­gaţi, ei încercau din toa­te puterile să încurce lu­crurile, să pună beţe în roate reconstrucţiei ţării, în anii aceia — 1946—47, prima jumătate a lui '48 — ei se străduiau să a­­narhizeze industria, să prelungească dezastrul e­­conomic în care tot ei ne u­rîseră. Machetele cu care defilam în anii aceia arătau limpede că în ciu­da reacţiunii pulsul pro­ducţiei se accelera, că in­dustria noastră îşi reve­nea de pe urma rănilor pe care le primise. Se clădea noua ţară. Renăştea pa­sărea Phoenix, în fabrici, în mine, pe marile şantiere de reconstrucţie cla­sa muncitoare îşi su­flecase mînecile. Din rîndurile ei răsă­reau mii şi zeci de mii de entuziaşti, de organizatori talen­taţi, oameni stăpîniţi de conştiinţa forţei de şoc pe care o re­prezintă. Tot mai e­­nergic răsunau în co­loane cadenţele mar­şului muncitoresc, reverberat peste­­în­treaga ţară. La serviciul de organi­zare a producţiei stăm de vorbă cu tehnicianul Con­stantin Stoica. — 1 Mai 1948 a fost prima demonstraţie sub steagurile Republicii. Şi a fost ultima cînd pe pancartele fabricilor mai scria „Mociorniţa", „Wolff". La 11 iunie am înfăptuit marele act al dreptăţii : fabricile au de­venit proprietatea po­porului. —• Ce aţi făcut în ziua aceea ? — împreună cu alţi to­varăşi de-ai mei, din în­sărcinarea organizaţiei de partid, am vegheat încă din seara premergă­toare ca oamenii patro­nului să nu clintească un fir din avuţia uzinei. N-am să uit niciodată uralele, îmbrăţişările, cîntecele care au însoţit anunţarea marelui act al naţionali­zării. Din rîndurile noas­tre s-au ridicat atunci conducători destoinici. Pentru prima dată se au­zea în uzină „tovarăşe di­rector". Pentru prima dată în istoria patriei s-a realizat concordan­ţa între „a munci“ şi „a avea“. Pe dru­mul ei ascendent, al revoluţiei socialiste, clasa muncitoare a­­şezase o piatră de hotar. La 1 Mai 1849, munci­torii Uzinei „23 August" înscriau pe panourile şi graficele purtate în coloa­ne salturi de producţie de neconceput­, pînă a­­tunci. „Uzina noastră a depăşit planul de produc­ţie cu 84 la sută", „Sec­ţia mecanică lucrează în contul lunii septembrie". Se băteau recorduri, în­trecerea socialistă cuprin­sese 4 000 de oameni. Munceau pentru sine. — Vă aduceţi aminte cu ce machete aţi ieşit la demonstraţiile de 1 Mai în anii ce au urmat na­ţionalizării ? — îl între­băm pe Ion Petrică. „Nea Ion" este unul dintre cei mai pricepuţi lăcătuşi ai uzinei. — Cum să nu, în 1950, purtam macheta unui a­­gregat pentru industria si­derurgică. — Aveţi o memorie foarte bună. — Aproape n-a existat un întîi Mal de la naţio­nalizare încoace la care colectivul nostru să nu fi ieşit la defilare cu pro­duse noi. A devenit o tra­diţie. Aşa îneît, în mintea mea, dar nu numai intr-a mea — e lesne de verifi­cat — un an sau altul din calendarul uzinei dobîn­­deşte forma concretă a cu­­tărui motor sau locomoti­ve. Sînt date pe care nu le mai poţi uita, oricîţi ani te-ar despărţi de ele. Stînd de vorbă cu oa­meni de toate vîrstele, în­tre alţii şi cu veterani care numără decenii de muncă în uzină, am observat un lucru semnificativ : pentru a fixa în timp un moment oarecare, adesea cu rezo­nanţă personală, ei îl ra­portează nu atît la un anu­me an cît la o perioadă a muncii — „era pe cînd se trecuse la omologarea liniilor de ciment" sau „ţin exact minte că tocmai a­­tunci s-a pornit fabricaţia primelor agregate pentru chimie". Gen de memorie selectivă, care ne-a întîm­­pinat în convorbirea cu lăcătuşul Ion Petrică. — Pînă în anul acela — continuă el — secţia noa­stră a făcut locomotive. Producţie de serie. Pentru prima dată ne-am apu­cat atunci să fabricăm a­­gregate pentru noile fur­nale. întîi, turbosuflantele pentru Hunedoara. Nu era uşor să treci peste noapte de la material rulant la realizarea unor utilaje pentru siderurgie. Ca şi cum ţi-ai fi schimbat me­seria pe care o ştiai de ani de zile... Ni se părea tuturor un pas uriaş îna­inte, o depăşire la care nici nu ne-am fi gîndit. Şi totuşi, privind azi în urmă şi văzînd nivelul atins, îţi dai seama că nu era decît o treaptă de început. Nu suferă comparaţie cu uti­lajele complexe pe care le livrăm acum pentru cele mai mari furnale din ţară, cele ce se ridică la Ga­laţi. Dacă cineva ar avea fantezia să pună alături machetele cu care au de­filat de-a lungul anilor metalurgiştii de la „23 August", ar descoperi o veritabilă biografie de constructor — prezent pe toate marile șantiere ale industrializării socialiste. 120.000 de tone de utilaj industrial livrate între 1960—1966. Intr-un dece­niu, echiparea cu utilaje a aproape 70 de obiective răsărite pe harta economi­că a țării. Machetele sînt ca­pitole concentrate ale acestei biogra­fii, marcînd căutări­le şi performanţele nu numai ale unui colectiv, ci ale unei întregi ramuri in­dustriale — con­­strucţia de maşini. Trecerea în revistă a machetelor relevă prezenţa produselor în perimetrul de creaţie al uzinei. Unul dintre cei mai vechi specialişti ai uzinei, inginerul Heiban de la proiectări, care a asistat la naşterea majorităţii produselor: — Pe unele produse viaţa, exigenţele progre­sului tehnic le-au validat şi le-au impus. Pe altele — nu. Pe de altă parte, uri­nei noastre i-a revenit a­­deseori sarcina de a fi o adevărată staţie-pilot, chiar pentru unele produ­se ulterior intrate în pro­filul altora. La noi s-au creat primele autocamioa­ne, tractoare grele, tro­leibuze. îmi amintesc că pe unele le-am însoţit în coloanele de 1 Mai, sub privirile întregii Capitale. — Dar v-aţi despărţit de ele... — Explicabil. Există o vorbă : „la uzină veche, produse noi". Primii paşi ai noului-născut impun o grijă atentă, experienţă. Atingînd subiectul copi­lăriei, aş vrea să vă spun şi un fapt mai puţin cu­noscut : uzina noastră a făcut, de un întîi Mai, şi jucării; dacă am putea numi aşa marea roată şi mişcătorul covor fermecat din Parcul de odihnă Herăstrău. A fost singurul moment cînd ne-am jucat — spune inginerul, în no­­ta-i caracteristică de u­­mor — dar, amintindu-mi de emoţiile acestor uni­cate, şi atunci am făcut-o serios. Pe treptele primu­lui plan cincinal, in­dustria noastră urca impetuos. Marile bă­tălii paşnice, conse­cinţă şi ecou al ma­rilor bătălii din tre­cut, dovedeau forţa regeneratoare a cla­sei în atac. Sub sem­nul industrializării socialiste, generaţii noi intrau pe orbita giganticei propulsi­­uni sociale. ancheta socială de M. SÎNTIMBREANU S3 A­m crescut o dată cu socialismul“ VORBESC COPII DIN COLOANA DE 1 MAI DE ACUM 20 DE ANI Serbitoarea de 1 Mai concentrează în palpitul sau aspiraţiile cele mai pure şi mai înalte ale omenirii însetate de puritate şi înălţime : mun­ca, înfrăţirea, libertatea de a trăi pentru creaţie şi de a crea pentru viaţă. Oare trăiesc amintirile primelor sărbători de 1 Mai ? Am încercat să aflăm acest lucru întor­­cîndu-ne în urmă, însoţind pe firul memoriei nu pe patriarhi ci generaţia primei maturităţi, pe oamenii aflaţi în inima vieţii lor şi totodată a vremii noastre, copii încă acum două decenii. In ghetele lac ale fostului subprefect... La 34 de ani, chimistul Lunean Simion de la rafinăria Brazi şi-a păstrat înfăţişarea şi jovialitatea unui licean care şi-a lepădat provi­zoriu numărul matricol, îşi evocă a­­mintirile cu poftă, muşcînd parcă din ele, ca dintr-un măr. — Fugeam de secetă, din Moldova. In ’47 mă pripăşisem vreo cîteva luni ucenic într-o cizmărie, la Arad. Pe mîncare. Ţin minte, nevasta pa­tronului făcea nişte pîini bănăţene cît roata carului. Le scotea din cup­tor şi cu o baionetă le bătea de coajă, sub un şopron. O pîndeam pînă isprăvea, apoi adunam dîn praf cojile şi le strîngeam într-o basma. Le trimiteam acasă, o dată la o lună prin poştă : coji arse, şorici de slă­nină, cîţiva pumni de făină rămasă de la papul cizmăresc. Şi mama îmi scria de fiecare dată : ...„vei şti că am primit pachetul tău şi am pus ceva de o parte şi pentru tine pen­tru cînd vei veni“. Ne amintim... Era perioada cînd mulţi copii ai ţării uitaseră de pîine, aflau despre ea din abecedar şi se uitau la poza colorată, cu cele două­ ­­.d­ .: Ui­­de om firav de­vine puternic jimble încrucişate, ca la o ilustraţie de basm. Interlocutorul continuă : — Primul meu ! Mai de care îmi amintesc şi pe care n-am să-l uit niciodată a fost cel din 1948. Fuse­sem chemat de un consătean, cu vreo doi ani mai mare, care lucra într-o brigadă a U.T.C.-ului la Pecica-Năd­­lac. M-a sculat în zori dar cînd să plec mi-am dat seama că nu aveam ce încălța. Umblam prin casă cu niște „starfi" de lînă, ghete nu aveam. Atunci, ca totdeauna, am luat o pereche dintr-ale clienților. Țin minte, erau o pereche de ghete de lac, aduse la pingelit. Cred că erau singurele ghete de lac cu care a de­filat cineva atunci, în tot Aradul. Eu, înfometatul de pe Zeletin... Erau ghetele fostului subprefect de Arad, ghetele lui de recepţie aduse la pin­gelit ! în clipele acelea, fără nici o cunoştinţă de specialitate am simţit cu precizie că roa­ta istoriei s-a mişcat, am simţit, alături de acei tineri în salopete ce agitau tîrnăcoapele ca pe nişte jucării, ridicarea unei lumi­ şi decă­derea alteia... Aburite de trecerea timpului, prin­se nu o dată în chenarul fabulosului, cele mai multe amintiri marchează clipa cînd în conştiinţa copilului a vibrat primul crîmpei melodic revo­luţionar, cetăţenesc. — Acum 19 ani, ne spune Ion Bă­diţă, medic, din poarta noii fabrici Dar nu mai era mohorît... de confecţii şi tricotaje s-a­ pornit pentru prima dată la demonstraţie. Cu cîteva luni înainte, în vacanţă, ajutasem tatălui meu, zidar, să aşeze­­Cărămizile. Aveam 9­-10 ani şi deo­dată, fără să mă aştept, am dat cu ochii de co­oarta aceea fremătătoare, sub pădurea de steaguri roşii de la porţile­­fabricii. Am simţit în acea clipă o emoţie de nestăvilit, ca şi cum atunci i-aş fi descoperit pe oa­meni. Aţi mai avut acest sentiment cînd, mai tîrziu, ca medic, am ajutat la naşterea primului copil. Cred că emoţia copilăriei mele reflecta revelaţia, pen­tru mine, extraordinară, a unei naşteri: descoperirea clasei muncitoare. — Mama lucra la o făbricuţă de săpun, „Saturn“ de pe splaiul Uni­rii, ultima de pe Cheiul Gîrlii, ne îm­părtăşeşte Cazimir Costea, tehnician­­auto. Erau 4 femei în total şi por­neau de 1 Mai cu steagul. Mi se pă­reau mărunte, neîndemînatice, cele patru femei ce se îndreptau spre oraş... Apoi, de-a lungul cheiului, ve­deam cum ies din toate curţile oa­menii... Pînă la Abator şi la „Le­­maître“ tot Splaiul era plin. Mama şi celelalte trei femei nu se mai ză­reau, nici steagul lor, era o mare de oameni, iar sentimentul meu se pre­făcea pe nesimţite într-o mîndrie neînchipuită pentru mama, pentru făbricuţa lor, şi de-abia aşteptam să cresc să le pot însoţi acolo, în mulţime, unde un om firav se poate preschim­ba atît de mult şi poate de­veni atît de puternic... — Ciţi ani aveaţi ? — Şapte Văduva Traian, inginer montator, „Republica“, 37 de ani . — Am fost ucenic in anii 1945—1947. Porneam la fabrică şi ne trezeam la o manifestaţie... Ne încolonam pen­tru cine ştie ce şi, pe drum, făceam un miting.. Plecam de la şcoală spre dormitor şi ne porneam cu tîrnă­­coape şi cazmale la muncă volun­­­tară, ş.a.m.d. Unele lucruri nu erau limpezi în mintea noastră... Totul s-a limpezit mai tîrziu, s-a aşezat, s-a ordonat. Mă uit, de pildă, la acest uriaş fluviu de oameni de 1 Mai, înaintare densă, sigură de sine, voioşie senină, bucurie calmă, un echilibru cîştigat. Acest echilibru conţine tensiune, oamenii aceştia în ansam­blul lor răspund prompt ori­cărei solicitări a partidului, acest calm include eroism, pasiune creatoare, patrio­tism. Toate acestea şi-au dobîndit o te­melie de nezdruncinat în stratul cel mai adine al conştiinţei fiecă­ruia : încrederea în viitor, în cîrma­­ciul înţelept şi verificat al întregului popor, Partidul Comunist Român. Stăm de vorbă cu Lupu Iosif, 32 de ani, şeful unei brigăzi de tractorişti din raionul Ilia. — Am un copil de 10 ani, în clasa a IV-a. M-a întrebat zilele trecute — învăţa la istorie : „Tată, ce-i aia împroprietărirea ţăranilor ?“. I-am explicat. Nu m-aş mira dacă celălalt băiat, de doi ani acum, să mă întrebe cînd o ajunge şcolar : „Tată, ce în­seamnă ţăran ?“ Eu am ştiut ce-i pămîntul. Păşteam o văcuţă pe tera­­samentul căii ferate de la Brănisca. în ’44 ne-a tăiat-o trenul... în toamna aceea a terminat şi tata războiul, undeva lîngă Tg. Mureş. S-a întors fără un picior. Parcă-l văd, în cîrjă, bătînd toată ziua uli­ţele satului, mohorît, fără odihnă, în primăvară a fost în fruntea Co­mitetului care a împărţit pămîntul. Măsura cu pasul mărit, săltat de cîrje, moşia lui Teleky, îl pîndeau birişii grofului şi într-o seară au tras în el, dar l-au nimerit în cîrjă, acolo a rămas glonţul. La 1 Mai, primul 1 Mai liber, am fost cu dinsul şi cu alţi oameni la Deva. Oamenii îşi a­­rătau titlurile primite de reformă. Tata îşi strîngea cele două cîrje şi trecea prin faţa tribunei cu acelaşi pas mărit, săltat, cu care măsurase noroaiele din lunca Mureşului. Dar nu mai era mohorît... Exact 17 ani mai tîrziu, cu prile­jul demonstraţiei din 1962, 11 000 de participanţi la sesiunea Marii Adu­nări Naţionale, printre care şi Lupu Iosif, scandau trecînd prin faţa tri­­bunelor din Capitala ţării : „Colecti­vizarea ţării / E izvorul bunăstării !“. ★ Nu este exclus ca micul pionier să creadă că stîlpul cu neon din fata casei sale este sădit acolo de la în­ceputul lumii. Maistrul Titus To­­mescu — grivițean — îi va spune că, la vîrsta lui, in 1945, pentru un litru de gaz lampant stătea la coa­dă, degerat, o zi. Și că, din litrul acela, se aprindea o singură lampă : cea de gătit. Și aşa mai departe. Dar, totodată, dacă pionierul de azi l-ar întreba el pe maistrul Tomescu : — Și cum s-au schimbat toate aces­tea ? — Omul ar închide ochii, ca pentru a fixa un anumit moment, ca pentru a-i limpezi mai bine con­turul şi dacă ar tălmăci ce a văzut, el ar răspunde : — Exact aici, unde stăm de vor­bă acum, la 1 mai 1945, Griviţa, toată Griviţa, se aduna pentru primul 1 Mai liber. Pe aici i-a fost apoi fă­gaşul, 22 de ani. Cum putea să nu-l măture de moloz, de uscături, de gropi, să nu-şi zidească albie ca pe o magistrală a frumuseţii ? Haina Griviţei e pe măsura umerilor ei... I-ar spune cum, el însuşi, şi-a po­trivit pasul cu cel al Griviţei, ca ucenic, apoi ca muncitor, cum s-a contopit apoi cu strada, cu săr­bătoarea ei, an de an, zi de zi, pînă cînd, astăzi, el este al ei şi ea este a lui. De fapt, maistrul n-ar face altceva decît să dea glas simţămintelor a milioa­ne de oameni de aceeaşi vîrstă cu el, care au deschis ochii asupra ruinei şi sără­ciei, asupra luptei crîncene pentru putere, oameni a că­ror retină la acea dată înre­gistra mişcarea şi măreţia ei şi a căror înţelegere s-a lim­pezit, printre altele, şi în tumultul marilor sărbători de 1 Mai, al chemărilor lor. Matematicieni, capul sus! Primii pionieri : 30 aprilie 1949. De fapt, fără să ne dăm, poate, bine seama, sub ochii noştri, sute de mii de copii intră, an de an, în cîmpul magnetic al sărbătorilor şi vieţii noastre. Trec pionierii ! Reporterii filmează şi fotografiază proaspătul afluent, iar peste ani, pelicula ii mai păstrează înmănuncheaţi floral, păduri de li­liac în mers. De fapt, ei alcătuiesc o generaţie care, într-o tulburătoare premieră, se îmbăiază pentru întâta dată în şuvoiul de sensuri ale a­­cestei sărbători. în cursul anchetei de faţă, am discutat cu foşti pionieri şi anume cu unii dintre cei care au defilat SCI­NT­EI A —. luni I Mai 7967

Next