Scînteia, iulie 1967 (Anul 36, nr. 7388-7418)

1967-07-01 / nr. 7388

PAGINA 2 FAPTUlJ CHELNERUL DIVERS TITRAT de Lascăr SEBASTIAN In Convorbiri economice, Ion Ghica ne face cunoştinţă cu unul Costache Dobrotinescu din Bucureşti, care, avînd el „stomah bun şi cerul gurii subţire“ şi fiind „om cu gust... la mîncare“, aştepta să capete o moş­tenire şi visa să deschidă un birt pe cont propriu, sătul de-a fi slugă­rit la boieri ca sufragiu. Dar — îşi dădea omul cu ideea — „n-aş alege tocmai Bucureştii, unde sunt mii şi sute de birturi, de grădini şi de cornării... ci m-aş aşeza într-un oraş de provincie, în vreun port cum e Brăila sau Galaţii, unde lumea n-a văzut încă ce va să zică un ade­vărat birt restaurant; m-aş aşeza tocmai în centru, în piaţa cea mai nobilă : dejunuri, prînzuri şi su­­peuri“. Era, aşadar, om cu ambiţii mari şi frumoase. Cum moştenirea nu întîrzia să-i pice, Costache Do­brotinescu — ne spune mai departe Ion Ghica — „peste trei luni era instalat la Brăila în strada Kisik­off, sub casele lui chir Leonida Span­­doni, din Samotraca“. Iscusitul nos­tru scriitor adaugă şi amănuntul im­portant că acest Costache „voia ca birtul său să fie vestit, să-i fie bucătăria bucătărie şi cămara plină", şi trece imediat la descrierea co­pioasă a felurilor de bucate, din care­­ nu lipsea faimoasa pastramă de gîscă, instituite de priceperea și fantezia eroului nostru ce ţinea foar­te la onoarea lui profesională, dar cătînd să-i meargă și treaba strună. Toate acestea se întîmplau cam de la mijlocul veacului trecut, deci cu peste o sută de ani în urmă. Recitind zilele trecute mai sus re­zumatul pasaj din Ion Ghica, mi-am zis : Ce-ar fi să mă duc pe urmele acestui înaintaş şi să văd ce-i fac astăzi urmaşii întru nobila îndelet­nicire gastronomică ? Pe scurt, am purces la drum. Exact spre locurile pe unde pome­nitul premergător a voit, mai întîi, să calce şi unde s-a şi statornicit mai apoi. Adică prin Galaţi şi prin Brăila. Creşterea traficului portuar şi fap­tul că ambele oraşe au ajuns puter­nice centre industriale trebuiau să ducă şi la dezvoltarea reţelei de ali­mentaţie publică. Si au dus. Aşa se face că, pe lîngă vadurile vechi care s-au păstrat, te intîmpină mai la tot pasul, în cartierele noi, cele mai variate forme ale ospătăriei , de la bufetul cel mai modest pînă la restaurantul cel mai modern. Toate bune. Dar aspectul exte­rior şi atmosfera creată de orna­mentaţie, mobilier, veselă etc — mă­car că au importanţa lor — ar fi inutile, ar fi lucruri moarte, dacă ar fi lipsit de omul ce trebuie să le dea viaţă. Şi, în principal, omul acesta e responsabilul unităţii. El e gazda care — după spusa celebru­lui gastronom francez Brillat-Sava­­rin — „poftindu-ne la masă, şi-a luat sarcina fericirii noastre pe tot timpul cît stăm sub acoperişul lui“. Se pune întrebarea: răspund res­ponsabilii acestui „imperativ cate­goric“ ? Duc ei mai departe datina cea bună lăsată lor moştenire de un Dobrotinescu şi alţii ? Dacă relatarea unor constatări ar putea să înceapă cu concluzia ei, aş spune de pe acum că toţi, ab­solut toţi responsabilii cu care, la Galaţi şi la Brăila, am stat de vorbă — şi n-am stat cu puţini — îşi cu­nosc bine profesiunea, şi-o practică cu drag, caută să înfrîngă dificul­tăţile, unii au şi iniţiative rodnice. Toţi , de la cel mai tînăr, cum e Tudor Ştefan (n-a împlinit încă 39 de ani), responsabil al restaurantului zahana „Ialomiţa“ din Brăila, şi pînă la cel mai în vîrstă. Simon Tucher­­man (a depăşit 60 de ani), unul din cei doi responsabili ai marelui res­taurant „Dunărea" de la Galaţi. Dar toţi, absolut toţi, parcă vorbiţi, au pomenit de un impediment serios în exercitarea normală, cu folos, a profesiunii lor îndeobşte şi în împli­nirea răspunderilor lor deosebite, în special. Despre acest impediment va fi vorba mai la vale. Să ne oprim la unitatea repre­zentativă a regiunii. E chiar acum amintitul restaurant „Dunărea“ de la Galaţi. Unitate cu totul modernă, elegantă, dar nu glacială. Nu o dată, atare unitate de lux — „obrazul“ oraşului — este susţinută de unităţi mai mici, dar mai eficiente. Aici nu e cazul. Restaurantul „Dunărea", de obicei, nu se mulţumeşte să-şi îndeplinească planul, ci şi-l depă­şeşte. Aşişderi celelalte unităţi ale complexului, însă ar fi cel puţin o exagerare să atribui succesele în­treprinderii exclusiv competenţei celor doi responsabili, (moş Si­mon şi Niculae Andronache) ori-­­­cît de reale ar fi — cum şi sînt — aceste calităţi. De altfel, amîndoi au căzut de acord să-mi spună că „oricît ar fi un responsabil de pri­ceput şi de zelos, n-ar fi de-ajuns, dacă şi oamenii în subordine n-ar fi tot aşa". Au ei a se plînge în a­­ceastă privinţă ? Direcţia T.A.P.L. Ga­laţi (director Vasile Oprescu) a avut grija îndreptăţită să înzestreze a­­ceastă unitate reprezentativă cu e­­lementele cele mai bine pregătite. De pildă, şeful de sală Gh. Novac nu numai că ştie să facă recomandări clientului, intuindu-i gustul, dar în orele de vîrf pune singur mina si serveşte Un vechi ospătar ca Poe­­naru Ghica nu se mărgineşte la „a-şi face datoria" : el e creator de bună dispoziţie, prin propria-i vo­ioşie cu care-ţi pune dinainte bu­catele comandate. Un foarte tînăr ospătar Lache Ursu (numără abia 27 de primăveri) e „spirt“, cu elegan­ţă şi, cînd împrejurarea o cere, poate întreţine o conversaţie în franceză sau italiană, limbi ale căror ele­mente necesare profesiunii lui le-a învăţat din proprie iniţiativă şi prin străduinţă proprie. Acum, se sileşte să înveţe şi germana. „Trebuie ! — îmi spune tînărul. Galaţii au devenit un punct turistic şi străinii nu ne ocolesc”. Toate bune, dar cu asemenea per­sonal pe care nu-i nevoie „să-l muş­­truluieşti" la fiecare pas, nu devine oare de prisos misiunea responsabi­lului ? „Moş Simon“ e de altă părere. Recunoaşte că un personaj conştiin­cios, care şi-a însuşit bine meseria, uşurează mult munca unui condu­cător de unitate, dar n-o poate des­fiinţa, pentru că... Aici intervine co­legul său, Andronache: „Noi am vrea să avem pe cine muştrului, cum spui d-ta. Mă refer la acei tineri ucenici care abia se iniţiază in me­serie. Nu numai că ar fi o satisfacţie personală pentru noi să creştem a­­semenea ucenici, dar e şi o necesi­tate pentru dezvoltarea viitoare a alimentaţiei publice. Ei merg la şcoală. Dar asta nu-i suficient. Me­seria nu ţi-o însuşeşti deplin decît la locul de muncă, văzînd şi făcînd, cum se spune. E adevărat că azi, paralel cu şcoala, elevii ne sînt tri­mişi în unităţi pentru învăţarea practicei. Dar — poate că greşesc — eu socotesc că procesul trebuie să se petreacă invers. Adică, să se dea întîietate practicei la locul de muncă“. „Ce să ne ascundem : printre mese se-nvaţă ospătăria !“ confirmă Gh. Oţelea, responsabilul restaurantului Parcului din Brăila. Nu mai e cazul să trecem mai departe. Acel of al inimii mi l-au spus cu toţii, ca un cor antic, deşi s-au exprimat în parte. Şi Vasile Patrichi de la „Bucegi“, şi Mihai Belciugan de la „Galaţi "-Ţiglina şi Constantin Ilea de la „Valurile Du­nării". şi Radu Frîncu de la „Brateş“ — toţi din Galaţi, cum şi Petre Niţă de la „Modern“ şi Mihai Cîn­­jea de la bufetul „Delta" din Brăila. Ba de aceeaşi părere a fost pînă şi C. Petcu, responsabilul bufetului „Panciu“ din Galati, care, deşi de­clară că ţine la curăţenie, îşi ţine unitatea intr-o deplorabilă stare din punctul de vedere al igienei. Nu altfel gîndeşte Tudor Chirpac, res­ponsabilul restaurantului „Brăila“, măcar că îşi serveşte „vinul casei“ parcă luat­ de pe cuptor, iar creierul la grătar — năclăit în făină, lăsînd pe cerul gurii o cocă crudă, şi li­picioasă, de parcă hîrtie-pergament pentru grătar n-ar exista. Insă ce va fi gîndind Al Fieraru, de la „Dună­rea albastră" din portul Galaţilor, nu putem şti. Căutat de trei ori la ore diferite şi distanţate, n-a putut fi găsit la unitate. In sfirşit, drumurile făcute prin cele două porturi dunărene, m-au dus la această constatare conclu­­sivă . Bătrînele porturi au, in ma­terie de gastronomie şi deservire publică, înaintaşi pretinşi, cum e eroul lăudat de Ion Ghica , au in prezent o seamă de buni respon­sabili, împătimiţi de nobila lor în­deletnicire, care­ poartă cu cinste vechea torţă. Dar ele sunt pline de grijă pentru dezvoltarea deservirii publice în viitorul cel mai apropiat. Condiţiile în care cresc viitorii os­pătari nu par a da cele mai bune rezultate. Oare Ministerul Comerţu­lui Interior nu e dator să treacă la măsuri mai înţelepte ? Aşa, o între­bare... Foto : Agerpres ...şi vor ră­­mîne de căruţă Alba Iulia. Autobuzul D.R.T.A. 31-Cj-305, Sibiu—Cîmpeni soseş­te cu 30 de minute întirziere. Abia a ieşit din oraş şi s-a oprit. Defecţiune tehnică.. Popas, 30 de minute. Cînd să plece, şoferul constată că n-are ulei. Pînă s-a aprovizionat din oraş, s-a lăsat seara. In sfirşit, la drum ! După alţi kilometri şoferul constată că nu mai are benzină, împrumută. Din nou haltă 30 de minute. Cu 18 km înainte de Abrud, autobu­zul se opreşte iar. Frînele sunt de vină. S-au defectat. E ora 22. Cei 40 de călători petrec noaptea aici. Abia a doua zi este trimis alt autobuz în ajutor. Păcat că în el nu s-au aflat şi cei din con­ducerea D.R.T.A. Cluj, care tri­mit în cursă maşini astfel „pregă­tite“. Procedînd aşa, vor rămîne şi ei de autobuz (şi de căruţă). După ureche în urmă cu un an de zile, Stan Nicolae, salariat la G.A.S. Ostrov (Adamclisi) a sărbătorit venirea pe lume a fiicei sale. A invitat acasă rude, prieteni. Ce a urmat, e lesne de ghicit. Mincare, vin, muzică. Un picup i-a distrat cîteva ceasuri. După un an Stan Nicolae e obligat să plătească 99 lei — „taxă pentru compozitor“ (nu uitaţi, muzica a .,asigurat-o" un pi­cup !). Invitaţi, care aţi cintat din gură, nu ridicaţi şi dv. pretenţii ! Aviz fumă­torilor Unde duce neatenţia , Aurel Simin din Blăgeşti (Bacău) a intrat în magazinul mixt din comună după cumpărături. Şi-a aprins o ţigară. Chibritul, aruncat... pe un butoi cu petrol aflat lîngă magazin, a produs o explozie. Incendiul a distrus în întregime magazinul. Pagu­be — 195 mii lei. Probabil că după cele întîmplate (dar mai ales pentru ce va urma) Aurel Simin se va lăsa de fumat. Şi va spune şi la alţii cît îl costă pe el ţigările. Vatmanul las» Intr-una din nopţile trecute, Ion Dîbu (68 ani, str. Ghiculeasa 35) a fost găsit mort între liniile tramvaiului, în stafia Ștefan cel Mare. Victima fusese părăsită cînd mai era încă în viață. Identifica­rea infractorilor se anunța dificilă. Lucrătorii miliției au făcut o amplă anchetă, cercetînd un mare număr de tramvaie. Şi laptele odioase au ieşit la iveală. O­mul a fost călcat de tramvaiul 3­022 de pe linia 27, condus de Nicolae Dumitru. N-avea nici un pasager. Doar cele două taxatoare. (Au văzut şi au tăinuit !). Fugind de la locul acci­dentului, manipulantul şi-a agra­vat situația. Cercetările continuă. Fără rate Cooperativa de consum din Surduc (Zalău) ajunsese pentru salariaţii săi un fel de... bancă de credit, o mană cerească. Cine avea nevoie de bani (pen­tru interese personale) întoc­mea degrabă un contract de vînzare-cumpărare pentru di­ferite mărfuri. In locul obiec­telor prevăzute în contract ri­dicau din magazin contra­valoarea lor în bani. Așa au procedat Gheorghe Coldiar președintele cooperativei, Vic­toria Hanulescu, planificatoa­re, Vasile Berar, Rozalia Pop, Gheza Jakab, Viorel Hanules­cu, contabili, Teofil Bîrsan şi Vasi­le Puşcaş, gestionari. Pre­judiciul cauzat astfel avutului obştesc se ridică la 67 720 lei. Pentru „împrumuturile“ din banii statului, inculpaţii au primit pedepse între 2 şi 9 ani închisoare. Şi nu în rate. De doi lei litigiu Navrom Galaţi — portul de cherestea — a cerut miliţiei ra­ionului Tg. Ocna să-l urmăreas­că pe debitorul Gheorghe Danci­u din Tg. Ocna (fără alte date) pentru plata sumei de... 4,55 lei reprezentînd „mese servite la cantină“ (cîte mese ?). Apreciem grija pentru recuperarea prejudi­ciului cauzat avutului obştesc. Dar să facem o socoteală : 1,50 lei timbre pentru corespondenţă Navrom plus 1,50 lei timbre pentru răspunsul miliţiei fac 3 lei. Oare munca lucrătorului în­sărcinat cu identificarea debito­rului valoarează doar 1,55 lei ? Mai mare daraua decît... paraua. Rubrică redactată de« Ştefan ZIDARIŢA Ştefan DINICA cu sprijinul corespondenţilor „Scînteii“ (Urmare din pag. I) Birocraţii sunt minoritatea. Lene­şii, obtuzii, incompetenţii, impostorii se află într-un raport de zdrobi­toare inferioritate numerică faţă de oamenii de bine, faţă de minţile lu­cide şi de bun simţ, inteligente, ca­pabile. Cei ce se izbesc de incom­petenţă şi impostură suferă ca de o lovitură dublă — resimţită direct şi prin intermediul colectivităţii. A­­cestora, cuvîntul partidului le dă a­­ripi, le galvanizează energia, pasiu­nea revoluţionară, le potenţează cu­rajul, fidelitatea faţă de adevăr, de nou, de raţional. Chiar dacă pe la cite o încheietură i-a erodat şi pe ei rugina blazării, spiritul nou le re­generează toate ţesuturile. Cu o imensă satisfacţie ei se instalează în prima linie a bătăliei. Şi înfrîng zi de zi rezistenţa inerţiei, scot din bîr­­loguri cîrtite, identifică prostia ca­muflată. Categoria lor trebuie să in­cludă tot ceea ce reprezintă valoa­re autentică, spirit viu, pasiune ve­ritabilă pentru progres, în această tară. Prizonierul viziunilor anacronice trebuie să facă, desigur, principalul efort de autodepășire. El suferă de boala prudentei exagerate. Intîmpi­­nă orice măsură nouă care contra­zice rutina printr-o bănuielnică ri­dicare a sprîncenei. „Si ce consecin­ţe va avea ?“ — e prima lui între­bare. „V-ati gîndit la consecinţe ?“ El, personal, nu s-a gîndit. Dar vrea să-i alerteze pe ceilalţi. Si să-i ti­moreze. In mod aprioric întrezăreşte că va fi rău. Si de aceea cere să se marcheze în procesul verbal că a avertizat. In realitate, el simte că i se taie un pilon de sprijin. încearcă primul sentiment al golului, al sus­pensiei. Pe ce se va răzima ? Isi pi­păie instinctiv o parte a corpului, nudă. Intr-o discuţie teoretică, gene­rală, acceptă ideea modificării, în practică însă, nu vrea să schimbe ni­mic. Este o ilustrare impresionantă a universalităţii satirei lui Caragiale care, printr-o singură propoziţiune, a sintetizat esenţa inerţiei de tot­deauna. Unele fenomene negative au fost acoperite cu pelerina principiilor. Abuzul de formalităţi a fost dat drept grijă pentru evidenţă. Supereşafoda­­jul de avize si aprobări drept res­ponsabilitate si prudenţă. Tărăgăna­rea a fost înfăţişată ca temeinicie a pregătirii, ca seriozitate (în contrast cu operativitatea, cu simţul expedi­tiv, cu rezolvarea promptă care a fost categorisită, nu o dată, drept superficialitate). Blocarea sau înceti­nirea mişcării fondurilor, în pofida cerinţelor vieţii economice, a nevoi­lor imediate, a fost etichetată grijă faţă de avutul obştesc. (Cu toate că in felul acesta s-a împiedicat valori­ficarea eficientă a acestui avut, s-a făcut o risipă grosolană). Mulţi oa­meni cinstiţi, bine intenţionaţi, au fost, de­bună dreptate, impresionaţi prost de asemenea inadvertenţe. De­rutaţi de etichetele principiale lipite de cei în cauză, credeau că aşa tre­buie să fie, că este vorba de un rău fatal, inevitabil, aparţinînd metodolo­giei socialismului. Din dragoste pen­tru socialism ei „îi iertau“ aceste racile, zicindu-şi că socialismul are destule calităţi pentru a i se putea trece cu vederea malformaţiile. As­cultând cuvîntul partidului, asemenea oameni fac cu bucurie o disjungere radicală între socialism şi viruşii care se infiltrează în sîngele său. înţeleg că birocratismul nu este o particu­laritate a socialismului, ci un feno­men antisocialist, o maladie gene­rată de spiritul îngust, de incompe­tenţă şi rutină. Că ceea ce este cri­ticabil în orînduirea noastră nu a­­parţine organic socialismului, nu sunt vicii intrinsece ale societăţii, ci consecinţe ale prostiei ca identitate. Sunt însă destui care văd ne­ajunsurile, le înţeleg cauzele, îi cu­nosc pe vinovaţi dar stau deoparte. Se plîng de defecţiunile de la ser­viciu şi fac multă rism­ă de fantezie pentru a etala soluţii. Dar, acasă, sau între amici. La slujbă însă, stau deo­parte. Ei ştiu bine, de pildă, că unii trag chiulul pentru că li se tolerea­ză. Ştiu de asemenea, că unele re­surse materiale sunt consumate ira­ţional. Văd că există un sistem prost de evidenţă şi control în întreprinde­rea în care lucrează, că factorii de conducere gospodăresc empiric. Văd cum o somitate savantă ţine tineretul sub obroc, cum într-un institut unii duc munca şi alţii gloria. Se indig­nează, dar stau deoparte. Au auzit bine şi clar că partidul critică aces­te stări de lucruri şi sunt profund satisfăcuţi de atitudinea partidului nostru. Dar ei stau deoparte. Aşteap­tă ca răul să sucombe de la sine. Ca un „Deus ex machina“ să pogoare din cer şi să le rezolve problemele, într-un grad sau altul, la multi întîlnim în fond variante ale oportu­nismului. Ar avea multe de spus. Dar tac. Stau deoparte si tac. Iar dacă li se cere părerea in mod expres, răs­pund evaziv. De ce ? Unii poate din blaza­re. Au ridicat o dată sau de mai multe ori chestiunile respective, i-au auzit şi pe alţii făcînd-o — şi nu s-a schimbat nimic. Unii cînd erau con­trazişi se ambiţionau, se îndîrjeau, luptau. Simţeau că e de datoria lor să înfrîngă opoziţia manifestă, să cis­­tige opinia publică. Dar la un mo­ment dat li s-a dat dreptate... S-au stabilit si măsuri, s-au luat si anga­jamente. Ce erau să mai faci ? Căci nu s-a schimbat nimic... Au în­ceput să se resemneze. Pe fruntea lor a apărut o cută de amărăciune si de nedumerire. Asemenea oameni sunt victime ale inerţiei. Sunt dintre cei dezarmaţi de teribila rezistentă si viclenie a inerţiei, de supleţea ei de şarpe ce alunecă din mină, de came­leonismul ei derutant care o face să împrumute nuanţele de culoare ale mediului. Mulţi sînt oameni buni, cinstiţi, activi, combativi. Ştiu să lupte bine cu duşmanul la foc deschis, pe faţă. Se iau oricînd la trîntă cu rivalul vi­zibil, riscă orice. Nu ştiu insă să lupte cu forţa ocultă a inerţiei. Faţă de aceasta se află în inferioritate tehni­că şi tactică. Subtilitatea acestui duş­man îi depăşeşte. Asemenea oa­meni trebuie să-şi perfecţione­ze armele de luptă şi să nu uite că orice inamic, oricît de abil si re­zistent, are un călcîi al lui Ahile. Amărăciunea si blazarea sînt efectul psihologic pe care inerția scontează cel mai mult. De aceea, cel care vrea să o înfrunte, trebuie să-si tăbăceas­că nițel sensibilitatea, să-și fortifice nervii — de care are atîta nevoie în dificultăţile duelării în gol, în lupta cu fantomele. El trebuie să ştie că terenul unde nu rezistă inerţia este raţiunea, realitatea, adevărul fapte­lor, confruntarea cu oamenii, cu fe­nomenele vieţii. Adus aici, inamicul piere. Invers decît Anteu. El e pu­ternic şi invincibil, trăieşte şi pros­peră, numai în aerul generalităţilor, în spaţiile vagi, în lumea noţiunilor abstracte, a speculaţiei probabilităţii­­lor, în zona lozincilor şi şabloanelor. Dacă îl scoţi din acest aer, piere, se sufocă. Atmosfera terestră cea mai prozaică, logica cea mai elementară îl ucide. Sunt însă și oameni care trăiesc cu convingerea parazitară că toate relele trebuie văzute si auzite de către cei de sus. Ca dezvăluirea oricărei defi­ciente trebuie făcută la nivel înalt, că atacul fenomenelor negative tre­buie întreprins exclusiv prin docu­mente oficiale, prin acte de partid și de stat. După ce a avut loc critica oficială, sunt gata să le combată și ei bucuros, să le înfiereze, să le înlătu­re. Ei resimt, ca orice om viu, ne­ajunsurile cu mult înainte de a fi dezvăluite pe cale ierarhică, dar nu consideră de competenţa lor să se formalizeze. Pentru că nu ştiu dacă e oportun. Aşteaptă dezlegare. Sînt oameni care luptă pentru progres numai pe bază de instrucţiuni. Sufle­te de hirtie, pentru ei hîrtia este au­toritatea supremă. Numai de hirtie viaţa li se pare orînduită armonios. Altfel o văd haotică, contradictorie si înșelătoare. Fără hîrtii nu se pot hazarda intre bine si rău. Altora le e pur si simplu frică. Nu vor să se lege la cap, nu vor să-și pericliteze tihna. Se tem de șeful de birou, de maistru, de gura colegilor. Se tem ca de moarte să fie în deza­cord cu unul mai puternic. Au o con­ştiinţă disciplinată, ca un animal dre­sat o reduc la tăcere cu un singur semn. Au arta metamorfozării indig­nării, arta zîmbetului ole­aginos în­tins peste schimonoseala nemulţumi­rii şi dezaprobării. Se pronunţă cîte­­odată în particular pentru o idee, pro­mit chiar să o susţină, dar dacă car­tea adversă se arată mai puternică, se spală pe mîini. Dacă sînt apostro­faţi spun, tot în particular, ca Pris­tanda : „Ei, altceva era în sufletul meu". Au o imensă facilitate de a ceda, sfat­uşii dexterităţii compromi­sului. Există şi cei care se indignează de paradă. Chiar dacă observaţiile lor sînt juste, nu suferă sincer pentru ceea ce încriminează. Dacă văd pe cineva că se murdăreşte pe mîini îl bîrfesc. Din ei nu răsună însă glasul cinstei, ci al invidiei. Nu iau atitu­dine publică împotriva necinstei pentru că au o instinctivă aversiune pentru cinste. Dacă obţin de pe urma neajunsurilor cel mai mic profit, tac. Cui nu-i e clar că e necinstit să ra­portezi îndeplinirea planului neînde­plinit, pentru a încasa prima trimes­trială ? Dar dacă încasează şi el o parte din primă, tace. Oportunismul lui vine din cel mai meschin interes lucrativ personal, din coruptibilitate. Poate să critice ceea ce a lăudat şi să laude ceea ce a criticat. Depinde de unde vine cîştigul. Singura soluţie de a-l face cinstit este să-i răpeşti coin­teresarea materială a tăcerii, a nea­mestecului. Uneori cei care ar putea juca un rol militant constructiv în lupta cu inerţia sunt bruiaţi prin interpunerea unor pseudomilitanţi. Există prii co­lective un fel de tribuni de profe­sie, care invocă autoritatea masei (ce nu i-a mandatat niciodată) pentru revendicări general valabile Cer de fiecare dată mai multă griji, mai multă atentie, mai multă preocupare, mai mult interes si solicitudine, mai multă înţelegere... Se luptă patetic cu mori de vînt, lăsînd, după ce vor­besc, o tăcere penibilă. Sau provo­­cînd ilaritate. Prezenta prin colecti­ve a unor asemenea avocaţi rataţi, descurajează uneori pe cei cu re­vendicări reale, li ruşinează. Oame­nii fac de teamă să nu fie asimilaţi cu aceştia, să nu fie bănuiţi de de­magogie. Există prin colective şi pledanţi pro-domo. Se învestmîntea­­ză în toga intereselor generale pen­­tru a camufla, sub miloana ei, inte­resele iromnii. Sunt nesatisfăcuţi că viaţa le-a luat înapoi anumite poziţii sau privilegii nemeritate şi se con­sideră neoreptati­i, neînţeles!, frus­trat!. A­u rămas în urmă, plătind tri­but nepriceperii sau comodităţii, s-au plafonat, dar o dată cu aceasta s-au înrăit şi acrit. Au toată ziua ochii pe cei care i-au depăşit, aceş­tia sunt piatra lor la ficat. Cea mai mică neatenţie provocată de carac­terul nemrotocolar al muncii ii ofen­sează. Ie dă crize hepatice. Se vor puşi în centrul atenţiei şi, mai ales, pretind celor care i-au depăşit să le ceară tot timpul, pentru aceasta, scuze. Mulţi oameni dezinteresaţi tac, fiindu-le lehamite de aceste figuri, vrind să evite primejdia de a fi în­globaţi în această tagmă. Există, in sfîrşit, prin colective şi rău intenţio­naţii. Care au de plătit noliţe, care vor să se răfuiască, care urmăresc planuri dubioase. Agită spiritele si tulbură apele ca să pescuiască în volbura lor. Stat dintre cei care nu se împacă cu un regim de seriozitate in viata socială, cu disciplina si exi­genta în relaţiile de muncă, cu seve­ritatea fată de lipsa de răspundere. Pun în centrul uneltirilor lor oame­nii intransigenţi ce nu se lasă im­presionaţi de vorbe, care detestă de­magogia şi care supun totul probei supreme, a faptelor, a rezultatelor muncii. Unii oameni cinstiţi tac de teama de a nu fi confundaţi cu a­­ceştia, de a nu li se face proces de rea­­intenţie. Colectivele ştiu să discearnă însă, pînă­­la urmă, pasiunea sinceră Pen­tru tainele general, de venalitate şi mesc­hinărie. Judecata matură, sănă­toasă!, de improvizaţia aventuristă. Indignarea dezinteresată, de revendi­ca­rea demagogică şi de calomnia deliberată. Spiritul militant respon­sabil, de mania luntei cu morile de v­înt. Orice justificare ar inventa,­eri­­c ura s-ar drapa, oportunismul rămî­­t­ne un aliat al inerţiei. Căci el însăşi este un material inert in bătălia pen­tru progres. Ei joacă rolul şanţurilor pline cu apă din jurul cetăţilor de odinioară, care îngreunau lupta ase­diatorilor, tăiau iureşul asaltului, permiteau trăgătorilor de după cre­neluri să-i ochiască mai bine ne luptători, să le împuţineze rîndurile, să-i demoralizeze. Cine vrea să fie şanţ de apărare in jurul redutei asediate a inerţiei . Alianţa inerţiei SÂNTEIA — simbată 1 iulie 1967 PROIECTAREA MOBILIERULUI Intre produsele industria­le legate direct de cerinţe­le, mereu noi, ale cumpără­torilor este şi mobila. Evo­luţia nivelului de viaţă, creşterea posibilităţilor de confort, schimbările inter­venite în fizionomia apar­tamentelor, împreună cu considerentele de ordin es­tetic, reclamă modificări co­respunzătoare şi în concep-ţ ia şi realizarea mobilierului î­n legătură cu sarcinile proiectanţilor şi producăto­rilor de mobilă, tov. ing. Ce­zar Portásé, tehnolog şef în Ministerul Economiei Fores­tiere, ne-a relatat următoa­rele : Cele două condiţii impu­se proiectării, interferate continuu (a. să exprime în întregime dezideratele cum­părătorilor ; b. să răspundă tuturor problemelor puse de producţie) cuprind în sub­stanţa lor şi concepţia care trebuie să domine actuala activitate de creaţie a mo­bilei. Pe lîngă funcţia este­tică, extinsă în materie de mobilier modern la forme suple, linii şi unghiuri drep­te, finisaje moderne pe bază de nitrolacuri şi poliesteri, cîmpul valorilor emise de omul modern se lărgeşte prin multiple cerinţa de uti­litate practică. El solicită un mobilier pe măsura noului său apartament, cu funcţio­nalităţi multiple, cu piese interschimbabile, pliabile, care să-i satisfacă mai uşor. năzuinţa mereu vie de com­pletare, de spaţializare în funcţie de numărul mem­brilor familiei, de profesie şi preocupări, de gust. Acestea suat cerinţele cum­părătorilor, dar la realizarea mobilei este necesar să se ţină seama şi de posibili­tăţile de producţie. Privită şi din punctul de vedere al cumpărătorilor şi al produc­ţiei, problema proiectării mobilei reprezintă o sarcină grea şi de mare răspundere. Ea poate fi realizată numai pr­intr-o organizare exempla­ră, prin eforturi susţinute pentru desăvîrşirea pregăti­rii profesionale. Altfel, pro­dusele nu vor corespunde exigenţelor actuale. Cumpărătorii fac dese o­­biecţii privind utilitatea, du­rabilitatea, sistemele de îm­binare şi mai ales linia ar­hitectonică a unor mobile. Carenţa de căpetenie mi se pare a fi modul defectuos cum e concepută şi organi­zată proiectarea mobilei. Se manifestă de mult tendinţa de izolare, de proiectare în paralel, de diminuare artifi­cială a forţelor de proiecta­re prin măsuri cu totul ne­­inspirate. Ce se întîmplă ? Apare un întreg mozaic de proiecte. Asta n-ar fi rău, pentru că fiecare vrea să aibă un lucru al său deo­sebit, un unicat dacă se poate. Dar „mozaicul“ pă­cătuiește prin numeroasele lui slăbiciuni. Proiectele realizate în fabrici sînt co­respunzătoare din punct de vedere tehnologic, dar lasă mult de dorit în ce priveşte arhitectura , cele realizate de INCEF, dimpotrivă , stat satisfăcătoare doar ca linie... Nici unele, nici altele nu depăşesc însă nivelul func­­ţional-estetic cunoscut pînă în prezent. Se impută ade­sea că piesele unor garnituri — pat studio, dulapuri, mese — sunt disproporţio­nate faţă de spaţiul arhitec­tonic, incit fac din cameră un adevărat depozit de mo­bile. Deficienţele de bază pornesc tot de la organiza­rea proiectării. Fărimiţat pretutindeni, contactul cu CSCAS, ISCAS, instituţii care pot da o îndrumare competentă în ce priveşte gabaritele noilor mobile, de pildă, se face cu mare ane­voie. Controlul proiectării devine şi el tot atît de greoi. Industria locală mai reali­zează şi astăzi unele mode­le de mobilă după un şa­blon propriu : garnituri cit mai mari și cît mai grele. Este semnificativ faptul că la unele mobile industria.^ locală consumă 500—600 dem cubi material lemnos la o garnitură în loc de 300 dem cubi, cît e normal. Să nu se creadă că tintim cumva restringerea număru­lui de modele, tintim o di­versificare reală, mobilă de calitate din toate punctele de vedere, dar şi un consum raţional de materie primă. Dar producţia mai are multe ale greutăţi de biruit din cauza slabei organizări a proiectării. Nucleele de creaţie, neavînd „garnitura“ completă de arhitecţi, ingi­neri tehnologi, tehnicieni, desenatori, trimit aproape fără excepţie proiecte in­complete. Este aproape de necrezut că industria de mobilă, foar­te mult dezvoltată în ulti­mii ani, cu fabrici avînd capacităţi mari de produc­ţie — între 10 000 şi 20 000 de garnituri pe an — dota­te cu tehnica cea mai mo­dernă, nu dispune decît de cîţiva proiectanţi corespun­zători. Restul ? Improviza­ţii. Şi să te mai mire ? Sunt cazuri cînd unele proiecte de mobilă sunt făcute chiar de directorul sau inginerul­­şef al întreprinderii. Şi ceea ce este mai grav, uneori chiar la INCEF, de pildă, apar adevărate recolte de proiecte-hibrid. Cauza este uşor de înţeles : pregă­tirea cadrelor de proiec­tare a fost cu totul ne­glijată. Specializarea mai multor arhitecţi în dome­niul arhitecturii mobilieru­lui, organizarea unor cursuri pentru tehnicieni-proiec­­tanţi, găsirea şi a altor for­me de pregătire a desena­torilor (decît la locul de muncă, de pildă), calificarea lor pe lîngă centrele şcolare forestiere, sau la şcolile teh­nice de arhitectură, sfat măsuri ce se cer a fi luate cît mai repede. Şi încă o anomalie : chiar şi puţinele forţe de proiec­tare ce există sfat diminua­te, de cele mai multe ori la nval cu totul artificial. Cum ? Datorită sistemului actual de proiectare, de multe ori oamenii de con­cepţie sunt grupaţi numai a­­colo unde permite schema. In această situaţie, arhitec­ţii de la INCEF, de pildă, sunt puşi, nu de puţine ori, la situaţia să facă muncă de desenatori şi de tehno­logi. Pentru aceasta au fost pregătiţi ? Consider că îmbunătăţirea muncii de proiectare a mo­bilierului este indispensabilă rezolvării problemelor mari puse astăzi de cumpărători şi industrie. Consider că s-ar putea împlini şi de­zideratul mai vechi, acela ca proiectarea mobilei să se ocupe şi de decoraţia in­terioară a locuinţelor, ca şi de crearea noilor modele de accesorii metalice, sector, din păcate, mult rămas la urmă. Un sistem care înlesneşte valorificarea sticlelor şi borcanelor » * Pentru a-i scuti pe cetăţenii care au prin gospodării cantităţi mari de sticle şi borcane, pe lingă centrele de achiziţii IRVA, magazinele ali­mentare şi achizitorii ambulanţi care ridică de la domiciliu ambalajele de sticlă, în Capitală se practică un nou sistem de achiziţie: se anunţă telefonic unul din depozitele IRVA, bineînţeles în cazul unor cantităţi netransportabile într-o sacoşă. Iată şi numerele de telefon la care se poate solicita acest lucru în zilele de marţi şi vineri între orele 12—14: 18 13 27 — depozitul IRVA Străulești; 31 75 41 — depozitul IRVA Ghen­­cea și 21 64 09 — depozitul IRVA Vitan. In centrul orașului Deva Nicolae BRUJAN

Next