Scînteia, iulie 1978 (Anul 47, nr. 11154-11179)

1978-07-01 / nr. 11154

PAGINA 2 Multe se ştiu şi s-au spus despre tinereţea fertilă, despre puterea de creaţie a tinereţii. Ca şi despre nevoia ca această preţioa­să virstă să nu fie chel­tuită în van. Tocmai de a­­ceastă categorie de tineri — cei care nu-şi irosesc, ci îşi încarcă timpul cu fructele de aur ale creaţiei tehnice — m-am ocupat în reportajul de faţă, la Ora­dea. Mi-a vorbit mai întii despre ei tovarăşul Mihai Nistor, primul secretar al comitetului judeţean al U.T.C. . ..Sunt din ce în ce mai mulţi tinerii care-şi încearcă puterile în reali­zarea unor invenţii, inova­ţii, raţionalizări in produc­ţie. De aceea vrem să ge­neralizăm organizarea unor sesiuni de comunicări teh­­nico-stiintifice ale tineretu­lui. Pe întreprinderi, pe oraşe. Am avut, de curind, o discuţie cu cei­ mai ■»avansaţi»­. Am vrut să ştim ce-i preocupă, cum ar putea să-i sprijine organi­zaţiile U.T.C. Au vorbit despre necesitatea unei mai bune organizări si stimu­lări a acestei activităţi. Si au cerut ca toti tinerii cu asemenea preocupări să se poată întîlni, să zicem de două ori pe lună, ca să se cunoască intre ei, să discu­te despre ideile lor, să-şi împărtăşească experienţa, să colaboreze. Am hotărît să le oferim acest prilej. Va fi poate un club al creaţiei tehnico-ştiinţifice a tineretului . Important este că se creează o mişcare în acest sens şi e minunat cind energia tinerilor işi găseşte o asemenea fruc­tuoasă întrebuinţare“. Iată-i la lucru, în atelie­re, acasă, la planşetă, lu­minaţi de ideea realizării a ceva nou în domeniile lor de muncă, născocind, cer­­cetînd necunoscutul, adă­­pîndu-se la izvorul de bucurii al succesului sau cunoscind trecătoarea amă­răciune a eşecului care te îndeamnă s-o iei de la ca­păt şi care aduce, totuşi, un substantial profit : ex­perienţa. In toate cazurile, am găsit la ei pasiunea ti­nereţii comuniste. Fotografia 1 : Intr-una din halele întreprinderii „înfrăţirea“, adesea poa­te fi văzută o ase­menea scenă. Există aici un grup de patru tineri in­gineri, constituiţi într-un prodigios colectiv de crea­ţie (al patrulea. ..chimistul“ nu e în fotografie, era ple­cat într-o deplasare). Fie­care nouă idee este con­fruntată mai intîi cu expe­rienţa de practician a unuia dintre cei mai buni prieteni ai lor — „bătrî­­nul“ (desigur, epitetul se referă nu la virstă, ci la competenţă), maistrul prin­cipal Blaga Alexandru (al treilea de la stingă la dreapta), Ionel Ungur, inginer me­canic (primul din stingă) : „După ce-am venit în uzi­nă din facultate şi după doi ani de producţie am început să văd ceea ce, de obicei, nu se vede : ce s-ar mai putea face pentru perfecţionarea producţiei. Ne-am unit patru colegi tineri, fiecare cu speciali­tatea şi ideile lui. Ne-am făcut­ un plan de muncă. Ne-am dus la tovarăşul director. «Asta şi asta vrem noi să facem». Pen­tru început, protecţii anti­­corozive şi Îmbunătăţiri estetice la maşinile-unelte fabricate de noi. Directorul a zis »foarte bine, daţi-i bătaie !« Ne-a dus la dis­poziţie si un mic buget Intîi că ne cistigasem în­crederea prin activitatea in producţie. Al doilea că si dinsul începuse la fel, atunci, in tinereţe...“. Tinărul inginer mecanic Petre Itomoceanu (al doi­lea de la stingă la dreap­ta) ne-a vorbit cu pasiune despre universul unor pro­iecte tehnice care au în­semnat, pentru grupul lor, zile şi nopţi de gindire şi vis. Totul inspirat din ne­voile producţiei. Totul pen­tru uzină. Ing. Petre Ungur (pri­mul din dreapta) : „Tatăl meu lucrează de 44 de ani, ca muncitor, aici in uzină. Eu si vărul meu, Ionel, am zis că o să-l continuăm. Intii a fost o idee... Am zis că maşinile fabricate de noi pot să aibă un as­pect calitativ mai bun. Şi-am început să căutăm... Primul succes, prima insta­laţie făcută cu o oală scoa­să de la fier vechi. A mai struni­­t-o taică-meu. Cu ea facem şi acum acoperirea cu plastic a pieselor din metal... Avem cea mai mare stimă pentru mais­trul principal Blaga. Noi români, el maghiar, ne În­ţelegem nemaipomenit. El ne ajută la aplicarea prac­tică. Cînd născocim ceva nou, după primele schiţe zicem aşa : «Hai să vedem ce spune şi bătrinul». Dacă munceşti, ideile­­vin. Ne-au chemat la Institutul de în­­vâţămint superior, să lu­crăm acolo. Dar nu ne du­cem din uzină. Aici e viaţa, aici e adevăratul te­ren al creaţiei...“. Mai sânt aici, desigur, şi alţii asemenea... Fotografia 2 : L-am gă­sit în secţia montaj. îşi nota o idee, pe o hirtie, sprijinită chiar de metalul unui panou electric. Ing. Florian Buta. Nu, nu are conştiinţa unei munci de creaţie deliberată, organi­zată, programată... El îm­bunătăţeşte, modifică. Mon­­tind diversele părţi compo­nente ale unei maşini, con­stată locuri in care... e loc pentru mai bine. Si ii apar soluţii. Le pune pe hirtie. Aşa se naşte un variator cu caracteristici îmbunătăţite, se modifică un traductor... — La tot pasul sunt po­sibile perfecţionările. E normal. Ca să nu mai re­chemăm proiectantul și să pierdem timp, le facem noi ! Ca pe un lucru firesc, ca pe o sarcină de serviciu (deși nu e) el gindeste creator montarea fiecărei mașini, modifică, adap­tează... Am întâlnit asemenea ti­neri și în alte întreprin­deri orădene. De exemplu, la întreprinderea mecanică. Fotografia 3 : Un tinăr muncitor electrician, in­tr-un mic atelier de între­ţinere a mijloacelor de transport, Ionel Lupuţ. In clipele libere construieşte, născoceşte... A făcut modi­ficări la un electrostivuitor. A construit un aparat de care avea nevoie in ate­lier... — Nu pot să stau si să aştept. Cind ceva lipseşte, eu imi zic că o soluţie există in­totdeauna. Şi poate­ că intr-o zi din aceste permanente exerciţii, din acest insis­tent adaos ,de gindire teh­nică asupra muncii lui va răsări floarea unei creaţii. E de ajuns că, aşa cum o declară, ii preocupă mereu ca ..treaba să meargă foarte bine“. Energiile şi elanul tine­reţii, închinate muncii, cu dăruire şi cu înalta con­ştiinţă a utilităţii sociale, conjugate cu experienţa celor vîrstnici, devin un bogat filon de împliniri şi satisfacţii. Fotoreportaj de Mihail CARANFIL Tineri care deprind zborul înalt al creaţiei tehnice mic Peştii exotici patrulau liniştiţi deasupra comorii. Linişte aparentă, înşelă­toare. In calmul apei, gu­rile peştilor coloraţi se mişcau continuu şi inghi­­ţeau totul. O firimitură de hrană de apărea in plus, ei se repezeau la grăma­dă, flăminzi şi sătui lao­laltă, după obiceiul firii lor , care apucă mai re­pede, care apucă mai mult. Oamenii legii îi priveau și se gindeau : — O fi ceva sub acva­riu ? — Ce să fie ! Un cazan. — O fi ceva în cazan ? Erau. Bulendre. Fel de fel de ghemotoace, cîrpe, pungi, pacheţele. Legături de zdrențe, pachete cu hîr­tii de cite o sută, pachete cu hîrtii de cite 50 de lei, pachete cu hîrtii de cite 25. Nu sunt multe pachete cu bani. Nouă. Dar sunt groase : 83 600 de lei. Cineva numără şi dictea­ză, altcineva scrie proce­sul verbal : brăţară din 61 de zale cu lănţişor din 19 inele, brăţară cu zale în formă de inimioare, ghiul cu inscripţia „V“. In total 14 obiecte de aur. Acva­riul e pus la loc, pe ca­zan. Peştii nu mai patru­lează pe comoară, dar gu­rile lor se mişcă la fel, continuu, înghit şi inghit... Ei şi ? Ce dacă-şi ţinea omul banii şi bijuteriile la loc ferit ! Chiar aşa a re­plicat şi el . N-am voie să-mi ascund economiile . Ba da, cum să nu, e răs­punsul normal. Atita doar că aceste „economii“ fuse­seră făcute in numai doi ani de zile. Cu nur­^i doi ani in urmă veniurile fa­miliei Vedeanu mai fuse­seră o dată cercetate de comisia de aplicare a Le­gii 18/1968, cu concluzia că dînșii, tot așa, nu justifi­cau prin veniturile legiti­me de lucrători în alimen­taţia publică o diferenţă de... peste 80 de mii. Acum, cu prilejul noii citări la respectiva comisie, dife­renţa, noua diferenţă, avea să fie calculată la 104 678 lei. Bineînţeles că dezbateri­le d­in faţa comisiei şi apoi a instanţei — nu s-au consumat fără proteste şi implorări, fără mîini pe inimă şi ochi daţi peste cap, fără stratageme ju­­ridico-financiare menite să salveze nisipul averii care se scurgea printre degete. Drept la apărare, desigur, insul încearcă, se prinde, bine, nu se prinde... Nu­mai că, spre deosebire de toate celelalte categorii de procese, în cauzele inten­tate conform prevederilor Legii privind controlul provenienței unor bunuri dobindite in mod ilicit — ne referim la sesizările introduse in mod întemeiat — apărările apar, retros­pectiv, cu o anumită tră­sătură specifică : oricum ar suci-o, din punct de vedere moral, tot strîmb iese. Se aud opinii că abilita­tea de a produce dovezi pro causa, ba chiar de a se preconstitui probe, a ce­lor vizaţi a crescut con­siderabil pe parcursul a­­plicării legii. Părerea poa­te fi, parţial, adevărată. Totuşi, are oare această autochirurgie plastică în­treprinsă pe chipul hîd al căpătuielii posibilităţi ne­limitate ? Dimpotrivă. ori­cit de ascuţit ar fi bistu­riul chiţibuşurilor, oricît de fin ar fi minuit scalpelul tertipurilor, obrazul „ilici­tului“ tot cârpit apare. In orice proces, de la calom­nie la tilhărie, de la dela­pidare la divorţ, o apăra­re nesinceră are a se con­frunta cu adevărul şi cam atit. In procesele cu „ili­ciţi“, dovezile aduse — chiar veridice, sub aspectul corespondenţei cu realul — din punct de vedere al echităţii sociale, al princi­piilor morale, se combat singure. Indiferent dacă-şi ating ori nu scopul de a deruta, chiar luate în con­sideraţie aşa cum sunt ser­vite, din punct de vedere etic tot compromiţătoare rămîn. Spre edificare, încercăm mai jos un fel de „portret­­robot“ al ilicitului, por­tret moral, se înţelege, aşa cum se conturează din examinarea dosarelor mai semnificative soluţionate de instanţele din Capitală, în ultimii doi ani, prin im­punere in temeiul Legii 18. Privind retrospectiv an­samblul cauzelor, se fra­pează, de la început, cite­­va asemănări , peste mai toţi cercetaţii a plouat cu donaţii din partea părin­ţilor, aproape toţi au ru­bedenii ţărani care nu mai au ce face decit să care, în flux continuu, toate cele necesare gurii nesăţioase­lor neamuri de la oraş, copiii le cresc ca puii de cuc, prin cuiburi străine (ceea ce ar însemna că trebuie scăzuţi de la chel­tuieli), ca să nu mai vor­bim că unchii, mătuşile, vecinii şi prietenii nici n-au auzit de C.E.C., pre­ferind să-şi ţină banii nu­mai şi chiar la persoana cercetată. Bineînţeles, po­trivit legii, membrii co­misiilor, apoi judecătorii iau la examinat aceste apărări, le verifică scrupu­los, susţinere cu susţinere, sinceritatea... Din punct de vedere etic nu e insă nevoie de acest efort. Adevărate sau nu, ele ridică oricum sem­ne de întrebare. Cum ar fi : e firesc, e moral să tapezi la infinit părinţii, în loc să mai înclini cumpăna ajutorului şi spre cealaltă parte ? E firesc, e moral, avind o situaţie materială bună, să dijmu­­ieşti fără Întrerupere roa­dele muncii rudelor de la ţară, neoferind nimic în schimb ? ş.a.m.d. Precizăm că nu e vorba de cite o canistră de molan, un pui şi zece ouă, de cite o a­­tenţie la ocazii festive, ci de adevărate capitole de buget cu care cercetaţii se prezintă ca venind din­spre respectivele direcţii. „Din primăvară pînă in toamnă am dat fiicei şi gi­nerelui meu suma totală de 30 000 de lei, în patru-cinci rate“, declara spre exem­plu Nica Ion, pensionar, pentru cercetatul Coman Nicolae, pivnicer (departe de a putea susţine că fiica şi ginerele au fost presaţi de vreo nevoie stringentă, obiectivă). Un alt cerce­tat, Frîncu Dumitru, adu­cea ca justificări faptul că a vindut o butelie cu trei mii de lei ori că a pri­mit cadou de la finii săi nici mai mult nici mai pu­ţin decit un frigider, în vir­tutea cărui drept poate in­voca cineva faptul de a fi vindut un obiect la speculă, cu de zece ori preţul le­gal ? ! Cum să califici ra­­porturi eminamente de omenie, dacă pe marginea lor se pretind ori se ac­ceptă plocoane valorând mii de lei . „Eu, Le Page Sita, do­nez fiului meu suma de 35 000 de lei, cu obligaţia pentru acesta de a mă în­griji şi întreţine... Eu, Ve­deanu Victor, primesc do­naţia ce mi se face de că­tre mama mea. Le Page Sita, privind suma de 35 000 de lei... şi mă oblig a o îngriji“. Cum adică 7 Fără 35 000 n-ar avea grijă de cea care i-a dat viaţă ? Fără act autentic, mama n-are încredere că fiul nu-i va întoarce spatele după ce-i umflă banii . Actele sunt corespunzătoare şi po­sibile din punct de vedere legal, dar unde sunt în­crederea şi bunele senti­mente care trebuie să domnească intre membrii societăţii noastre . Acelaşi Vedeanu afişează o altă donaţie, de 30 000 de lei, primită ca răsplată din partea unui nepot pentru că acela a fost ajutat să­­urmeze o şcoală. Primitorul donaţiei avea apartament de trei camere, maşină, bi­juterii sub acvariu, dona­torul „ajutat“ stătea in­tr-o garsonieră confort doi. Ce conta diferenţa de sta­re materială, in familie o­­pera principiul: nimic nu se pierde, totul se transfor­mă d­in cîştig ! Suspiciunea, meschinăria, spiritul profitor sunt, în cazul „iliciţilor“, duse pînă la insolenţă. Vedeanu o­­cupa la un moment dat, fără absolut nici un drept, locuinţa unei mătuşi şi, in pofida tuturor protestelor şi somaţiilor acesteia, re­fuza să-şi facă bagajele şi să plece. Coman Nicolae s-a grăbit să pună mina pe un „Renault major“ , fără să-l achite în întregime, fără să aibă cel puţin permis de conducere, s-a aşezat la volanul maşinii şi nu s-a lăsat pînă ce n-a comis un accident. Lesne de bănuit, după acest „ghinion“ nici nu mai bi­­nevoia să plătească restul de bani celui ce-i vînduse maşina. Am lăsat în mod special pentru mai la urmă tră­sătura esenţială a acestor avizi căutători de căpătu­ială. Chemaţi să explice disproporţiile dintre veni­turi şi cheltuieli, toţi îşi iau masca de modeşti do­­binditori prin trudă sau po­meni. Dincolo de aparen­ţe linjeşte insă rapacitatea extremă. Bani, lucruri, aur, alimente, automobile, creanţe, orice poate fi în­ghiţit din punct de vede­re patrimonial e înghiţit de gurile lor care conti­nuu se închid şi se des­chid, ca ale peştilor. 40 de librete C.E.C. şi bijute­rii în valoare de 15 000 de lei acumulase Voicu Ana, gestionara unui chioşc de răcoritoare. 240 kg de făi­nă, 18 kg de măsline, 2 kg de cafea s-au găsit în ga­rajul lui Pascu Constantin cu un timp in urmă, la data inventarierii bunuri­lor sale. Dumitru Gheor­­ghe — tehnician la telefoa­ne, Dumitru Aurelia — cas­nică , locuinţă luxoasă în centrul Capitalei, pe pereţi un Tonitza (15 000 lei), un Ştefan Popescu (5 000), alte tablouri de valoare , sunt surprinşi la graniţă cu 1860 mărci R.F.G., 400 franci elveţieni, 50 coroane suedeze, 1725 franci fran­cezi, 200 şilingi, 30 dolari americani, 200 coroane da­neze, o icoană, timbre, bi­juterii valorino (la preţ de vinzare) 58 000 de lei. Vi­zitaseră în 6 ani 7 ţări (Po­lonia, Italia, Iugoslavia, Elveţia, Suedia, R.F.G., Austria). Ce nu le mai a­­jungea, cum au explicat încercarea de a scoate fraudulos din ţară bunurile mai sus inventariate ? A­­vuseseră un „Moskvici“, nu le-a mai plăcut, îşi luaseră un Fiat 1300 (nou nouţ), se plictisiseră şi de el, acum intenţionau, spun ei, să-şi facă rost, eludînd regle­mentările legale, de o altă limuzină, şi mai şi. De ce ? Pur şi simplu pentru că acesta este năravul nelecu­it al ilicitului : să apuce şi să înghită, să înghită şi să apuce, nesăţios, mult, mult, mult, mereu, mereu, me­reu. Nimeni nu contestă dreptul firesc al cetăţea­nului de a economisi, de a-şi cumpăra maşină, de a face provizii, de a călă­tori. Muncind mai bine, trăim mai bine, mai fru­mos. Totul trebuie să se desfăşoare însă potrivit legii şi normelor eticii şi echităţii socialiste, în sis­temul armonizat al rela­ţiilor de repartiţie, în li­mita posibilului, a raţiona­lului. Priviţi ca justiţiabili izolaţi, iliciţii pot părea nişte şmecheri oarecare, sau, pentru firile mai sla­be, nişte... tracasaţi. Priviţi în context social şi moral, ei se profilează in adevă­rata lor lumină , rozătoare nepotolite prin hambarele dreptei repartiţii. De aceea şi apărările, pe care le-am luat aşa cum au fost for­mulate, sincere sau nesin­cere, n-au cum să pară alt­fel decit strîmbe, hide. Vicioase din capul locului, ca întregul mod de a gîndi şi a înţelege viaţa al au­torilor lor. Sergiu ANDON Pretexte abile, subtexte fragile încercare de „portret-robot“ al ilicitului, pornind de la faptele şi justificările sale --------------------------- anchetă socială --------------------------­ Fără cuvinte Desen de ANDO SCi NT El A —­simbäta I iulie 1978 FIŞIER SOCIAL — Un om a vrut „să-şi trăiască viaţa“ Nu-şi mai afla locul. Umbla de colo, colo, n-avea răbdare, nici puterea sa ducă la ca­păt un gind, un lucru. Nu se împăca deloc cu starea asta, deşi o mai trăise de trei ori pînă atunci. Şi de fie­care dată soţia — „ştii, ne-am căsătorit din dragoste“ — s-a întors acasă cu cite un fiu. Acum, din nou, cu sal­varea, la maternitate. Aşa l-am cunoscut. Trăind, de fapt, viaţa­­viaţă, care e alcătuită şi din durere şi din bucurie, şi din avint şi din impas. Soţia i-a dăruit şi de astă dată tot un fiu ; pe chipu­rile părinţilor se în­gemăna acum aceeași lumină bună si adîn­­că pe care o numim, simplu, fericire. L-am revăzut apoi pe el, intr-un septem­brie de miere si liniș­te, cum il ducea de mină pe cel mare — purtindu-si ghiozdanul ca pe un trofeu — la scoală. Bănuiesc că nu si-a dezlipit privirea de la feciorul care în­cepuse astfel drumul fascinant în lumea cărţii. Şi atunci, omul îşi trăia cu adevărat viata — emoţia si Drumul din sat pînă in şoseaua principală era plin de gropi. Au­tobuzul mergea încet, şoferul străduindu-se să evite porţiunile cele mai rele. In au­tobuz, lume multă. — Ce-nseamnă asta ? a tunat deodată o voce. Şi un om care şedea pe bancheta din faţă şi-a întors capul către mai tinărul său tovarăş de drum ce stătea in spatele lui. — Gropi, tată, vezi bine, i-a răspuns a­­cesta cu voce joasă, intimidat de întreba­rea bătrinului, incer­­cind şi-n acest fel să curme o eventuală discuție pe tema dru­mului. — Pină deseară, cind ne întoarcem, să nu măi văd nici o groapă, zise bătrinul amenințător. — Nu se poate... nici azi și nici miine... atelajele-s la cîmp... sintem­ în campanie sau ai uitat ? — a în­cercat tinărul să-l îm­buneze. Călătorii ascultau a­­tenţi, interesaţi, dis­puta dintre bătrin şi tînăr. Ii cunoşteau bine şi pe unul, şi pe celălalt. Bătrinul le-a fost primar, ales în unanimitate de fieca­re dată, vreme de bucuria de părinte. Apoi... A venit din nou un septembrie de miere şi de linişte adîncă. De data asta şi pentru cel mic. In drumul lui către prima zi de şcoală, purta ghiozda­nul la fel de ţanţoş, ziua era tot plină de lumină. Şi totuşi, chipului de copil ii lipsea ceva... O lipsă pe care nimeni şi ni­mic n-o poate acoperi. O lipsă pe care înce­puseră prematur s-o trăiască şi ceilalţi fraţi ai săi, şi mama. De-o vreme tata ple­case de acasă si întir­­zia să se mai întoar­că. Absentă ce lăsase un gol fără margini în inimi si umpluse ne­drept, peste margini, cupa de necaz. Pleca­rea nesăbuită a frint ceva din armonia a­­cestei familii — cum fringe nesăbuit si con­damnabil oriunde se produce în chip ires­ponsabil — şi ochii fe­meii cu care s-a înso­ţit cîndva din dragos­te, şi ochii copiilor pretimpuriu umbriţi, parcă tot căutau în lungul străzii, doar, doar... Dar nu. Tata Dojana peste două decenii. Şi reuşise să se afirme ca un bun gospodar, ca unul care se ştiuse sfătui cu satul cînd avea ceva de făcut, care punea mina ală­turi de săteni cînd trebuia făcut ceva. Cel tînăr era fiul său, pe care oamenii satu­lui, nu numai în vir­tutea tradiţiei, dar mai ales pentru că îl cunoşteau de mic, pentru că fusese me­reu printre ei, pentru că isprăvise şi o şcoa­lă mai înaltă de par­tid, l-au ales, tot în unanimitate, primar în locul bătrinului său tată care s-a pensio­nat. Şi, ca părinte, ca fost conducător al obştii, bătrinul îşi pernin­tea să-şi zoreas­că fiul către împliniri, pentru ca aşezarea în care trăiau să fie me­reu altfel, mai fru­moasă, mai ospitalie­ră, să nu-i piară tra­diţia, ci, dimpotrivă, să i se tot ducă ves­tea. I — Vorbi­t-ai cu oa­menii de drum ? — s-a arătat bătrinul ne­mulţumit de răspun­sul primarului. — Vorbit... — aud 7 — Păi nu mai ţin minte, dar am vorbit. — Hm... plecase aşa, dintr-o dată, azvirlind din prag : „Vreau să-mi trăiesc viaţa !“. Cum de orbise subit şi nu vedea cită viaţă trăi­se şi lăsa în urmă ? Copiii, soţia şi-au închis în inimi dure­rea. Cel mare se află acum la rosturile lui. Cel mic mai are un hop şi termină şcoala. Tocmai acum, cînd s-aude că tatăl ar vrea să se reintoarcă... Ta­tăl, care a plecat în altă parte „să-şi tră­iască viaţa“. Cine ştie ce experienţe absurde l-au încercat. Iar acum e în căutare de liman. A aflat că aici ar fi posibil să nu mai aibă loc şi s-a scan­dalizat : „Cum aşa, doar voi sinteti totul pentru mine ! Voi sîn­­teti cu adevărat viaţa mea !“ «Viaţa lui» i-a pus însă implacabil întrebarea : „Dar tu, tu te-ai întrebat vreo­dată, în această lun­gă absenţă, dacă mai poţi fi viaţa noastră ?“ Ar da orice omul care şi-a „trăit viaţa“ să poată răspunde la întrebarea aceasta. Ilie TANASACHE — Ştii, campania a­­gricolă... ploile... — Ascultă ce-ți zic... dacă fiecare om adu­cea cite un colop de piatră, drumul ăsta nu mai avea astăzi nici o groapă... in­­treabă-i, că-s aici... Autobuzul ajunsese pe asfalt cînd prima­rul i-a promis fostu­lui primar că se va sfătui cu obștea și că vor repara drumul în cel mai scurt timp. Unora întîmplarea le-ar putea părea un simplu fapt divers. Dar, gîndindu-ne la puterea obştii, la dreptul alegătorului de a-1 întreba pe cel ales de anumite stări de lucruri, la grija pentru tot mai buna gospodărire a satelor şi oraşelor noastre, ea are putere de fabulă. Pentru că unele nea­junsuri, de altfel les­ne de înlăturat, se da­­toresc tocmai faptului că nu pretutindeni spiritul gospodăresc este stimulat cum se cuvine. Pentru că nu întotdeauna se ape­lează la resursele de elan şi iniţiativă ale colectivităţii. După o­­brajii roşii ai tânăru­lui primar, părea că înţelesese dojana. Radu SELEJAN DIALOG CU CITITORII • MARELE, STIMATUL A­­NONIM. Luind sau neluînd in considerare anonimele, întilnind o scrisoare neiscălită examinezi, aproape reflex, ştampilele de pe plic, cauţi oricît de sumare semne de identificare. Aşa am procedat şi cu scrisoarea la care ne vom referi acum. Da, după cum declara anonimul, ştampila confirmă că este un locuitor al Timişoarei. Aproape imediat ce am obţinut acest în­ceput de certitudine, ne-a părut insă rău. La urma urmei, pen­tru ce am făcut-o ? De ce am încercat să răscolim condiţia lui de anonim ? Recitim cîteva rînduri : „In zori, cînd plec pe şantier, pri­vesc razele vesele ale soarelui, «ascult» îndemnul lor la viaţă, la muncă paşnică, şi parcă toţi prietenii sint ■ lingă mine. Pri­vesc printre străjerii brazi vîr­­furile semeţe ale munţilor şi parcă văd buchetele de aşezări omeneşti. E pace. Ce puternic sint in tara mea ! Dacă mă aflu în tren, în mină sau in virf de munte, la acea oră matinală, chiar dacă nu te aud, imn al ţării mele, in suflet te ascult, cu inima salut“. Scrisoarea e un fel de poem in proză, de ge­nul „Cintării României“. Păs­trând proporţiile, autorul scriso­rii, contemporan nouă, şi-a is­călit textul într-un fel aparte : Un comunist din Timişoara, în­ţelegem că iubirea de patrie pe care o mărturiseşte un scris nu-şi cerea, neapărat, un nume propriu. O altă presupunere ar fi aceea că autorul scrisorii poematice a ales în mod deli­berat această semnătură simbol. In cazul de faţă ne intilnim nu cu anonimul­ timid,­ nu cu ano­nimul lipsit de curaj, ci cu Ma­rele Anonim din care facem parte fiecare dintre noi. Prin faptele, simţămintele şi aspira­ţiile noastre. • SCRISOAREA UNUI BRI­GADIER DE LA BUMBEŞTI­­LIVEZENI. „Nutresc speranţa că aceste rînduri vor ajunge in pa­ginile «Scinteii» cu ocazia ani­versării a trei decenii de la constituirea primelor şantiere naţionale ale tineretului, pentru reconstrucţia ţării“. După cum se vede, cu toate că ziarul a re­zervat spaţiu evenimentului la care se referă Petru Chirilă Pirvu din Iaşi, nu au putut fi cuprinse toate mesajele primite de la cititori. Printre acestea , şi cele şase pagini de amintiri ale fostului membru al brigăzii a III-a Iaşi de pe legendarul şan­tier Bumbeşti-Livezeni. El evo­că, in special, sudura între ti­nerii de diferite naţionalităţi ce s-a realizat pe şantierele renaş­terii patriei , comune, şantiere care pot fi considerate printre primele şcoli de formare a tine­­retului in spiritul muncii Înfră­ţite.Recitim rindurile corespon­dentului ieşean cu emoţie, pen­tru că in robusteţea lor reverbe­rează ceva din scrâşnetul de o­­dinioară al încleştării cu stinca. Se resimte suflul de fost briga­dier. Dar este oare potrivit să spunem „fost brigadier“ . Ne-ar dezminţi viaductele şi tunelu­rile, nenumăratele nestemate a­­dăugate în toţi aceşti ani pe „blazonul“ economiei patriei, rod al muncii eroice a genera­ţiilor succesive de brigadieri. Prin permanenţa spiritului revo­luţionar, reputaţia de brigadier se dobândeşte şi trebuie păstrată toată viaţa. • CITIŢI-LE ŞI LOR ACES­TE RÎNDURI ! Intr-o scrisoare niţeluş mai veche (cerem pe a­­ceastă cale scuze unor cores­ponded pentru răspunsurile pe care le dăm citeodată cu intîr­­ziere, din cauza afluxului misi­velor), profesorul Florin An­­ghel din Piteşti nota un eveni­ment insolit, dar nu din această pricină ne oprim asupra scri­sorii, ci pentru semnificaţiile şi tîlcurile ce se desprind chiar din fapte particulare uneori. Corespondentul asistase la o reuniune a nevăzătorilor din ju­deţele Argeş şi Vîlcea. A aflat cu acel prilej multe lucruri in­teresante despre viaţa activă, deplin integrată social, a celor „pentru care culorile sunt nişte amintiri sau numai nişte cuvin­te“. Departe de a aluneca in speculaţii melodramatice, tova­răşul Anghel reţine tonusul (şi faptele de viaţă exemplare) ale celor pe care i-a cunoscut. „O­­dinioară, cu feţele supte şi îm­pietrite — ca nişte statui ale mizeriei — îi găseai la colţurile străzilor, întinzind mina şi in­­gînindu-şi trista melopee“. As­tăzi, beneficiind de condiţii spe­ciale de învăţătură şi calificare, nevăzătorii absolvă şcoli medii şi chiar superioare, deprind pro­fesii in care să-şi poată afirma aptitudinile, intr-un cuvint, sint in rind cu oamenii. Mulţumim corespondentului că a inserat in scrisoare şi numele citorva fruntaşi la învăţătură — Petre Preda, Gheorghe Bercea, Nico­lae Şerbănoiu — şi la locurile de muncă — Gheorghe Brănes­­cu, Ion Munteanu, Cornel Ro­­bescu, Gheorghe Cimpoi, Vaier Apahidean, Constantin Pariseu — precum şi pilduitorul exem­plu oferit de Dumitru Dumi­­trache. Acesta a urmat, după cine se spune — cu foarte bune rezultate — cursurile facultăţii de filozofie, numai din dorinţa de a-şi astîmpăra setea de cu­noaştere, de a nu se resemna, fără intenţia de a profesa în virtutea diplomei obţinute, ci rămînînd la vechea lui meserie. • O SECUNDA ! : G. Cră­ciun — Bucureşti : Siguranţa datelor documentare pe care le furnizaţi despre Medgidia tră­dează nu numai înclinaţia spre studiu riguros, ci şi dragostea nutrită faţă de una sau alta dintre aşezările noastre. Ion Dobrescu — Câmpulung : Scri­soarea despre ciudatele fapte ale lui S. I. s-a ocolit literal­mente, pe drum, cu un număr al ziarului în care se relata a­­celaşi subiect pe baza corespon­denţei altui cititor. In schimb, reţinem însemnările despre o­­crotirea naturii.

Next