Scînteia, mai 1967 (Anul 36, nr. 7328-7357)
1967-05-01 / nr. 7328
PAGINA 2 „Clasa muncitoare - clasa cea mai înaintată a societăţii - eliberîndu-se pe sine, a eliberat de exploatare şi asuprire toate păturile muncitoare, întreaga naţiune română. Ea a dus greul luptei şi muncii pentru construirea socialismului, îndeplinindu-şi cu cinste îndatoririle ce-i revin în procesul transformării revoluţionare a societăţii, în tot ce s-a înfăptuit în aceşti ani, în uzinele şi combinatele ridicate pe întregul cuprins al ţării, în înfăţişarea nouă, luminoasă şi prosperă a oraşelor, în schimbările profunde petrecute în toate domeniile vieţii economice şi sociale se află încorporate energia, priceperea şi entuziasmul clasei muncitoare din România". NICOLAE CEAUŞESCU (Urmare din pag. I) chire ştii ascunse cu grijă în buzunarul de la piept. Prin secţie patrulau uniformele albastre ale jandarmilor. Mai încolo, carcera îşi profila gratiile negre. — Atunci am văzut-o pentru ultima dată — ne spune Iulian Mutulescu, astăzi maistru în secţia mecanică. Seara, ţara a aflat vestea eliberării. In dimineaţa de 24, lucrul a început mai tîrziu. Comuniştii, pe care acum i-am cunoscut cu toţii, au organizat un mare miting. n acest timp, o parte dintre noi, înrolaţi în formaţiunile patriotice de luptă, izgoneau pe nazişti. Ţin minte ca astăzi că orbia s-a terminat şi ne-am repezit spre carceră. Nici urma ei n-a mai rămas. Era demolat trecutul, o epocă întreagă cădea sub loviturile necruţătoare ale clasei muncitoare care ieşea din carceră. Ieşea din infern şi inaugura pentru întregul popor o altă eră. Peste România răsărea soarele libertăţii! — Au urmat luni grele.« Ceaţa amintirii se aşterne în ochii unuia dintre veteranii uzinei, adevărată cronică vie, comunistul Bogdan Filon de la forjă. Mulţi dintre noi erau pe front. Frontul trecea însă şi prin uzină. Ani de zile ne străduiseră din toate puterile să distrugem. Fasciştii au încercat ani de zile să construiască aici un tanc. Nu le-a mers ! După eliberare, producţia a prins aripi. Acum construiam. Munceam îndîrjiţi, cu dinţii strînşi, munceam din toate puterile, pentru că ţara avea nevoie de munca noastră ca de aer. „Totul pentru front, totul pentru victorie !* — răsuna chemarea partidului nostru. Munceam pentru front şi ne pregăteam pentru pace. Eram slabi, vlăguiţi, dezbrăcaţi, dar munceam cu o rîvnă pe care n-o mai avusesem. Libertatea înaripa sufletele oamenilor, le galvaniza voinţele, le călca puterea de luptă, în destinul istoric al României se petrecuse o răsturnare fundamentală: intrase în scenă tumultuos, în văzul lumii, clasa muncitoare. — In cîmpiile Ungariei şi în munţii Cehoslovaciei, duşmanii erau alungaţi. Dar duşmanii erau şi printre noi. Ne vorbeşte maistrul strungar Mihai Colentus. — Lucrez în uzină din anul 1942. In timpul războiului hitlerist noi eram cei care sabotam producţia. Obuzele pe care eram siliţi să le fabricăm erau trase şi împotriva noastră. Acum, noi trebuia să înfrîngem rezistenţa patronilor, a cozilor de topor pe care Hitler le lăsase în urmă. Era al doilea front care trecea prin uzină. Crîncen. N-o să-l uităm niciodată pe Dragu Stan, tovarăşul nostru de muncă, răpus de gloanţele fasciştilor aici, în curtea uzinei, în sîngerosul şi eroicul februarie 1945. Muncitorimea îşi asuma răspunderea pentru destinul istoric al naţiunii, se simţea pe dimensiuni noi că ea este clasa responsabilă, în focul unor aspre bătălii, torentul revoluţionar îşi croia drum către cucerirea puterii. Uzina, ca şi strada vibrau de, clocotul unor mari demonstraţii. — Vă amintiţi de primul întîi Mai liber ? Toţi interlocutorii noştri se întrec în a ne da amănunte din care se reconstituie filmul unei zile de neuitat. — Am plecat din uzină umăr la umăr, îşi aduce aminte un bărbat cu părul argintiu, Andrei Başa, din secţia motoare. Era ceva cu totul nou. Străbăteam oraşul liber, aveam sentimentul ca străzile sînt ale noastre. Rîdeam, cîntam, strigam lozinci. — Dușmanii ne strigau batjocoritor : „Vă ţineţi de politică ! N-aveţi nici haine pe voi, zdrenţăroşilor !* Aveam un singur răspuns : „Jos reacţiunea, jos duşmanii poporului . Eram mulţi, eram uniţi, eram puternici. Iulian Mutulescu zîmbeşte şi îşi potriveşte cu un gest firesc cravata. Bogdan Filon spune : — în fruntea coloanei noastre erau două tanchete. Dar ne pregăteam de pace; lîngă ele era și macheta unui automotor. (Le arătăm fotografia descoperită în arhivă. Şi-o trec din mînă în mină, bucuroşi şi nostalgici totodată). — Prima noastră defilare, continuă Bogdan Filon, a însemnat şi cimentarea încrederii în forţele noastre, încredere pe care ne-o insufla zi de zi partidul. Ne-am întors de la demonstraţie întăriţi, plini de elan, hotărîţi să punem umărul şi mai puternic la reconstrucţia ţării. Pe magistrala primului Întîi Mai liber, clasa muncitoare trecea cu conştiinţa demnităţii şi a puterii ei. Partidul comunist, neînfricatul ei conducător, polariza în jurul steagului său masele largi ale poporului, pe „toţi împilaţii şi oropsiţii". Lozincile clasei muncitoare stîrneau rezonanţe tot mai ample; masete recunoşteau în substanţa lor incandescentă năzuinţele lor vitale. — Primul meu întîi Mai la care am luat parte în coloane a fost de fapt cel de-al doilea. întîi Mai 1946, zîmbeşte Vasile Isem, astăzi mecanicul şef al uzinei, pe atunci muncitor lăcătuş. — Eraţi de curînd venit în uzină ? — l-am întrebat noi. — Nu ; în uzină sînt de 30 de ani. în '45 eram în tranşee. întors în uzină, descopeream bucuria muncii paşnice. Patronii încă nu fuseseră alungaţi, ei încercau din toate puterile să încurce lucrurile, să pună beţe în roate reconstrucţiei ţării, în anii aceia — 1946—47, prima jumătate a lui '48 — ei se străduiau să anarhizeze industria, să prelungească dezastrul economic în care tot ei ne urîseră. Machetele cu care defilam în anii aceia arătau limpede că în ciuda reacţiunii pulsul producţiei se accelera, că industria noastră îşi revenea de pe urma rănilor pe care le primise. Se clădea noua ţară. Renăştea pasărea Phoenix, în fabrici, în mine, pe marile şantiere de reconstrucţie clasa muncitoare îşi suflecase mînecile. Din rîndurile ei răsăreau mii şi zeci de mii de entuziaşti, de organizatori talentaţi, oameni stăpîniţi de conştiinţa forţei de şoc pe care o reprezintă. Tot mai energic răsunau în coloane cadenţele marşului muncitoresc, reverberat pesteîntreaga ţară. La serviciul de organizare a producţiei stăm de vorbă cu tehnicianul Constantin Stoica. — 1 Mai 1948 a fost prima demonstraţie sub steagurile Republicii. Şi a fost ultima cînd pe pancartele fabricilor mai scria „Mociorniţa", „Wolff". La 11 iunie am înfăptuit marele act al dreptăţii : fabricile au devenit proprietatea poporului. —• Ce aţi făcut în ziua aceea ? — împreună cu alţi tovarăşi de-ai mei, din însărcinarea organizaţiei de partid, am vegheat încă din seara premergătoare ca oamenii patronului să nu clintească un fir din avuţia uzinei. N-am să uit niciodată uralele, îmbrăţişările, cîntecele care au însoţit anunţarea marelui act al naţionalizării. Din rîndurile noastre s-au ridicat atunci conducători destoinici. Pentru prima dată se auzea în uzină „tovarăşe director". Pentru prima dată în istoria patriei s-a realizat concordanţa între „a munci“ şi „a avea“. Pe drumul ei ascendent, al revoluţiei socialiste, clasa muncitoare aşezase o piatră de hotar. La 1 Mai 1849, muncitorii Uzinei „23 August" înscriau pe panourile şi graficele purtate în coloane salturi de producţie de neconceput, pînă atunci. „Uzina noastră a depăşit planul de producţie cu 84 la sută", „Secţia mecanică lucrează în contul lunii septembrie". Se băteau recorduri, întrecerea socialistă cuprinsese 4 000 de oameni. Munceau pentru sine. — Vă aduceţi aminte cu ce machete aţi ieşit la demonstraţiile de 1 Mai în anii ce au urmat naţionalizării ? — îl întrebăm pe Ion Petrică. „Nea Ion" este unul dintre cei mai pricepuţi lăcătuşi ai uzinei. — Cum să nu, în 1950, purtam macheta unui agregat pentru industria siderurgică. — Aveţi o memorie foarte bună. — Aproape n-a existat un întîi Mal de la naţionalizare încoace la care colectivul nostru să nu fi ieşit la defilare cu produse noi. A devenit o tradiţie. Aşa îneît, în mintea mea, dar nu numai intr-a mea — e lesne de verificat — un an sau altul din calendarul uzinei dobîndeşte forma concretă a cutărui motor sau locomotive. Sînt date pe care nu le mai poţi uita, oricîţi ani te-ar despărţi de ele. Stînd de vorbă cu oameni de toate vîrstele, între alţii şi cu veterani care numără decenii de muncă în uzină, am observat un lucru semnificativ : pentru a fixa în timp un moment oarecare, adesea cu rezonanţă personală, ei îl raportează nu atît la un anume an cît la o perioadă a muncii — „era pe cînd se trecuse la omologarea liniilor de ciment" sau „ţin exact minte că tocmai atunci s-a pornit fabricaţia primelor agregate pentru chimie". Gen de memorie selectivă, care ne-a întîmpinat în convorbirea cu lăcătuşul Ion Petrică. — Pînă în anul acela — continuă el — secţia noastră a făcut locomotive. Producţie de serie. Pentru prima dată ne-am apucat atunci să fabricăm agregate pentru noile furnale. întîi, turbosuflantele pentru Hunedoara. Nu era uşor să treci peste noapte de la material rulant la realizarea unor utilaje pentru siderurgie. Ca şi cum ţi-ai fi schimbat meseria pe care o ştiai de ani de zile... Ni se părea tuturor un pas uriaş înainte, o depăşire la care nici nu ne-am fi gîndit. Şi totuşi, privind azi în urmă şi văzînd nivelul atins, îţi dai seama că nu era decît o treaptă de început. Nu suferă comparaţie cu utilajele complexe pe care le livrăm acum pentru cele mai mari furnale din ţară, cele ce se ridică la Galaţi. Dacă cineva ar avea fantezia să pună alături machetele cu care au defilat de-a lungul anilor metalurgiştii de la „23 August", ar descoperi o veritabilă biografie de constructor — prezent pe toate marile șantiere ale industrializării socialiste. 120.000 de tone de utilaj industrial livrate între 1960—1966. Intr-un deceniu, echiparea cu utilaje a aproape 70 de obiective răsărite pe harta economică a țării. Machetele sînt capitole concentrate ale acestei biografii, marcînd căutările şi performanţele nu numai ale unui colectiv, ci ale unei întregi ramuri industriale — construcţia de maşini. Trecerea în revistă a machetelor relevă prezenţa produselor în perimetrul de creaţie al uzinei. Unul dintre cei mai vechi specialişti ai uzinei, inginerul Heiban de la proiectări, care a asistat la naşterea majorităţii produselor: — Pe unele produse viaţa, exigenţele progresului tehnic le-au validat şi le-au impus. Pe altele — nu. Pe de altă parte, urinei noastre i-a revenit adeseori sarcina de a fi o adevărată staţie-pilot, chiar pentru unele produse ulterior intrate în profilul altora. La noi s-au creat primele autocamioane, tractoare grele, troleibuze. îmi amintesc că pe unele le-am însoţit în coloanele de 1 Mai, sub privirile întregii Capitale. — Dar v-aţi despărţit de ele... — Explicabil. Există o vorbă : „la uzină veche, produse noi". Primii paşi ai noului-născut impun o grijă atentă, experienţă. Atingînd subiectul copilăriei, aş vrea să vă spun şi un fapt mai puţin cunoscut : uzina noastră a făcut, de un întîi Mai, şi jucării; dacă am putea numi aşa marea roată şi mişcătorul covor fermecat din Parcul de odihnă Herăstrău. A fost singurul moment cînd ne-am jucat — spune inginerul, în nota-i caracteristică de umor — dar, amintindu-mi de emoţiile acestor unicate, şi atunci am făcut-o serios. Pe treptele primului plan cincinal, industria noastră urca impetuos. Marile bătălii paşnice, consecinţă şi ecou al marilor bătălii din trecut, dovedeau forţa regeneratoare a clasei în atac. Sub semnul industrializării socialiste, generaţii noi intrau pe orbita giganticei propulsiuni sociale. ancheta socială de M. SÎNTIMBREANU S3 Am crescut o dată cu socialismul“ VORBESC COPII DIN COLOANA DE 1 MAI DE ACUM 20 DE ANI Serbitoarea de 1 Mai concentrează în palpitul sau aspiraţiile cele mai pure şi mai înalte ale omenirii însetate de puritate şi înălţime : munca, înfrăţirea, libertatea de a trăi pentru creaţie şi de a crea pentru viaţă. Oare trăiesc amintirile primelor sărbători de 1 Mai ? Am încercat să aflăm acest lucru întorcîndu-ne în urmă, însoţind pe firul memoriei nu pe patriarhi ci generaţia primei maturităţi, pe oamenii aflaţi în inima vieţii lor şi totodată a vremii noastre, copii încă acum două decenii. In ghetele lac ale fostului subprefect... La 34 de ani, chimistul Lunean Simion de la rafinăria Brazi şi-a păstrat înfăţişarea şi jovialitatea unui licean care şi-a lepădat provizoriu numărul matricol, îşi evocă amintirile cu poftă, muşcînd parcă din ele, ca dintr-un măr. — Fugeam de secetă, din Moldova. In ’47 mă pripăşisem vreo cîteva luni ucenic într-o cizmărie, la Arad. Pe mîncare. Ţin minte, nevasta patronului făcea nişte pîini bănăţene cît roata carului. Le scotea din cuptor şi cu o baionetă le bătea de coajă, sub un şopron. O pîndeam pînă isprăvea, apoi adunam dîn praf cojile şi le strîngeam într-o basma. Le trimiteam acasă, o dată la o lună prin poştă : coji arse, şorici de slănină, cîţiva pumni de făină rămasă de la papul cizmăresc. Şi mama îmi scria de fiecare dată : ...„vei şti că am primit pachetul tău şi am pus ceva de o parte şi pentru tine pentru cînd vei veni“. Ne amintim... Era perioada cînd mulţi copii ai ţării uitaseră de pîine, aflau despre ea din abecedar şi se uitau la poza colorată, cu cele două .d .: Uide om firav devine puternic jimble încrucişate, ca la o ilustraţie de basm. Interlocutorul continuă : — Primul meu ! Mai de care îmi amintesc şi pe care n-am să-l uit niciodată a fost cel din 1948. Fusesem chemat de un consătean, cu vreo doi ani mai mare, care lucra într-o brigadă a U.T.C.-ului la Pecica-Nădlac. M-a sculat în zori dar cînd să plec mi-am dat seama că nu aveam ce încălța. Umblam prin casă cu niște „starfi" de lînă, ghete nu aveam. Atunci, ca totdeauna, am luat o pereche dintr-ale clienților. Țin minte, erau o pereche de ghete de lac, aduse la pingelit. Cred că erau singurele ghete de lac cu care a defilat cineva atunci, în tot Aradul. Eu, înfometatul de pe Zeletin... Erau ghetele fostului subprefect de Arad, ghetele lui de recepţie aduse la pingelit ! în clipele acelea, fără nici o cunoştinţă de specialitate am simţit cu precizie că roata istoriei s-a mişcat, am simţit, alături de acei tineri în salopete ce agitau tîrnăcoapele ca pe nişte jucării, ridicarea unei lumi şi decăderea alteia... Aburite de trecerea timpului, prinse nu o dată în chenarul fabulosului, cele mai multe amintiri marchează clipa cînd în conştiinţa copilului a vibrat primul crîmpei melodic revoluţionar, cetăţenesc. — Acum 19 ani, ne spune Ion Bădiţă, medic, din poarta noii fabrici Dar nu mai era mohorît... de confecţii şi tricotaje s-a pornit pentru prima dată la demonstraţie. Cu cîteva luni înainte, în vacanţă, ajutasem tatălui meu, zidar, să aşezeCărămizile. Aveam 9-10 ani şi deodată, fără să mă aştept, am dat cu ochii de cooarta aceea fremătătoare, sub pădurea de steaguri roşii de la porţilefabricii. Am simţit în acea clipă o emoţie de nestăvilit, ca şi cum atunci i-aş fi descoperit pe oameni. Aţi mai avut acest sentiment cînd, mai tîrziu, ca medic, am ajutat la naşterea primului copil. Cred că emoţia copilăriei mele reflecta revelaţia, pentru mine, extraordinară, a unei naşteri: descoperirea clasei muncitoare. — Mama lucra la o făbricuţă de săpun, „Saturn“ de pe splaiul Unirii, ultima de pe Cheiul Gîrlii, ne împărtăşeşte Cazimir Costea, tehnicianauto. Erau 4 femei în total şi porneau de 1 Mai cu steagul. Mi se păreau mărunte, neîndemînatice, cele patru femei ce se îndreptau spre oraş... Apoi, de-a lungul cheiului, vedeam cum ies din toate curţile oamenii... Pînă la Abator şi la „Lemaître“ tot Splaiul era plin. Mama şi celelalte trei femei nu se mai zăreau, nici steagul lor, era o mare de oameni, iar sentimentul meu se prefăcea pe nesimţite într-o mîndrie neînchipuită pentru mama, pentru făbricuţa lor, şi de-abia aşteptam să cresc să le pot însoţi acolo, în mulţime, unde un om firav se poate preschimba atît de mult şi poate deveni atît de puternic... — Ciţi ani aveaţi ? — Şapte Văduva Traian, inginer montator, „Republica“, 37 de ani . — Am fost ucenic in anii 1945—1947. Porneam la fabrică şi ne trezeam la o manifestaţie... Ne încolonam pentru cine ştie ce şi, pe drum, făceam un miting.. Plecam de la şcoală spre dormitor şi ne porneam cu tîrnăcoape şi cazmale la muncă voluntară, ş.a.m.d. Unele lucruri nu erau limpezi în mintea noastră... Totul s-a limpezit mai tîrziu, s-a aşezat, s-a ordonat. Mă uit, de pildă, la acest uriaş fluviu de oameni de 1 Mai, înaintare densă, sigură de sine, voioşie senină, bucurie calmă, un echilibru cîştigat. Acest echilibru conţine tensiune, oamenii aceştia în ansamblul lor răspund prompt oricărei solicitări a partidului, acest calm include eroism, pasiune creatoare, patriotism. Toate acestea şi-au dobîndit o temelie de nezdruncinat în stratul cel mai adine al conştiinţei fiecăruia : încrederea în viitor, în cîrmaciul înţelept şi verificat al întregului popor, Partidul Comunist Român. Stăm de vorbă cu Lupu Iosif, 32 de ani, şeful unei brigăzi de tractorişti din raionul Ilia. — Am un copil de 10 ani, în clasa a IV-a. M-a întrebat zilele trecute — învăţa la istorie : „Tată, ce-i aia împroprietărirea ţăranilor ?“. I-am explicat. Nu m-aş mira dacă celălalt băiat, de doi ani acum, să mă întrebe cînd o ajunge şcolar : „Tată, ce înseamnă ţăran ?“ Eu am ştiut ce-i pămîntul. Păşteam o văcuţă pe terasamentul căii ferate de la Brănisca. în ’44 ne-a tăiat-o trenul... în toamna aceea a terminat şi tata războiul, undeva lîngă Tg. Mureş. S-a întors fără un picior. Parcă-l văd, în cîrjă, bătînd toată ziua uliţele satului, mohorît, fără odihnă, în primăvară a fost în fruntea Comitetului care a împărţit pămîntul. Măsura cu pasul mărit, săltat de cîrje, moşia lui Teleky, îl pîndeau birişii grofului şi într-o seară au tras în el, dar l-au nimerit în cîrjă, acolo a rămas glonţul. La 1 Mai, primul 1 Mai liber, am fost cu dinsul şi cu alţi oameni la Deva. Oamenii îşi arătau titlurile primite de reformă. Tata îşi strîngea cele două cîrje şi trecea prin faţa tribunei cu acelaşi pas mărit, săltat, cu care măsurase noroaiele din lunca Mureşului. Dar nu mai era mohorît... Exact 17 ani mai tîrziu, cu prilejul demonstraţiei din 1962, 11 000 de participanţi la sesiunea Marii Adunări Naţionale, printre care şi Lupu Iosif, scandau trecînd prin faţa tribunelor din Capitala ţării : „Colectivizarea ţării / E izvorul bunăstării !“. ★ Nu este exclus ca micul pionier să creadă că stîlpul cu neon din fata casei sale este sădit acolo de la începutul lumii. Maistrul Titus Tomescu — grivițean — îi va spune că, la vîrsta lui, in 1945, pentru un litru de gaz lampant stătea la coadă, degerat, o zi. Și că, din litrul acela, se aprindea o singură lampă : cea de gătit. Și aşa mai departe. Dar, totodată, dacă pionierul de azi l-ar întreba el pe maistrul Tomescu : — Și cum s-au schimbat toate acestea ? — Omul ar închide ochii, ca pentru a fixa un anumit moment, ca pentru a-i limpezi mai bine conturul şi dacă ar tălmăci ce a văzut, el ar răspunde : — Exact aici, unde stăm de vorbă acum, la 1 mai 1945, Griviţa, toată Griviţa, se aduna pentru primul 1 Mai liber. Pe aici i-a fost apoi făgaşul, 22 de ani. Cum putea să nu-l măture de moloz, de uscături, de gropi, să nu-şi zidească albie ca pe o magistrală a frumuseţii ? Haina Griviţei e pe măsura umerilor ei... I-ar spune cum, el însuşi, şi-a potrivit pasul cu cel al Griviţei, ca ucenic, apoi ca muncitor, cum s-a contopit apoi cu strada, cu sărbătoarea ei, an de an, zi de zi, pînă cînd, astăzi, el este al ei şi ea este a lui. De fapt, maistrul n-ar face altceva decît să dea glas simţămintelor a milioane de oameni de aceeaşi vîrstă cu el, care au deschis ochii asupra ruinei şi sărăciei, asupra luptei crîncene pentru putere, oameni a căror retină la acea dată înregistra mişcarea şi măreţia ei şi a căror înţelegere s-a limpezit, printre altele, şi în tumultul marilor sărbători de 1 Mai, al chemărilor lor. Matematicieni, capul sus! Primii pionieri : 30 aprilie 1949. De fapt, fără să ne dăm, poate, bine seama, sub ochii noştri, sute de mii de copii intră, an de an, în cîmpul magnetic al sărbătorilor şi vieţii noastre. Trec pionierii ! Reporterii filmează şi fotografiază proaspătul afluent, iar peste ani, pelicula ii mai păstrează înmănuncheaţi floral, păduri de liliac în mers. De fapt, ei alcătuiesc o generaţie care, într-o tulburătoare premieră, se îmbăiază pentru întâta dată în şuvoiul de sensuri ale acestei sărbători. în cursul anchetei de faţă, am discutat cu foşti pionieri şi anume cu unii dintre cei care au defilat SCINTEI A —. luni I Mai 7967