Scînteia, iulie 1978 (Anul 47, nr. 11154-11179)
1978-07-01 / nr. 11154
PAGINA 2 Multe se ştiu şi s-au spus despre tinereţea fertilă, despre puterea de creaţie a tinereţii. Ca şi despre nevoia ca această preţioasă virstă să nu fie cheltuită în van. Tocmai de această categorie de tineri — cei care nu-şi irosesc, ci îşi încarcă timpul cu fructele de aur ale creaţiei tehnice — m-am ocupat în reportajul de faţă, la Oradea. Mi-a vorbit mai întii despre ei tovarăşul Mihai Nistor, primul secretar al comitetului judeţean al U.T.C. . ..Sunt din ce în ce mai mulţi tinerii care-şi încearcă puterile în realizarea unor invenţii, inovaţii, raţionalizări in producţie. De aceea vrem să generalizăm organizarea unor sesiuni de comunicări tehnico-stiintifice ale tineretului. Pe întreprinderi, pe oraşe. Am avut, de curind, o discuţie cu cei mai ■»avansaţi». Am vrut să ştim ce-i preocupă, cum ar putea să-i sprijine organizaţiile U.T.C. Au vorbit despre necesitatea unei mai bune organizări si stimulări a acestei activităţi. Si au cerut ca toti tinerii cu asemenea preocupări să se poată întîlni, să zicem de două ori pe lună, ca să se cunoască intre ei, să discute despre ideile lor, să-şi împărtăşească experienţa, să colaboreze. Am hotărît să le oferim acest prilej. Va fi poate un club al creaţiei tehnico-ştiinţifice a tineretului . Important este că se creează o mişcare în acest sens şi e minunat cind energia tinerilor işi găseşte o asemenea fructuoasă întrebuinţare“. Iată-i la lucru, în ateliere, acasă, la planşetă, luminaţi de ideea realizării a ceva nou în domeniile lor de muncă, născocind, cercetînd necunoscutul, adăpîndu-se la izvorul de bucurii al succesului sau cunoscind trecătoarea amărăciune a eşecului care te îndeamnă s-o iei de la capăt şi care aduce, totuşi, un substantial profit : experienţa. In toate cazurile, am găsit la ei pasiunea tinereţii comuniste. Fotografia 1 : Intr-una din halele întreprinderii „înfrăţirea“, adesea poate fi văzută o asemenea scenă. Există aici un grup de patru tineri ingineri, constituiţi într-un prodigios colectiv de creaţie (al patrulea. ..chimistul“ nu e în fotografie, era plecat într-o deplasare). Fiecare nouă idee este confruntată mai intîi cu experienţa de practician a unuia dintre cei mai buni prieteni ai lor — „bătrînul“ (desigur, epitetul se referă nu la virstă, ci la competenţă), maistrul principal Blaga Alexandru (al treilea de la stingă la dreapta), Ionel Ungur, inginer mecanic (primul din stingă) : „După ce-am venit în uzină din facultate şi după doi ani de producţie am început să văd ceea ce, de obicei, nu se vede : ce s-ar mai putea face pentru perfecţionarea producţiei. Ne-am unit patru colegi tineri, fiecare cu specialitatea şi ideile lui. Ne-am făcut un plan de muncă. Ne-am dus la tovarăşul director. «Asta şi asta vrem noi să facem». Pentru început, protecţii anticorozive şi Îmbunătăţiri estetice la maşinile-unelte fabricate de noi. Directorul a zis »foarte bine, daţi-i bătaie !« Ne-a dus la dispoziţie si un mic buget Intîi că ne cistigasem încrederea prin activitatea in producţie. Al doilea că si dinsul începuse la fel, atunci, in tinereţe...“. Tinărul inginer mecanic Petre Itomoceanu (al doilea de la stingă la dreapta) ne-a vorbit cu pasiune despre universul unor proiecte tehnice care au însemnat, pentru grupul lor, zile şi nopţi de gindire şi vis. Totul inspirat din nevoile producţiei. Totul pentru uzină. Ing. Petre Ungur (primul din dreapta) : „Tatăl meu lucrează de 44 de ani, ca muncitor, aici in uzină. Eu si vărul meu, Ionel, am zis că o să-l continuăm. Intii a fost o idee... Am zis că maşinile fabricate de noi pot să aibă un aspect calitativ mai bun. Şi-am început să căutăm... Primul succes, prima instalaţie făcută cu o oală scoasă de la fier vechi. A mai strunit-o taică-meu. Cu ea facem şi acum acoperirea cu plastic a pieselor din metal... Avem cea mai mare stimă pentru maistrul principal Blaga. Noi români, el maghiar, ne Înţelegem nemaipomenit. El ne ajută la aplicarea practică. Cînd născocim ceva nou, după primele schiţe zicem aşa : «Hai să vedem ce spune şi bătrinul». Dacă munceşti, ideilevin. Ne-au chemat la Institutul de învâţămint superior, să lucrăm acolo. Dar nu ne ducem din uzină. Aici e viaţa, aici e adevăratul teren al creaţiei...“. Mai sânt aici, desigur, şi alţii asemenea... Fotografia 2 : L-am găsit în secţia montaj. îşi nota o idee, pe o hirtie, sprijinită chiar de metalul unui panou electric. Ing. Florian Buta. Nu, nu are conştiinţa unei munci de creaţie deliberată, organizată, programată... El îmbunătăţeşte, modifică. Montind diversele părţi componente ale unei maşini, constată locuri in care... e loc pentru mai bine. Si ii apar soluţii. Le pune pe hirtie. Aşa se naşte un variator cu caracteristici îmbunătăţite, se modifică un traductor... — La tot pasul sunt posibile perfecţionările. E normal. Ca să nu mai rechemăm proiectantul și să pierdem timp, le facem noi ! Ca pe un lucru firesc, ca pe o sarcină de serviciu (deși nu e) el gindeste creator montarea fiecărei mașini, modifică, adaptează... Am întâlnit asemenea tineri și în alte întreprinderi orădene. De exemplu, la întreprinderea mecanică. Fotografia 3 : Un tinăr muncitor electrician, intr-un mic atelier de întreţinere a mijloacelor de transport, Ionel Lupuţ. In clipele libere construieşte, născoceşte... A făcut modificări la un electrostivuitor. A construit un aparat de care avea nevoie in atelier... — Nu pot să stau si să aştept. Cind ceva lipseşte, eu imi zic că o soluţie există intotdeauna. Şi poate că intr-o zi din aceste permanente exerciţii, din acest insistent adaos ,de gindire tehnică asupra muncii lui va răsări floarea unei creaţii. E de ajuns că, aşa cum o declară, ii preocupă mereu ca ..treaba să meargă foarte bine“. Energiile şi elanul tinereţii, închinate muncii, cu dăruire şi cu înalta conştiinţă a utilităţii sociale, conjugate cu experienţa celor vîrstnici, devin un bogat filon de împliniri şi satisfacţii. Fotoreportaj de Mihail CARANFIL Tineri care deprind zborul înalt al creaţiei tehnice mic Peştii exotici patrulau liniştiţi deasupra comorii. Linişte aparentă, înşelătoare. In calmul apei, gurile peştilor coloraţi se mişcau continuu şi inghiţeau totul. O firimitură de hrană de apărea in plus, ei se repezeau la grămadă, flăminzi şi sătui laolaltă, după obiceiul firii lor , care apucă mai repede, care apucă mai mult. Oamenii legii îi priveau și se gindeau : — O fi ceva sub acvariu ? — Ce să fie ! Un cazan. — O fi ceva în cazan ? Erau. Bulendre. Fel de fel de ghemotoace, cîrpe, pungi, pacheţele. Legături de zdrențe, pachete cu hîrtii de cite o sută, pachete cu hîrtii de cite 50 de lei, pachete cu hîrtii de cite 25. Nu sunt multe pachete cu bani. Nouă. Dar sunt groase : 83 600 de lei. Cineva numără şi dictează, altcineva scrie procesul verbal : brăţară din 61 de zale cu lănţişor din 19 inele, brăţară cu zale în formă de inimioare, ghiul cu inscripţia „V“. In total 14 obiecte de aur. Acvariul e pus la loc, pe cazan. Peştii nu mai patrulează pe comoară, dar gurile lor se mişcă la fel, continuu, înghit şi inghit... Ei şi ? Ce dacă-şi ţinea omul banii şi bijuteriile la loc ferit ! Chiar aşa a replicat şi el . N-am voie să-mi ascund economiile . Ba da, cum să nu, e răspunsul normal. Atita doar că aceste „economii“ fuseseră făcute in numai doi ani de zile. Cu nur^i doi ani in urmă veniurile familiei Vedeanu mai fuseseră o dată cercetate de comisia de aplicare a Legii 18/1968, cu concluzia că dînșii, tot așa, nu justificau prin veniturile legitime de lucrători în alimentaţia publică o diferenţă de... peste 80 de mii. Acum, cu prilejul noii citări la respectiva comisie, diferenţa, noua diferenţă, avea să fie calculată la 104 678 lei. Bineînţeles că dezbaterile din faţa comisiei şi apoi a instanţei — nu s-au consumat fără proteste şi implorări, fără mîini pe inimă şi ochi daţi peste cap, fără stratageme juridico-financiare menite să salveze nisipul averii care se scurgea printre degete. Drept la apărare, desigur, insul încearcă, se prinde, bine, nu se prinde... Numai că, spre deosebire de toate celelalte categorii de procese, în cauzele intentate conform prevederilor Legii privind controlul provenienței unor bunuri dobindite in mod ilicit — ne referim la sesizările introduse in mod întemeiat — apărările apar, retrospectiv, cu o anumită trăsătură specifică : oricum ar suci-o, din punct de vedere moral, tot strîmb iese. Se aud opinii că abilitatea de a produce dovezi pro causa, ba chiar de a se preconstitui probe, a celor vizaţi a crescut considerabil pe parcursul aplicării legii. Părerea poate fi, parţial, adevărată. Totuşi, are oare această autochirurgie plastică întreprinsă pe chipul hîd al căpătuielii posibilităţi nelimitate ? Dimpotrivă. oricit de ascuţit ar fi bisturiul chiţibuşurilor, oricît de fin ar fi minuit scalpelul tertipurilor, obrazul „ilicitului“ tot cârpit apare. In orice proces, de la calomnie la tilhărie, de la delapidare la divorţ, o apărare nesinceră are a se confrunta cu adevărul şi cam atit. In procesele cu „iliciţi“, dovezile aduse — chiar veridice, sub aspectul corespondenţei cu realul — din punct de vedere al echităţii sociale, al principiilor morale, se combat singure. Indiferent dacă-şi ating ori nu scopul de a deruta, chiar luate în consideraţie aşa cum sunt servite, din punct de vedere etic tot compromiţătoare rămîn. Spre edificare, încercăm mai jos un fel de „portretrobot“ al ilicitului, portret moral, se înţelege, aşa cum se conturează din examinarea dosarelor mai semnificative soluţionate de instanţele din Capitală, în ultimii doi ani, prin impunere in temeiul Legii 18. Privind retrospectiv ansamblul cauzelor, se frapează, de la început, citeva asemănări , peste mai toţi cercetaţii a plouat cu donaţii din partea părinţilor, aproape toţi au rubedenii ţărani care nu mai au ce face decit să care, în flux continuu, toate cele necesare gurii nesăţioaselor neamuri de la oraş, copiii le cresc ca puii de cuc, prin cuiburi străine (ceea ce ar însemna că trebuie scăzuţi de la cheltuieli), ca să nu mai vorbim că unchii, mătuşile, vecinii şi prietenii nici n-au auzit de C.E.C., preferind să-şi ţină banii numai şi chiar la persoana cercetată. Bineînţeles, potrivit legii, membrii comisiilor, apoi judecătorii iau la examinat aceste apărări, le verifică scrupulos, susţinere cu susţinere, sinceritatea... Din punct de vedere etic nu e insă nevoie de acest efort. Adevărate sau nu, ele ridică oricum semne de întrebare. Cum ar fi : e firesc, e moral să tapezi la infinit părinţii, în loc să mai înclini cumpăna ajutorului şi spre cealaltă parte ? E firesc, e moral, avind o situaţie materială bună, să dijmuieşti fără Întrerupere roadele muncii rudelor de la ţară, neoferind nimic în schimb ? ş.a.m.d. Precizăm că nu e vorba de cite o canistră de molan, un pui şi zece ouă, de cite o atenţie la ocazii festive, ci de adevărate capitole de buget cu care cercetaţii se prezintă ca venind dinspre respectivele direcţii. „Din primăvară pînă in toamnă am dat fiicei şi ginerelui meu suma totală de 30 000 de lei, în patru-cinci rate“, declara spre exemplu Nica Ion, pensionar, pentru cercetatul Coman Nicolae, pivnicer (departe de a putea susţine că fiica şi ginerele au fost presaţi de vreo nevoie stringentă, obiectivă). Un alt cercetat, Frîncu Dumitru, aducea ca justificări faptul că a vindut o butelie cu trei mii de lei ori că a primit cadou de la finii săi nici mai mult nici mai puţin decit un frigider, în virtutea cărui drept poate invoca cineva faptul de a fi vindut un obiect la speculă, cu de zece ori preţul legal ? ! Cum să califici raporturi eminamente de omenie, dacă pe marginea lor se pretind ori se acceptă plocoane valorând mii de lei . „Eu, Le Page Sita, donez fiului meu suma de 35 000 de lei, cu obligaţia pentru acesta de a mă îngriji şi întreţine... Eu, Vedeanu Victor, primesc donaţia ce mi se face de către mama mea. Le Page Sita, privind suma de 35 000 de lei... şi mă oblig a o îngriji“. Cum adică 7 Fără 35 000 n-ar avea grijă de cea care i-a dat viaţă ? Fără act autentic, mama n-are încredere că fiul nu-i va întoarce spatele după ce-i umflă banii . Actele sunt corespunzătoare şi posibile din punct de vedere legal, dar unde sunt încrederea şi bunele sentimente care trebuie să domnească intre membrii societăţii noastre . Acelaşi Vedeanu afişează o altă donaţie, de 30 000 de lei, primită ca răsplată din partea unui nepot pentru că acela a fost ajutat săurmeze o şcoală. Primitorul donaţiei avea apartament de trei camere, maşină, bijuterii sub acvariu, donatorul „ajutat“ stătea intr-o garsonieră confort doi. Ce conta diferenţa de stare materială, in familie opera principiul: nimic nu se pierde, totul se transformă din cîştig ! Suspiciunea, meschinăria, spiritul profitor sunt, în cazul „iliciţilor“, duse pînă la insolenţă. Vedeanu ocupa la un moment dat, fără absolut nici un drept, locuinţa unei mătuşi şi, in pofida tuturor protestelor şi somaţiilor acesteia, refuza să-şi facă bagajele şi să plece. Coman Nicolae s-a grăbit să pună mina pe un „Renault major“ , fără să-l achite în întregime, fără să aibă cel puţin permis de conducere, s-a aşezat la volanul maşinii şi nu s-a lăsat pînă ce n-a comis un accident. Lesne de bănuit, după acest „ghinion“ nici nu mai binevoia să plătească restul de bani celui ce-i vînduse maşina. Am lăsat în mod special pentru mai la urmă trăsătura esenţială a acestor avizi căutători de căpătuială. Chemaţi să explice disproporţiile dintre venituri şi cheltuieli, toţi îşi iau masca de modeşti dobinditori prin trudă sau pomeni. Dincolo de aparenţe linjeşte insă rapacitatea extremă. Bani, lucruri, aur, alimente, automobile, creanţe, orice poate fi înghiţit din punct de vedere patrimonial e înghiţit de gurile lor care continuu se închid şi se deschid, ca ale peştilor. 40 de librete C.E.C. şi bijuterii în valoare de 15 000 de lei acumulase Voicu Ana, gestionara unui chioşc de răcoritoare. 240 kg de făină, 18 kg de măsline, 2 kg de cafea s-au găsit în garajul lui Pascu Constantin cu un timp in urmă, la data inventarierii bunurilor sale. Dumitru Gheorghe — tehnician la telefoane, Dumitru Aurelia — casnică , locuinţă luxoasă în centrul Capitalei, pe pereţi un Tonitza (15 000 lei), un Ştefan Popescu (5 000), alte tablouri de valoare , sunt surprinşi la graniţă cu 1860 mărci R.F.G., 400 franci elveţieni, 50 coroane suedeze, 1725 franci francezi, 200 şilingi, 30 dolari americani, 200 coroane daneze, o icoană, timbre, bijuterii valorino (la preţ de vinzare) 58 000 de lei. Vizitaseră în 6 ani 7 ţări (Polonia, Italia, Iugoslavia, Elveţia, Suedia, R.F.G., Austria). Ce nu le mai ajungea, cum au explicat încercarea de a scoate fraudulos din ţară bunurile mai sus inventariate ? Avuseseră un „Moskvici“, nu le-a mai plăcut, îşi luaseră un Fiat 1300 (nou nouţ), se plictisiseră şi de el, acum intenţionau, spun ei, să-şi facă rost, eludînd reglementările legale, de o altă limuzină, şi mai şi. De ce ? Pur şi simplu pentru că acesta este năravul nelecuit al ilicitului : să apuce şi să înghită, să înghită şi să apuce, nesăţios, mult, mult, mult, mereu, mereu, mereu. Nimeni nu contestă dreptul firesc al cetăţeanului de a economisi, de a-şi cumpăra maşină, de a face provizii, de a călători. Muncind mai bine, trăim mai bine, mai frumos. Totul trebuie să se desfăşoare însă potrivit legii şi normelor eticii şi echităţii socialiste, în sistemul armonizat al relaţiilor de repartiţie, în limita posibilului, a raţionalului. Priviţi ca justiţiabili izolaţi, iliciţii pot părea nişte şmecheri oarecare, sau, pentru firile mai slabe, nişte... tracasaţi. Priviţi în context social şi moral, ei se profilează in adevărata lor lumină , rozătoare nepotolite prin hambarele dreptei repartiţii. De aceea şi apărările, pe care le-am luat aşa cum au fost formulate, sincere sau nesincere, n-au cum să pară altfel decit strîmbe, hide. Vicioase din capul locului, ca întregul mod de a gîndi şi a înţelege viaţa al autorilor lor. Sergiu ANDON Pretexte abile, subtexte fragile încercare de „portret-robot“ al ilicitului, pornind de la faptele şi justificările sale --------------------------- anchetă socială -------------------------- Fără cuvinte Desen de ANDO SCi NT El A —simbäta I iulie 1978 FIŞIER SOCIAL — Un om a vrut „să-şi trăiască viaţa“ Nu-şi mai afla locul. Umbla de colo, colo, n-avea răbdare, nici puterea sa ducă la capăt un gind, un lucru. Nu se împăca deloc cu starea asta, deşi o mai trăise de trei ori pînă atunci. Şi de fiecare dată soţia — „ştii, ne-am căsătorit din dragoste“ — s-a întors acasă cu cite un fiu. Acum, din nou, cu salvarea, la maternitate. Aşa l-am cunoscut. Trăind, de fapt, viaţaviaţă, care e alcătuită şi din durere şi din bucurie, şi din avint şi din impas. Soţia i-a dăruit şi de astă dată tot un fiu ; pe chipurile părinţilor se îngemăna acum aceeași lumină bună si adîncă pe care o numim, simplu, fericire. L-am revăzut apoi pe el, intr-un septembrie de miere si liniște, cum il ducea de mină pe cel mare — purtindu-si ghiozdanul ca pe un trofeu — la scoală. Bănuiesc că nu si-a dezlipit privirea de la feciorul care începuse astfel drumul fascinant în lumea cărţii. Şi atunci, omul îşi trăia cu adevărat viata — emoţia si Drumul din sat pînă in şoseaua principală era plin de gropi. Autobuzul mergea încet, şoferul străduindu-se să evite porţiunile cele mai rele. In autobuz, lume multă. — Ce-nseamnă asta ? a tunat deodată o voce. Şi un om care şedea pe bancheta din faţă şi-a întors capul către mai tinărul său tovarăş de drum ce stătea in spatele lui. — Gropi, tată, vezi bine, i-a răspuns acesta cu voce joasă, intimidat de întrebarea bătrinului, incercind şi-n acest fel să curme o eventuală discuție pe tema drumului. — Pină deseară, cind ne întoarcem, să nu măi văd nici o groapă, zise bătrinul amenințător. — Nu se poate... nici azi și nici miine... atelajele-s la cîmp... sintem în campanie sau ai uitat ? — a încercat tinărul să-l îmbuneze. Călătorii ascultau atenţi, interesaţi, disputa dintre bătrin şi tînăr. Ii cunoşteau bine şi pe unul, şi pe celălalt. Bătrinul le-a fost primar, ales în unanimitate de fiecare dată, vreme de bucuria de părinte. Apoi... A venit din nou un septembrie de miere şi de linişte adîncă. De data asta şi pentru cel mic. In drumul lui către prima zi de şcoală, purta ghiozdanul la fel de ţanţoş, ziua era tot plină de lumină. Şi totuşi, chipului de copil ii lipsea ceva... O lipsă pe care nimeni şi nimic n-o poate acoperi. O lipsă pe care începuseră prematur s-o trăiască şi ceilalţi fraţi ai săi, şi mama. De-o vreme tata plecase de acasă si întirzia să se mai întoarcă. Absentă ce lăsase un gol fără margini în inimi si umpluse nedrept, peste margini, cupa de necaz. Plecarea nesăbuită a frint ceva din armonia acestei familii — cum fringe nesăbuit si condamnabil oriunde se produce în chip iresponsabil — şi ochii femeii cu care s-a însoţit cîndva din dragoste, şi ochii copiilor pretimpuriu umbriţi, parcă tot căutau în lungul străzii, doar, doar... Dar nu. Tata Dojana peste două decenii. Şi reuşise să se afirme ca un bun gospodar, ca unul care se ştiuse sfătui cu satul cînd avea ceva de făcut, care punea mina alături de săteni cînd trebuia făcut ceva. Cel tînăr era fiul său, pe care oamenii satului, nu numai în virtutea tradiţiei, dar mai ales pentru că îl cunoşteau de mic, pentru că fusese mereu printre ei, pentru că isprăvise şi o şcoală mai înaltă de partid, l-au ales, tot în unanimitate, primar în locul bătrinului său tată care s-a pensionat. Şi, ca părinte, ca fost conducător al obştii, bătrinul îşi pernintea să-şi zorească fiul către împliniri, pentru ca aşezarea în care trăiau să fie mereu altfel, mai frumoasă, mai ospitalieră, să nu-i piară tradiţia, ci, dimpotrivă, să i se tot ducă vestea. I — Vorbit-ai cu oamenii de drum ? — s-a arătat bătrinul nemulţumit de răspunsul primarului. — Vorbit... — aud 7 — Păi nu mai ţin minte, dar am vorbit. — Hm... plecase aşa, dintr-o dată, azvirlind din prag : „Vreau să-mi trăiesc viaţa !“. Cum de orbise subit şi nu vedea cită viaţă trăise şi lăsa în urmă ? Copiii, soţia şi-au închis în inimi durerea. Cel mare se află acum la rosturile lui. Cel mic mai are un hop şi termină şcoala. Tocmai acum, cînd s-aude că tatăl ar vrea să se reintoarcă... Tatăl, care a plecat în altă parte „să-şi trăiască viaţa“. Cine ştie ce experienţe absurde l-au încercat. Iar acum e în căutare de liman. A aflat că aici ar fi posibil să nu mai aibă loc şi s-a scandalizat : „Cum aşa, doar voi sinteti totul pentru mine ! Voi sînteti cu adevărat viaţa mea !“ «Viaţa lui» i-a pus însă implacabil întrebarea : „Dar tu, tu te-ai întrebat vreodată, în această lungă absenţă, dacă mai poţi fi viaţa noastră ?“ Ar da orice omul care şi-a „trăit viaţa“ să poată răspunde la întrebarea aceasta. Ilie TANASACHE — Ştii, campania agricolă... ploile... — Ascultă ce-ți zic... dacă fiecare om aducea cite un colop de piatră, drumul ăsta nu mai avea astăzi nici o groapă... intreabă-i, că-s aici... Autobuzul ajunsese pe asfalt cînd primarul i-a promis fostului primar că se va sfătui cu obștea și că vor repara drumul în cel mai scurt timp. Unora întîmplarea le-ar putea părea un simplu fapt divers. Dar, gîndindu-ne la puterea obştii, la dreptul alegătorului de a-1 întreba pe cel ales de anumite stări de lucruri, la grija pentru tot mai buna gospodărire a satelor şi oraşelor noastre, ea are putere de fabulă. Pentru că unele neajunsuri, de altfel lesne de înlăturat, se datoresc tocmai faptului că nu pretutindeni spiritul gospodăresc este stimulat cum se cuvine. Pentru că nu întotdeauna se apelează la resursele de elan şi iniţiativă ale colectivităţii. După obrajii roşii ai tânărului primar, părea că înţelesese dojana. Radu SELEJAN DIALOG CU CITITORII • MARELE, STIMATUL ANONIM. Luind sau neluînd in considerare anonimele, întilnind o scrisoare neiscălită examinezi, aproape reflex, ştampilele de pe plic, cauţi oricît de sumare semne de identificare. Aşa am procedat şi cu scrisoarea la care ne vom referi acum. Da, după cum declara anonimul, ştampila confirmă că este un locuitor al Timişoarei. Aproape imediat ce am obţinut acest început de certitudine, ne-a părut insă rău. La urma urmei, pentru ce am făcut-o ? De ce am încercat să răscolim condiţia lui de anonim ? Recitim cîteva rînduri : „In zori, cînd plec pe şantier, privesc razele vesele ale soarelui, «ascult» îndemnul lor la viaţă, la muncă paşnică, şi parcă toţi prietenii sint ■ lingă mine. Privesc printre străjerii brazi vîrfurile semeţe ale munţilor şi parcă văd buchetele de aşezări omeneşti. E pace. Ce puternic sint in tara mea ! Dacă mă aflu în tren, în mină sau in virf de munte, la acea oră matinală, chiar dacă nu te aud, imn al ţării mele, in suflet te ascult, cu inima salut“. Scrisoarea e un fel de poem in proză, de genul „Cintării României“. Păstrând proporţiile, autorul scrisorii, contemporan nouă, şi-a iscălit textul într-un fel aparte : Un comunist din Timişoara, înţelegem că iubirea de patrie pe care o mărturiseşte un scris nu-şi cerea, neapărat, un nume propriu. O altă presupunere ar fi aceea că autorul scrisorii poematice a ales în mod deliberat această semnătură simbol. In cazul de faţă ne intilnim nu cu anonimul timid, nu cu anonimul lipsit de curaj, ci cu Marele Anonim din care facem parte fiecare dintre noi. Prin faptele, simţămintele şi aspiraţiile noastre. • SCRISOAREA UNUI BRIGADIER DE LA BUMBEŞTILIVEZENI. „Nutresc speranţa că aceste rînduri vor ajunge in paginile «Scinteii» cu ocazia aniversării a trei decenii de la constituirea primelor şantiere naţionale ale tineretului, pentru reconstrucţia ţării“. După cum se vede, cu toate că ziarul a rezervat spaţiu evenimentului la care se referă Petru Chirilă Pirvu din Iaşi, nu au putut fi cuprinse toate mesajele primite de la cititori. Printre acestea , şi cele şase pagini de amintiri ale fostului membru al brigăzii a III-a Iaşi de pe legendarul şantier Bumbeşti-Livezeni. El evocă, in special, sudura între tinerii de diferite naţionalităţi ce s-a realizat pe şantierele renaşterii patriei , comune, şantiere care pot fi considerate printre primele şcoli de formare a tineretului in spiritul muncii Înfrăţite.Recitim rindurile corespondentului ieşean cu emoţie, pentru că in robusteţea lor reverberează ceva din scrâşnetul de odinioară al încleştării cu stinca. Se resimte suflul de fost brigadier. Dar este oare potrivit să spunem „fost brigadier“ . Ne-ar dezminţi viaductele şi tunelurile, nenumăratele nestemate adăugate în toţi aceşti ani pe „blazonul“ economiei patriei, rod al muncii eroice a generaţiilor succesive de brigadieri. Prin permanenţa spiritului revoluţionar, reputaţia de brigadier se dobândeşte şi trebuie păstrată toată viaţa. • CITIŢI-LE ŞI LOR ACESTE RÎNDURI ! Intr-o scrisoare niţeluş mai veche (cerem pe această cale scuze unor coresponded pentru răspunsurile pe care le dăm citeodată cu intîrziere, din cauza afluxului misivelor), profesorul Florin Anghel din Piteşti nota un eveniment insolit, dar nu din această pricină ne oprim asupra scrisorii, ci pentru semnificaţiile şi tîlcurile ce se desprind chiar din fapte particulare uneori. Corespondentul asistase la o reuniune a nevăzătorilor din judeţele Argeş şi Vîlcea. A aflat cu acel prilej multe lucruri interesante despre viaţa activă, deplin integrată social, a celor „pentru care culorile sunt nişte amintiri sau numai nişte cuvinte“. Departe de a aluneca in speculaţii melodramatice, tovarăşul Anghel reţine tonusul (şi faptele de viaţă exemplare) ale celor pe care i-a cunoscut. „Odinioară, cu feţele supte şi împietrite — ca nişte statui ale mizeriei — îi găseai la colţurile străzilor, întinzind mina şi ingînindu-şi trista melopee“. Astăzi, beneficiind de condiţii speciale de învăţătură şi calificare, nevăzătorii absolvă şcoli medii şi chiar superioare, deprind profesii in care să-şi poată afirma aptitudinile, intr-un cuvint, sint in rind cu oamenii. Mulţumim corespondentului că a inserat in scrisoare şi numele citorva fruntaşi la învăţătură — Petre Preda, Gheorghe Bercea, Nicolae Şerbănoiu — şi la locurile de muncă — Gheorghe Brănescu, Ion Munteanu, Cornel Robescu, Gheorghe Cimpoi, Vaier Apahidean, Constantin Pariseu — precum şi pilduitorul exemplu oferit de Dumitru Dumitrache. Acesta a urmat, după cine se spune — cu foarte bune rezultate — cursurile facultăţii de filozofie, numai din dorinţa de a-şi astîmpăra setea de cunoaştere, de a nu se resemna, fără intenţia de a profesa în virtutea diplomei obţinute, ci rămînînd la vechea lui meserie. • O SECUNDA ! : G. Crăciun — Bucureşti : Siguranţa datelor documentare pe care le furnizaţi despre Medgidia trădează nu numai înclinaţia spre studiu riguros, ci şi dragostea nutrită faţă de una sau alta dintre aşezările noastre. Ion Dobrescu — Câmpulung : Scrisoarea despre ciudatele fapte ale lui S. I. s-a ocolit literalmente, pe drum, cu un număr al ziarului în care se relata acelaşi subiect pe baza corespondenţei altui cititor. In schimb, reţinem însemnările despre ocrotirea naturii.