Scînteia, iulie 1979 (Anul 48, nr. 11464-11489)
1979-07-01 / nr. 11464
PAGINA 2 83S32!S3BE3H3BBE33iBQE3uB3iy 'i * - FIŞIER SOCIAL ----, Cine sint şcolăriţele? „Porţile de Fier II“. In acel sfirşit de zi, maistrul Ion Nuţu de la instalatori, deşi se intîlnise de sute de ori cu „elevii“ de la şcoala de calificare, in haine de lucru, şi-a pus costum nou. Motivul ? Avea loc inaugurarea cursurilor de calificare pentru soţiile celor de pe şantier, în meseria lăcătuş-motopompist. In hol „tovarăşele şcolăriţe“, unele intrate in a doua tinereţe, au fost întimpinate de secretarul comitetului de partid al şantierului, tovarăşul Petru Mike, şi de maistrul Ion Nuţu, devenit din acest moment „tovarăş profesor“. Şi iată, au trecut citeva săptămîni bune de cinci „tovarăşele şcolăriţe“, mame şi soţii de şantierişti, se îndreaptă in fiecare amurg spre sediul şcolii de calificare. Ele îşi încrucişează drumurile cu copiii care vin din sălile de clasă sau cu soţii de la volanul basculantelor. Cum se văd ele în profesie, cum li se va alcătui viaţa personală de aici încolo ? Pentru a afla răspunsul am organizat acolo, în clasă, un mic „colocviu“. Iat-o pe Antonica Stoicovici. A colindat împreună cu soţul ei numeroase şantiere din ţară, începind cu Bicazul. „Am ţinut să fiu alături de soţ, să-i uşurez cit mai mult munca. A luat-o de la tîrnăcop şi roabă. Acum e „as“ pe maşina lui. Uneori, de ce n-aş spune-o, mă simt foarte singură, după ce îmi pleacă copiii la şcoală, iar soţul în tură. Şi adeseori, m-am gindit, ce-ar fi să lucrez şi eu ?“. „Şi eu mi-am petrecut ani buni cu soţul şi cei trei copii la „Porţile de Fier I“. Soţul le vorbeşte adesea copiilor despre ecluze, baraje deversoare ca despre nişte fiinţe vii. Le amestecă chiar şi cu nume de oameni. Şi am înţeles din privirile copiilor că ei vor să fie „ca tata“. Dar ca mama ? — m-am întrebat în gind. De ce n-ar spune copiii şi „vreau să fiu ca mama“ ? “(Iuliana Negoescu). „Am început cursul de calificare chiar la îndemnul soţului“ (Florentina Sardea). „Dacă sîntem împreună pe şantier, de ce n-am fi împreună şi la lucru ?“ (Daniela Dumitrele). Punem o întrebare-test : „Dacă soţul dv. ar avea o retribuţie de trei, de patru ori mai mare, aţi mai lucra?“. Din cele 24 de răspunsuri, toate sunt ferm afirmative: Da. „Dacă soţul ar veni acasă cu trei, sau patru retribuţii, după ce m-aş convinge că primeşte banii pe drept, aş vrea mai abitir să lucrez. Nu-i vorba că sîntem egali ?“ (Eugenia Cruşitu). „N-aş putea zice că n-avem cu ce trăi, sau că un ban in plus ne-ar strica. Este însă vorba de un ban cîştigat de mine, din munca mea, ceea ce mă înalţă ca om in faţa soţului“ (Ana Vintilă). „Acum, la cei peste 40 de ani ai mei, aş putea să... croşetez liniştită. Cum am trăit pină acum, aş putea să trăiesc şi mai departe. Dar nu numai banul mă face să merg la lucru, ci nevoia de a lăsa ceva în urma mea. De ce n-am făcut-o pină acum ? Prea s-a spus că tîrnăcopul nu-i pentru o femeie“ (Nicolina Matei). Aici, la Ostrovu Mare, odată cu „cetatea luminii“ — „Porţile de Fier II“ — se edifică noi destine umane. Aici, armată constructorilor se îmbogăţeşte cu noi detaşamente alcătuite din femeile celor care au ridicat atîtea obiective ale socialismului în cei 35 de ani de viaţă nouă. Laurenţiu DUŢA Pe şantierul tineretului am învăţat un mare adevăr: dacâ ştii sâ munceşti învingi In bazinul carbonifer al Gorjului (combinatul minier „Oltenia“), în carierele de lignit Girla, Tismana, Rovinari Est, Beterega, citeva sute de tineri (deocamdată 510, dar vor fi în curînd mult mai mulţi), constituiţi intr-un şantier naţional al tineretului, muncesc pentru a hrănicu tot mai mari cantităţi de cărbune gurile de foc ale marilor termocentrale Rogojelu şi Turceni. Au venit din toate judeţele ţării conducători auto, buldozerişti, excavatorişti, mecanici auto, mecanici, sudori, electricieni. Sunt înzestraţi cu un impozant parc de utilaje moderne şi maşini : 250 de autobasculante de 16 tone, 29 de buldozere, 16 excavatoare, alte maşini auxiliare. Şi astfel, brigadieria lor nu mai seamănă deloc cu ceea ce fusese cîndva, în urmă cu ani şi ani, cînd uneltele de bază erau tîrnăcopul şi lopata, bine strînse în mîini. Cu alte unelte astăzi, dar cu aceeaşi ardoare şi cu acelaşi patriotic fior (îngemănarea lor cu tehnica modernă înseamnă un mult mai înalt randament), brigadierii înscriu în conştiinţa contemporanilor şi, desigur, şi a urmaşilor, fapte ce zugrăvesc frumoasa statură morală a generaţiilor tinere din România socialistă. Iată o întîmplare petrecută in iarna acestui an... O haldă de depozitare a sterilului a ...fugit. Deci imaginaţi-vă o imensă movilă de material excavat pornind incet la vale şi ameninţind să îngroape sub masa ei de pietriş şi pămint un excavator şi alte citeva utilaje. Un semnal şi s-au adunat acolo, in zori, citeva zeci de brigadieri. Da, era o situaţie foarte critică. Utilajele n-ar fi putut să fie scoase atunci din zona primejduită. Şi atunci au săpat un canal in lungime de 20 de metri pentru instalarea unei pompe. Au fost deci nevoiţi să apeleze la vechile unelte ale brigadierului : tîrnăcopul şi cazmaua. In pămîntul îngheţat, tîrnăcopul lovea ca in piatră. Lutul clisos se lipea de lopată (cel mai bun pămint pentru oale, de aceea şi există aici un sat de olari ( Găleşoaia). Au isprăvit totuşi treaba în timp util. Altă dată un excavator s-a cufundat in mocirlă (plouase mult, stăruitor). Fără să pregete, fără să ia seama la frigul tăios, băieţii au intrat în apă şi-au legat excavatorul cu cabluri groase ca să poată fi tras de acolo de citeva tractoare puternice. Puţin mai tîrziu, capătul de deversare al unei benzi transportoare din cariera Beterega a alunecat cu teren cu tot. Unica soluţie — să se transporte de urgenţă o mare cantitate de pietriş pentru consolidarea terenului. Cu aceeaşi promptitudine, 20 de brigadieri, cu 20 de autobasculante au cărat zi şi noapte pietriş, alcătuind, în alergătura lor continuă, un fel de horă mecanică, un circuit al neodihnei şi încordării... In cronica (din păcate nescrisă) a şantierului se găsesc multe alte asemenea episoade. Şi nu este neapărat nevoie să se intîmple ceva pentru ca spiritul de abnegaţie, disponibilitatea brigadierilor pentru actul de eroism să se facă simţite pe întreaga arie a şantierului naţional. I-am cunoscut pe cîţiva dintre aceşti minunaţi tineri, i-am fotografiat şi-i vom înfăţişa aici aşa cum aproape singuri s-au prezentat. Iată-l, în prima fotografie, pe excavatoristul Gheorghe Smărăndoiu. Despre el, comandantul şantierului, tovarăşul Ilie Răuţescu, spunea următoarele : „...Spre exemplu, cînd plouă — şi pe aici plouă des — Smărăndoiu ăsta nu vrea să plece, chiar dacă i s-a isprăvit schimbul. Zice că nu vrea să-l ajungă din urmă apa, că el vrea să ştie că maşina e în siguranţă pentru că ţine la ea şi pentru că oricum şi pe ploaie e nevoie de cărbuni“. Ce zice el, Smărăndoiu : „Am lucrat şi douăzeci de ore pe zi cînd am vrut eu, pentru că am văzut că nu e bine să las maşina şi să plec“. In cabina de sticlă a unui excavator construit la Brăila, el manevrează cu precizie manetele puternicei maşini şi muşcă hălci mari din pămintul moale, maşina se roteşte apoi cu repeziciune pentru a-şi slobozi cu graţie încărcătura in cuva unei autobasculante. Nu, la el, autobasculantele nu au de aşteptat. E de prin apropiere, „de pe Valea Amărăzii“. A învăţat meseria la Motru, dar a lucrat pină nu de mult la întreprinderea minieră Dobrogea. A venit aici cînd s-a constituit şantierul naţional. De ce ? — Pentru că e la mine un Gorj şi avem ceva foarte important de făcut aici. Şi pentru că lucrez întreţineri ca mine şi e o atmosferă,mai veselă, aşa cum îmi place mie. Cînd i-a fost greu aici ? . — Niciodată. Poate iarna cind pornesc mai greu motoarele. Dar şi atuncea, le pornesc şi gata... Ce-i place aici cel mai mult ? — Mi-am făcut prieteni buni, din toată ţara. Cel mai bun prieten, Carol Bodor, un băiat foarte bun şi hotărît, ca mine. Ce a reuşit să facă de cînd a venit aici ? — Am excavat cam o jumătate de milion de metri cubi. Ambiţiile lui sînt mari, bucuriile lui sínt simple şi trainice, prietenii lui sínt prieteni buni. Viaţă pentru el e uşoară şi nu i se pare greu niciodată. Secretul e si el simplu : ii place să muncească, feă ştie că face ceva serios pe lumea asta. In fotografia nr. 2 — Gheorghe Pleşa, conducător auto. A venit aici din Suceava, exact acum un an. Cum e aici ? — E foarte bine. E şi mai bine pentru unii că se obişnuiesc aici cu munca, ceea ce e important pentru un om nou... Nu i s-a părut greu deloc, nici o clipă, el e obişnuit să muncească cu seriozitate, a fost brigadier şi la Şantierul naţional al tineretului de la canalul Dunăre — Marea Neagră. — Da, aşa este, dacă ştii să munceşti învingi orice. Ceea ce a spus are valoare de maximă, iar maxima în cauză are o imensă valoare, în ce-l priveşte, a verificat-o. Mai mult, ea s-a născut în mintea lui ca o coniluzie la experienţa lui de viaţă Jill’pină acum. — Eu am 30 de anii, dar majoritatea celor de aici sunt mai tineri. Mai tineri şi, unii dintre ei, mai au probleme cu disciplina. Noi, ceilalţi, îi facem să înţeleagă că e cazul să judece şi ei ca oameni maturi şi că disciplina este ceva foarte important pentru un om serios. In fotografia nr. 3, sudoriţa Ana Sprinceană şi soţul ei, mecanic, tot brigadier. — Drept să spun, eu am,venit aici ca să fiu cu soţul. La început mi-a plăcut pentru că eram cu el, dar munca mi se părea mai pretenţioasă. Acuma şi munca de aici îmi place pentru că m-a ajutat să mă perfecţionez profesional. Ştiţi, la reparaţii, sudurile trebuie să fie mai bune. Şi ce ii mai place aici ? Ii place că toţi tinerii şantierului sunt ca fraţii dintr-o singură familie. Andrei Hollo (fotografia 4), mecanic auto, 21 de ani, din Satu Mare. De ce a venit el aici ? Pur şi simplu ca să mai ocupească ţara. Atit. Dar l-au aşteptat citeva surprize. A cunoscut piuit mai mult decit o zonă geografică. „Nici nu m-am gindit eu Vreodată că o să-mi fac prieteni de prin Moldova sau Dobrogea sau iBana. Prieteni , buni vreau să spuun“. Ţara ţare «, acum, prin urmare, şi chipul prietenilor lui. „Pe urmă, nu m-am aşteptat ca aici să mai am de învăţat în meseria mea. Dar iată că acum autocamioanele Roman nu mai au pentru mine nici un secret“. Deci o împlinire, profesională dincolo de aşteptări. „Iar lucrul la care chiar nu m-am aşteptat deloc a fost că mi s-a oferit aici posibilitatea să urmez liceul seral. Sunt acum în anul patru. Părinţii mi-au trimis la început o mie de scrisori ca să mă întorc acasă. Le-am răspuns că mă simt foarte bine aici, că am început o treabă şi vreau s-o duc până la capăt, că mi-am făcut prieteni cum n-am avut eu niciodată, că o să vin, desigur, şi acasă, dar nu-i nici o grabă“. A pătruns deci aici intr-un univers care i-a deschis dintr-o dată alte orizonturi de viaţă, i-a şters prejudecăţi şi i-a întărit încrederea în el şi în cei ce-l înconjoară. Pe scurt, totul pentru o reală Împlinire a personalităţii lui. Şi, in sfirşit, în fotografia 5, un mare grup de tineri elevi sosiţi cu două zile mai înainte, ca brigadieri. Primul lot de elevi. Iată-i şi in prima lor zi de muncă (pină acum li s-au făcut instructajele de rigoare). Cu voioşie, cu vorbe vesele aruncate peste umăr, primul sfert de oră intr-o activitate ce va lăsa urme aici. Vor turna o platformă de beton pentru un parc de maşini. Va fi opera lor, a celor 42 de elevi veniţi de la grupul şcolar Bîlteni. „Suntem mineri că noi am deschis anul acesta tabăra elevilor brigadieri“, mi-a declarat în fugă comandantul grupei, Daniel Copaci. Le-am urat să fie primit şi pe panoul întrecerii dintre brigăzi. N-aveau nici o îndoială în privinţa asta, au experienţa de anul trecut... Sute de tineri, cu sute de fizionomii, sute de chipuri însorite întrunite intr-un efortcomun şi intr-un dens sentiment patriotic. Şi descoperind aici că şantierul — mai exact colectivitatea brigadierilor şi legile ei morale — înseamnă pentru fiecare binefacerea unui act de formare civică. Se vor întoarce de aici la ei acasă cu încărcătura unor emoţionante trăiri, cu sentimentul că şi-au făcut o tinerească datorie faţă de ţară. Fotoreportaj de Mihai CARAXFN. Printr-o adresă înaintată Miliţiei Capitalei, conducerea magazinului „Cocor“ solicită identificarea unui cetăţean care „a uitat“ să-şi mai achite ratele pentru mărfurile cumpărate de aici. Cine-i acesta ? Numele este scris clar, de către funcţionarii „Cocorului“, Iftimie , dar prenumele poate foarte bine să fie Modrac sau Motrac, Mograc sau Motroc. (Pină la urmă, după adevărate investigaţii grafologice şi nu numai, se va constata că de fapt pe semnatarul contractului de cumpărare în rate îl cheamă Iftimie Motoc). Locul naşterii acestuia (după funcţionarii „Cocorului“) ar fi comuna Roma, judeţul Botoşani. Cercetările întreprinse — şi au luat destul timp! — probează un alt loc al naşterii, şi anume oraşul Roman, judeţul Neamţ. Ceea ce, să recunoaştem, parcă n-ar fi unul şi acelaşi cu Roma Botoşanilor. In sfirşit, potrivit datelor de pe buletinul de identitate al celui în cauză, transcrise în contractul de cumpărare în rate, funcționarii de la „Cocor“ arată că data nașterii lui I.M. este : 15 noiembrie 1974. Cum buletinul de identitate i-a fost eliberat la 23 mai 1974, iar contractul de rate a fost încheiat la 25.IX.1975, înseamnă (după „meticulozitatea“ cu care s-au întocmit aceste acte de către funcţionarii... cocorişti) : • Lui I.M. i s-a eliberat buletin de identitate cu mai bine de 5 luni înainte de a se naşte ! (Nu-i cam de oaie, tovarăşi „cocorişti d in exerciţiul... birocraţiei?) . • Omul în cauză se prezintă la „Cocor“ în ziua de 25 septembrie 1974 — deci cind împlinise vîrsta de aproximativ 10 (zece) luni ! — şi, scoţindu-şi suzeta din gură, ar fi gîngurit ceva care, pentru personalul „Cocorului“, s-a tradus prin dorinţa de a face cumpărături vi rate. Dorinţa a fost socotită perfect logică, judecîndu-se probabil că unui copil de 10 luni nu-i poţi încredinţa, totuşi, banigheaţă, ştiut fiind faptul că nevîrstnicii duc la gură tot ce apucă. Şi atunci s-a purces la întocmirea formelor de plată în rate, prin casieria locului de muncă al pruncului ce a doborît astfel toate recordurile de precocitate, întîmplare, din păcate, deloc singulară. în timpul investigaţiei noastre am întîlnit şi alte faţete ale neglijenţelor ce se produc în acest domeniu: oameni trecuţi în diverse proceseverbale de imputaţii ori contracte de vinzare-cumpărare prin rate — deci nu acte contabile ! — cu cite 2 (două !) nume de familie, transcrierea unor domicilii imaginare, deoarece cei în cauză nu mai stau de mult la adresele „văzute“ de funcţionari birocraţi, cărora le este lene să mai cerceteze şi vizele de mutaţie pe actul de identitate etc. Toate aceste „omisiuni“ nu sînt, din păcate, doar inerente scăpări ale omului care dacă „munceşte mai şi greşeşte“, ci deschid cont pe timp nelimitat unor răi platnici, actul reparator necesitînd, precum am văzut, ajutorul miliţiei. Da, întîmplarea înfăţişată mai sus nu-i deloc singulară, deşi are desigur hazul ei. Să schimbăm însă unghiul de apreciere umoristică a chestiunii cu unul mai... pragmatic. Dacă, de pildă, cei care au întocmit actele de vinzare prin rate a unor bunuri din magazin completau un act de vinzare-cumpărare a propriului automobil — sau a casei, sau a mobilei, sau a tigăii, sau a zgardei cățelului bălțat etc — tot așa stîlceau prenumele partenerului de afacere, încit doar o expertiză grafologică să descifreze despre cine anume este vorba ? Tot atit de indolent caligrafiau locul, ziua şi anul naşterii, celelalte date de stare civilă, să-i piardă definitiv urma celui în cauză ? Ne îndoim că superficialii cu valorile magazinului — pentru recuperarea cărora se apelează acum la ajutorul miliţiei ! — n-ar fi cercetat cu ochi de Argus identitatea unuia sau altuia pină la a şaptea spiţă, atunci cînd în joc s-ar fi aflat paraua din propriul buzunar. Ne îndoim de faptul că, intr-o asemenea împrejurare, un om sau altul n-ar răsfoi actul ce probează identitatea, măcar pină la foile unde sint trecute şi schimbările de domiciliu, pentru a transcrie exact ceea ce trebuie, şi nu cum am întîlnit în hîrtiile întocmite de circumscripţia financiară a sectorului 8, sau de funcţionarii magazinului Bucur-Obor, unde nici măcar nu s-a avut curiozitatea să se vadă mutaţia cetăţenilor în cauză. In concluzie, ne îndoim de faptul că nu s-ar deschide ochii cu cepele pentru a nu fi traşi pe sfoară de vreun chilipirgiu. Şi-i bine, şi-i normal să fie aşa. După cum la fel de bine şi normal este să se procedeze întocmai şi cu gestiunea bunurilor colectivităţii. Neglijenţele de tipul celor semnalate dezvăluie fără echivoc o optică ce trebuie combătută cu fermitate. Bunurile create de societate şi date nouă in gestiune sunt şi ale noastre, şi atitudinea faţă de ele trebuie să fie responsabilă, pătrunsă de maximă grijă. Altfel... Altfel ajungem să-i căutăm pe datornici cu miliţia prin... Roma, cînd ei se află la Roman, producem harababuri contabile din care reiese că pruncii din cărucioare încheie contracte de cumpărare in rate ori alergăm după un rău platnic cu numele mic de:„ Hodoroabă şi nume de familie compuse ! Acul în carul... indolenţei. Ilie TANASACHE Cînd un „sugar“face cumpărături în rate la „Cocor“ şi uită să plătească ...iar lucrătorii magazinului uită să-şi facă datoria SCINT EIA - duminică 1 iulie 1979 Neglijenţă drapată în... „greutăţi obiective“ Cine se teme de greutăţi ? întrebase şeful de atelier. Cine se teme să ridice mina ! Era gata să treacă la numărătoare, cînd înţelese că nu are ce număra. Nimeni ? Înseamnă că sunteţi oameni de bază. Acum, la lucru... Şeful de secţie neglijase să-i predea la timp schiţele tehnice. El uitase să le ceară. Ziua de muncă începea fără pregătirile de rigoare. Greutăţi, tot felul de greutăţi. Unde nu se ivesc greutăţi ? Numai unde nu se munceşte. E în firea noastră să ne speriem una-două, să dăm bir cu fugiţii ? ! Nicidecum ! Atîta doar, că în cazul de faţă era vorba de birocraţie, indiferentă — şi toate celelalte, la fel de condamnabile. Mai trece o vreme, şi se ivesc necazuri cu aprovizionarea, se lucrează în salturi. Avem greutăţi, spune inginerul-şef. Trecem printr-o perioadă mai dificilă, trebuie să înţelegeţi. O comisie de anchetă stabileşte, cu argumente de necontestat, că impasul la care s-a ajuns este consecinţa directă a numeroaselor lipsuri şi neglijenţe din activitatea serviciului de aprovizionare. Firesc, oamenii se-ntreabă : de ce nu s-a pus semn de egalitate între greutăţi şi neglijenţe ? De ce ni se spune să învingem greutăţile, în loc să se ia măsuri împotriva celor vinovaţi ? Impasul a fost depăşit, cu un plus de efort. S-au dat şi sancţiuni, s-au făcut promisiuni , dar concluziile ce se impuneau au fost amînate pentru mai tîrziu... Şi iată că se anunţă un nou moment critic: avem greutăţi cu produsele recent introduse în fabricaţie. Există încă un întreg dosar cu sesizări şi propuneri semnate de zeci de muncitori şi tehnicieni , reieşea limpede că la mijloc erau tot superficialitatea, birocraţia, neglijenţa. Este adevărat că totul s-a făcut în mare grabă, recunoaşte inginerul-şef. Noi mizam pe nişte îmbunătăţiri din mers. Acum, n-are nici un rost să mai căutăm ţapi ispăşitori... Cu un efort minim, situaţia se poate redresa... Consiliul oamenilor muncii ia în discuţie nu o persoană, sau alta, ci o chestiune de principiu : nu avem dreptul să tragem acel semn de egalitate între neglijenţele noastre şi greutăţile obiective. Nu se caută ţapi ispăşitori , ci se dau pe faţă abateri de la disciplina muncii şi legalitatea in vigoare. Nu-i este îngăduit nimănui să-şi apere lipsa de răspundere cu greutățile. Dacă aceste greutăți intr-adevăr călesc oamenii și dau un sentiment de mincidie cînd sint învinse — neglijenta nu a dus niciodată la nimic bun. Numai la pagube. Inginerul S. V. a insistat să nu dau nume concrete, de altfel acum e și prea tîrziu : dînsul nu mai e inginer-şef, iar in uzină s-au luat măsuri... De ce să mai dezgropăm nişte lucruri ? !... Nu dezgropăm nimic. Aducem în atenţia opiniei publice o situaţie, cu cele mai cinstite intenţii: dacă şi prin alte părţi există oameni dispuşi să-şi confunde neglijenţa cu greutățile — să li se spună un nu ! hotărît. Nicolae ȚIC VOIAJORUL DESCURCĂREŢ... Omul mergea in deplasare la Galaţi. Obosit frint. Parcă ieşit din schimb. Chiar aşa m-am şi exprimat. Drept care, a zis : „Ieri a fost duminică. Secţia noastră de găleţi şi cazane de baie din Craiova nu lucrează duminica“. „Ei, aşa-i cînd te scoli mai de dimineaţă...“, am admis concesiv. Văzind că nu pricep nimic, voiajorul in deplasare căută să lămurească lucrurile pină-n cele mai mici amănunte . „Pe teren, subsemnatul (şi aici clipi complice din ochi) sunt de joi. Adică, după acte. Azi e luni, nu ? Ei, ce credeţi că am făcut eu joi, vineri, sîmbătă, duminică de cîndsînt in deplasare ? Treabă, dragă tovarășe. Că-s om din ăla, care nu poate sta locului. Cresc nurci. Mai zilele trecute am vîndut vreo 15 perechi și am luat peste suta de mii. Deci joi, vineri, simbătă, duminică am muncit. Acum, citeva zile de deplasare adevărată, un fel de recreaţie, cînd mă întorc dau telefon la mine, la găleţi că sunt obosit, şi mai împuşc o zi pentru nurci...“ „Şi dacă cei de la găleţi aveau, să zicem, nevoie de dumneata şi-ţi dădeau telefon la locul deplasării ?“ Voiajorul mai că se supără : „Păi de ce să dea ? Ce, nu pun bază pe cuvintul meu ? Atît ar trebui ! Mă descurc cu treburile secţiei ? Mă descurc. Chiar aşa mi-au şi spus cînd m-au numit in munca asta de aprovizionare : tu eşti descurcăreţ, de- asta te punem aici. Or, dacă sunt descurcăreţ pentru PERSONAJE ŞI IPOSTAZE secţie, de ce n-aş fi şi pentru mine ?“ Aici chiarcă n-am mai ştiut ce să-i răspund, aşa că am căutat să schimb vorba : „Şi-i chiar atit de bănoasă treaba asta cu nurcile ?“ „Este. Dar şi aici trebuie să ştii să te descurci. Puii din prima serie, de pildă, să-i vinzi pe toţi că nu au vlagă, nu sunt viabili. Sunt apoi şi alte şmecherii pe care tot încerc să i le bag în cap lui fecioru-miu, dar nu-i intră deloc. Nu ştiu ce s-o alege de el în viaţă. E drept, are un loc de muncă al lui, dar ar putea s-o ducă mult mai bine dacă mi-ar urma sfatul“. Sfătui voiajorului în cauză ? Din şapte zile deplasare, cum arată actele, patru consacrate nurcilor aducătoare de parale şi doar trei pentru mai bunul mers al producţiei de găleţi. Să închidem ochii doar pentru o secundă la optica absurdă a voiajorului şi să ne imaginăm că brutarul din şapte zile de muncă ar tăia patru pentru treburile lui personale. Că minerul, mecanicul de tren, strungarul, învăţătorul, omul de la starea civilă, oţelarul etc., etc., i-ar urma întocmai conduita de viaţă şi de... muncă. Atunci ? Dar nu, absurdul acestei „filozofii “ de viaţă este atît de evident încit nici măcar nu poţi să ţi-o imaginezi ca posibilă de acceptat. Doar firile ultraegoiste, mercantile şi iresponsabile să reuşească performanţa asta. In ce-1 priveşte pe voiajorul In cauză, nutrim speranţa că măcar pe fiul său nu-1 va converti la sistemul său verificat de trai liniştit, din indolenta unora care nu deschid bine ochii. Pînă la următorul decont. I. TUDOR Ssst!!! Partitura aceasta mai... piano... Desen de Ștefan COCIOABA Fără cuvinte Desen de CIOSV