Scînteia, iulie 1979 (Anul 48, nr. 11464-11489)

1979-07-01 / nr. 11464

PAGINA 2 83S32!S3BE3H3BBE33iBQE3uB3i­y '­i * - FIŞIER SOCIAL ----, Cine sint şcolăriţele? „Porţile de Fier II“. In acel sfirşit de zi, maistrul Ion Nuţu de la instalatori, deşi se intîlnise de sute de ori cu „elevii“ de la şcoala de calificare, in haine de lucru, şi-a pus costum nou. Mo­tivul ? Avea loc inau­gurarea cursurilor de calificare pentru so­ţiile celor de pe şan­tier, în meseria lăcă­­tuş-motopompist. In hol „tovarăşele şcolăriţe“, unele in­trate in a doua tine­reţe, au fost întimpi­­nate de secretarul co­mitetului de partid al şantierului, tovarăşul Petru Mike, şi de mais­trul Ion Nuţu, deve­nit din acest moment „tovarăş profesor“. Şi iată, au trecut citeva săptămîni bune de cinci „tovarăşele şcolăriţe“, mame şi soţii de şantierişti, se îndreaptă in fie­care amurg spre se­diul şcolii de califi­care. Ele îşi încruci­şează drumurile cu copiii care vin din sălile de clasă sau cu soţii de la volanul basculantelor. Cum se văd ele în profesie, cum li se va alcătui viaţa perso­nală de aici încolo ? Pentru a afla răspun­sul am organizat acolo, în clasă, un mic „colocviu“. Iat-o pe Antonica Stoico­­vici. A colindat îm­preună cu soţul ei numeroase şantiere din ţară, începind cu Bicazul. „Am ţinut să fiu alături de soţ, să-i uşurez cit mai mult munca. A luat-o de la tîrnăcop şi roabă. Acum e „as“ pe ma­şina lui. Uneori, de ce n-aş spune-o, mă simt foarte singură, după ce îmi pleacă copiii la şcoală, iar so­ţul în tură. Şi ade­seori, m-am gindit, ce-ar fi să lucrez şi eu ?“. „Şi eu mi-am petrecut ani buni cu soţul şi cei trei copii la „Porţile de Fier I“. Soţul le vorbeşte ade­sea copiilor despre ecluze, baraje dever­­soare ca despre nişte fiinţe vii. Le amestecă chiar şi cu nume de oameni. Şi am înţeles din privirile copiilor că ei vor să fie „ca tata“. Dar ca mama ? — m-am întrebat în gind. De ce n-ar spu­ne copiii şi „vreau să fiu­­ ca mama“ ? “(Iuliana Negoescu). „Am început cursul de calificare chiar la îndemnul soţului“ (Florentina Sardea). „Dacă sîntem împreu­nă pe şantier, de ce n-am fi împreună şi la lucru ?“ (Daniela Dumitrele). Punem o întrebare-test : „Dacă soţul dv. ar avea o re­tribuţie de trei, de pa­tru ori mai mare, aţi mai lucra?“. Din cele 24 de răspunsuri, toate sunt ferm afirmative: Da. „Dacă soţul ar veni acasă cu trei, sau patru retribuţii, după ce m-aş con­vinge că primeşte banii pe drept, aş vrea mai abitir să lucrez. Nu-i vorba că sîntem egali ?“ (Euge­nia Cruşitu). „N-aş putea zice că n-avem cu ce trăi, sau că un ban in plus ne-ar strica. Este însă vor­ba de un ban cîştigat de mine, din munca mea, ceea ce mă înalţă ca om in faţa soţului“ (Ana Vintilă). „Acum, la cei peste 40 de ani ai mei, aş putea să... croşetez li­niştită. Cum am trăit pină acum, aş putea să trăiesc şi mai de­parte. Dar nu numai banul mă face să merg la lucru, ci ne­voia de a lăsa ceva în urma mea. De ce n-am făcut-o pină acum ? Prea s-a spus că tîrnăcopul nu-i pentru o femeie“ (Nicolina Matei). Aici, la Ostrovu Mare, odată cu „ceta­tea luminii“ — „Por­ţile de Fier II“ — se edifică noi destine umane. Aici, armată constructorilor se îm­bogăţeşte cu noi de­taşamente alcătuite din femeile celor care au ridicat atîtea o­­biective ale socialis­mului în cei 35 de ani de viaţă nouă. Laurenţiu DUŢA Pe şantierul tineretului am învăţat un mare adevăr: dacâ ştii sâ munceşti învingi In bazinul carbonifer al Gorjului (combinatul minier „Oltenia“), în carierele de lignit Girla, Tismana, Rovinari Est, Beterega, citeva sute de tineri (deocamdată 510, dar vor fi în curînd mult mai mulţi), consti­tuiţi intr-un şantier naţional al ti­neretului, muncesc pentru a hrăni­­cu tot mai mari cantităţi de cărbu­ne gurile de foc ale marilor termo­centrale Rogojelu şi Turceni. Au venit din toate judeţele ţării conducători auto, buldozerişti, ex­­cavatorişti, mecanici auto, meca­nici, sudori, electricieni. Sunt înzes­traţi cu un impozant parc de uti­laje moderne şi maşini : 250 de autobasculante de 16 tone, 29 de buldozere, 16 excavatoare, alte ma­şini auxiliare. Şi astfel, brigadieria lor nu mai seamănă deloc cu ceea ce fusese cîndva, în urmă cu ani şi ani, cînd uneltele de bază erau tîrnăcopul şi lopata, bine strînse în mîini. Cu alte unelte astăzi, dar cu aceeaşi ardoare şi cu acelaşi patrio­tic fior (îngemănarea lor cu tehni­ca modernă înseamnă un mult mai înalt randament), brigadierii înscriu în conştiinţa contemporanilor şi, desigur, şi a urmaşilor, fapte ce zugrăvesc frumoasa statură morală a generaţiilor tinere din România socialistă. Iată o întîmplare petrecută in iarna acestui an... O haldă de de­pozitare a sterilului a ...fugit. Deci imaginaţi-vă o imensă movilă de material excavat pornind incet la vale şi ameninţind să îngroape sub masa ei de pietriş şi pămint un ex­cavator şi alte citeva utilaje. Un semnal şi s-au adunat acolo, in zori, citeva zeci de brigadieri. Da, era o situaţie foarte critică. Utilajele n-ar fi putut să fie scoase atunci din zona primejduită. Şi atunci au săpat un canal in lungime de 20 de metri pentru instalarea unei pom­pe. Au fost deci nevoiţi să apeleze la vechile unelte ale brigadierului : tîrnăcopul şi cazmaua. In pămîntul îngheţat, tîrnăcopul lovea ca in pia­tră. Lutul clisos se lipea de lopată (cel mai bun pămint pentru oale, de aceea şi există aici un sat de olari ( Găleşoaia). Au isprăvit to­tuşi treaba în timp util. Altă dată un excavator s-a cufundat in mo­cirlă (plouase mult, stăruitor). Fără să pregete, fără să ia seama la fri­gul tăios, băieţii au intrat în apă şi-au legat excavatorul cu cabluri groase ca să poată fi tras de acolo de­ citeva tractoare puternice. Pu­ţin mai tîrziu, capătul de deversare al unei benzi transportoare din ca­riera Beterega a alunecat cu teren cu tot. Unica soluţie — să se trans­porte de urgenţă o mare cantitate de pietriş pentru consolidarea tere­nului. Cu aceeaşi promptitudine, 20 de brigadieri, cu 20 de autobas­culante au cărat zi şi noapte pietriş, alcătuind, în alergătura lor conti­nuă, un fel de horă mecanică, un circuit al neodihnei şi încordării... In cronica (din păcate nescrisă) a şantierului se găsesc multe alte asemenea episoade. Şi nu este nea­părat nevoie să se intîmple ceva pentru ca spiritul de abnegaţie, dis­ponibilitatea brigadierilor pentru actul de eroism să se facă simţite pe întreaga arie a şantierului na­ţional. I-am cunoscut pe cîţiva dintre aceşti minunaţi tineri, i-am foto­grafiat şi-i vom înfăţişa aici aşa cum aproape singuri s-au prezentat. Iată-l, în prima fotografie, pe ex­­cavatoristul Gheorghe Smărăndoiu. Despre el, comandantul şantierului, tovarăşul Ilie Răuţescu, spunea ur­mătoarele : „...Spre exemplu, cînd plouă — şi pe aici plouă des — Smărăndoiu ăsta nu vrea să plece, chiar dacă i s-a isprăvit schimbul. Zice că nu vrea să-l ajungă din urmă apa, că el vrea să ştie că ma­şina e în siguranţă pentru că ţine la ea şi pentru că oricum şi pe ploaie e nevoie de cărbuni“. Ce zice el, Smărăndoiu : „Am lucrat şi douăzeci de ore pe zi cînd am vrut eu, pentru că am văzut că nu e bine să las maşina şi să plec“. In cabina de sticlă a unui exca­vator construit la Brăila, el mane­vrează cu precizie manetele puter­nicei maşini şi muşcă hălci mari din pămintul moale, maşina se ro­teşte apoi cu repeziciune pentru a-şi slobozi cu graţie încărcătura in cuva unei autobasculante. Nu, la el, autobasculantele nu au de aşteptat. E de prin apropiere, „de pe Valea Amărăzii“. A învăţat meseria la Motru, dar a lucrat pină nu de mult la întreprinderea minieră Dobro­­gea. A venit aici cînd s-a constituit şantierul naţional. De ce ? — Pentru că e la mine un Gorj şi avem ceva foarte important de făcut aici. Şi pentru că lucrez între­ţineri ca mine şi e o atmosferă,mai veselă, aşa cum îmi place mie. Cînd i-a fost greu aici ? . — Niciodată. Poate iarna cind pornesc mai greu motoarele. Dar şi atuncea, le pornesc şi gata... Ce-i place aici cel mai mult ? — Mi-am făcut prieteni buni, din toată ţara. Cel mai bun prieten, Carol Bodor, un băiat foarte bun şi hotărît, ca mine. Ce a reuşit să facă de cînd a ve­nit aici ? — Am excavat cam o jumătate de milion de metri cubi. Ambiţiile lui sînt mari, bucuriile lui sínt simple şi trainice, prietenii lui sínt prieteni buni. Viaţă pentru el e uşoară şi nu i se pare greu niciodată. Secretul e si el simplu : ii place să muncească, feă ştie că face ceva serios pe lumea asta. In fotografia nr. 2 — Gheorghe Pleşa, conducător auto. A venit aici din Suceava, exact acum un an. Cum e aici ? — E foarte bine. E şi mai bine pentru unii că se obişnuiesc aici cu munca, ceea ce e important pentru un om nou... Nu i s-a părut greu deloc, nici o clipă, el e obişnuit să muncească cu seriozitate, a fost brigadier şi la Şantierul naţional al tineretului de la canalul Dunăre — Marea Neagră. — Da, aşa este, dacă ştii să mun­ceşti învingi orice. Ceea ce a spus are valoare de maximă, iar maxima în cauză are o imensă valoare, în ce-l priveşte, a verificat-o. Mai mult, ea s-a născut în mintea lui ca o co­niluzie la ex­perienţa lui de viaţă Jill’pină acum. — Eu am 30 de anii, dar majori­tatea celor de aici sunt mai tineri. Mai tineri şi, unii dintre ei, mai au probleme cu disciplina. Noi, ceilalţi, îi facem să înţeleagă că e­ cazul să judece şi ei ca oameni maturi şi că disciplina este ceva foarte im­portant pentru un om serios. In fotografia nr. 3, sudoriţa Ana Sprinceană şi soţul ei, mecanic, tot brigadier. — Drept să spun, eu am,venit aici ca să fiu cu soţul. La început mi-a plăcut pentru că eram cu el, dar munca mi se părea mai preten­ţioasă. Acuma şi munca de aici îmi place pentru că m-a ajutat să mă perfecţionez profesional. Ştiţi, la reparaţii, sudurile trebuie să fie mai bune. Şi ce ii mai place aici ? Ii place că toţi tinerii şantierului sunt ca fraţii dintr-o singură familie. Andrei Hollo (fotografia 4), me­canic auto, 21 de ani, din Satu Mare. De ce a ve­nit el aici ? Pur şi simplu ca să mai ocupească ţara. Atit. Dar l-au aşteptat citeva sur­prize. A cunoscut piuit mai mult decit o zonă geografică. „Nici nu m-am gindit eu Vreodată că o să-mi fac prieteni de prin Moldova sau Dobrogea sau iBana. Prieteni , buni vreau să spuun“. Ţara ţ­are «, acum, prin urmare, şi chipul prie­tenilor lui. „Pe urmă, nu m-am aş­teptat ca aici să mai am de învăţat în meseria mea. Dar iată că acum autocamioanele Roman nu mai au pentru mine nici un secret“. Deci o împlinire, profesională dincolo de aşteptări. „Iar lucrul la care chiar nu m-am aşteptat deloc a fost că mi s-a oferit aici posibilitatea să urmez liceul seral. Sunt acum în anul patru. Părinţii mi-au trimis la început o mie de scrisori ca să mă întorc acasă. Le-am răspuns că mă simt foarte bine aici, că am început o treabă şi vreau s-o duc până la capăt, că mi-am făcut prieteni cum n-am avut eu niciodată, că o să vin, desigur, şi acasă, dar nu-i nici o grabă“. A pătruns deci aici intr-un univers care i-a deschis dintr-o dată alte orizonturi de viaţă, i-a şters prejudecăţi şi i-a întărit încrederea în el şi în cei ce-l înconjoară. Pe scurt, totul pentru o reală Împlini­re a personalităţii lui.­­ Şi, in sfirşit, în fotografia 5, un mare grup de tineri elevi sosiţi cu două zile mai înainte, ca brigadieri. Primul lot de elevi. Iată-i şi in pri­ma lor zi de muncă (pină acum li s-au făcut instructajele de rigoare). Cu voioşie, cu vorbe vesele arun­cate peste umăr, primul sfert de oră intr-o activitate ce va lăsa urme aici. Vor­ turna o platformă de beton pentru un parc de maşini. Va fi opera lor, a celor 42 de elevi veniţi de la grupul şcolar Bîlteni. „Suntem­ mineri că noi am deschis anul acesta tabăra elevilor briga­dieri“, mi-a declarat în fugă co­mandantul grupei, Daniel Copaci. Le-am urat să fie primit şi pe pa­noul întrecerii dintre brigăzi. N-aveau nici o îndoială în privinţa asta, au experienţa de anul trecut... Sute de tineri, cu sute de fiziono­mii, sute de chipuri însorite întru­nite intr-un efort­­comun şi intr-un dens sentiment patriotic. Şi desco­perind aici că şantierul — mai exact colectivitatea brigadierilor şi legile ei morale — înseamnă pentru fie­care binefacerea unui act de for­mare civică. Se vor întoarce de aici la ei acasă cu încărcătura unor emoţionante trăiri, cu sentimentul că şi-au făcut o tinerească datorie faţă de ţară. Fotoreportaj de Mihai CARAXFN­. Printr-o adresă înaintată Miliţiei Capitalei, condu­cerea magazinului „Cocor“ solicită identificarea unui cetăţean care „a uitat“ să-şi mai achite ratele pentru mărfurile cumpărate de aici. Cine-i acesta ? Numele este scris clar, de către funcţionarii „Cocorului“, Iftimie , dar prenumele poate foarte bine să fie Modrac sau Motrac, Mo­­grac sau Motroc. (Pină la urmă, după adevărate in­vestigaţii grafologice şi nu numai, se va constata că de fapt pe semnatarul contrac­tului de cumpărare în rate îl cheamă Iftimie Motoc). Locul naşterii acestuia (după funcţionarii „Cocoru­lui“) ar fi comuna Roma, judeţul Botoşani. Cercetă­rile întreprinse — şi au luat destul timp! — probea­ză un alt loc al naşterii, şi anume oraşul Roman, jude­ţul Neamţ. Ceea ce, să re­cunoaştem, parcă n-ar fi unul şi acelaşi cu Roma Botoşanilor. In sfirşit, po­trivit datelor de pe buleti­nul de identitate al celui în cauză, transcrise în con­tractul de cumpărare în rate, funcționarii de la „Cocor“ arată că data naș­terii lui I.M. este : 15 no­iembrie 1974. Cum buletinul de identitate i-a fost elibe­rat la 23 mai 1974, iar con­tractul de rate a fost înche­iat la 25.IX.1975, înseamnă (după „meticulozitatea“ cu care s-au întocmit aceste acte de către funcţionarii... cocorişti) : • Lui I.M. i s-a eliberat buletin de identitate cu mai bine de 5 luni înainte de a se naşte ! (Nu-i cam de oaie, tovarăşi „cocorişti d in exerciţiul... birocraţiei?) . • Omul în cauză se pre­zintă la „Cocor“ în ziua de 25 septembrie 1974 — deci cind împlinise vîrsta de aproximativ 10 (zece) luni ! — şi, scoţindu-şi suzeta din gură, ar fi gîngurit ceva care, pentru personalul „Cocorului“, s-a tradus prin dorinţa de a face cum­părături vi rate. Dorinţa a fost socotită perfect logică, judecîndu-se probabil că unui copil de 10 luni nu-i poţi încredinţa, totuşi, bani­­gheaţă, ştiut fiind faptul că nevîrstnicii duc la gură tot ce apucă. Şi atunci s-a purces la întocmirea formelor de plată în rate, prin casieria locului de muncă al pruncului ce a doborît astfel toate recor­durile de precocitate, întîmplare, din păcate, deloc singulară. în timpul investigaţiei noastre am în­­tîlnit şi alte faţete ale ne­glijenţelor ce se produc în acest domeniu: oameni trecuţi în diverse procese­­verbale de imputaţii ori contracte de vinzare-cum­­părare prin rate — deci nu acte contabile ! — cu cite 2 (două !) nume de fami­lie, transcrierea unor domi­cilii imaginare, deoarece cei în cauză nu mai stau de mult la adresele „văzute“ de funcţionari birocraţi, că­rora le este lene să mai cerceteze şi vizele de muta­ţie pe actul de identitate etc. Toate aceste „omisiuni“ nu sînt, din păcate, doar inerente scăpări ale omului care dacă „munceşte mai şi greşeşte“, ci deschid cont pe timp nelimitat unor răi platnici, actul reparator ne­­cesitînd, precum am văzut, ajutorul miliţiei. Da, întîmplarea înfăţi­şată mai sus nu-i deloc singulară, deşi are desigur hazul ei. Să schimbăm însă unghiul de apreciere umo­ristică a chestiunii cu unul mai... pragmatic. Dacă, de pildă, cei care au întocmit actele de vinzare prin rate a unor bunuri din magazin completau un act de vin­­zare-cumpărare a propriu­lui automobil — sau a ca­sei, sau a mobilei, sau a tigăii, sau a zgardei cățelu­lui bălțat etc — tot așa stîlceau prenumele parte­nerului de afacere, încit doar o expertiză grafologi­că să descifreze despre cine anume este vorba ? Tot atit de indolent caligrafiau lo­cul, ziua şi anul naşterii, celelalte date de stare ci­vilă, să-i piardă definitiv urma celui în cauză ? Ne îndoim că superficialii cu­ valorile magazinului — pentru recuperarea cărora se apelează acum la ajuto­rul miliţiei ! — n-ar fi cer­cetat cu ochi de Argus identitatea unuia sau altuia pină la a şaptea spiţă, atunci cînd în joc s-ar fi aflat paraua din propriul buzunar. Ne îndoim de fap­tul că, intr-o asemenea îm­prejurare, un om sau altul n-ar răsfoi actul ce probea­ză identitatea, măcar pină la foile unde sint trecute şi schimbările de domici­liu, pentru a transcrie exact ceea ce trebuie, şi nu cum am întîlnit în hîrtiile întoc­mite de circumscripţia fi­nanciară a sectorului 8, sau de funcţionarii maga­zinului Bucur-Obor, unde nici măcar nu s-a avut cu­riozitatea să se vadă muta­ţia cetăţenilor în cauză. In concluzie, ne îndoim de faptul că nu s-ar deschide ochii cu­ cepele pentru a nu fi traşi pe sfoară de vreun chilipirgiu. Şi-i bine, şi-i normal să fie aşa. După cum la fel de bine şi normal este să se procedeze întocmai şi cu gestiunea bunurilor colecti­vităţii. Neglijenţele de tipul celor semnalate dez­văluie fără echivoc o opti­că ce trebuie combătută cu fermitate. Bunurile create de societate şi date nouă in gestiune sunt şi ale noas­tre, şi atitudinea faţă de ele trebuie să fie responsa­bilă, pătrunsă de maximă grijă. Altfel... Altfel ajungem să-i cău­tăm pe datornici cu miliţia prin... Roma, cînd ei se află la Roman, producem hara­baburi contabile din care reiese că pruncii din căru­cioare încheie contracte de cumpărare in rate ori aler­găm după un rău platnic cu numele mic de:„ Hodoroabă şi nume de familie com­puse ! Acul în carul... indolenţei. Ilie TANASACHE Cînd un „sugar“face cumpărături în rate la „Cocor“ şi uită să plătească ...iar lucrătorii magazinului uită să-şi facă datoria SC­I­NT EI­A - duminică 1 iulie 1979 Neglijenţă drapată în... „greutăţi obiective“ Cine se teme de greutăţi ? întrebase şe­ful de atelier. Cine se teme să ridice mina ! Era gata să treacă la numărătoare, cînd în­ţelese că nu are ce nu­măra. Nimeni ? În­seamnă că sunteţi oa­meni de bază. Acum, la lucru... Şeful de secţie neglijase să-i predea la timp schi­ţele tehnice. El uitase să le ceară. Ziua de muncă începea fără pregătirile de rigoare. Greutăţi, tot felul de greutăţi. Unde nu se ivesc greutăţi ? Nu­mai unde nu se mun­ceşte. E în firea noas­tră să ne speriem una-două, să dăm bir cu fugiţii ? ! Nicide­cum ! Atîta doar, că în cazul de faţă era vorba de birocraţie, indiferentă — şi toate celelalte, la fel de con­damnabile. Mai trece o vreme, şi se ivesc necazuri cu aprovizio­narea, se lucrează în salturi. Avem greutăţi, spune inginerul-şef. Trecem printr-o pe­rioadă mai dificilă, trebuie să înţele­geţi. O comisie de anchetă stabileşte, cu argumente de necon­testat, că impasul la care s-a ajuns este consecinţa directă a numeroaselor lipsuri şi neglijenţe din acti­vitatea serviciului de aprovizionare. Firesc, oamenii se-ntreabă : de ce nu s-a pus semn de egalitate între greu­tăţi şi neglijenţe ? De ce ni se spune să în­vingem greutăţile, în loc să se ia măsuri împotriva celor vino­vaţi ? Impasul a fost depăşit, cu un plus de efort. S-au dat şi sancţiuni, s-au făcut promisiuni , dar con­cluziile ce se impu­neau au fost amînate pentru mai tîrziu... Şi iată că se anunţă un nou moment critic: avem greutăţi cu pro­dusele recent intro­duse în fabricaţie. E­­xistă încă un în­treg dosar cu sesi­zări şi propuneri sem­nate de zeci de mun­citori şi tehnicieni , reieşea limpede că la mijloc erau tot super­ficialitatea, birocraţia, neglijenţa. Este ade­vărat că totul s-a fă­cut în mare grabă, re­cunoaşte inginerul-şef. Noi mizam pe nişte îmbunătăţiri din mers. Acum, n-are nici un rost să mai căutăm ţapi ispăşitori... Cu un efort minim, situaţia se poate redresa... Consiliul oamenilor muncii ia în discuţie nu o persoană, sau alta, ci o chestiune de principiu : nu avem dreptul să tragem acel semn de egalitate între neglijenţele noastre şi greutăţile obiective. Nu se caută ţapi is­păşitori , ci se dau pe faţă abateri de la disciplina muncii şi legalitatea in vigoare. Nu-i este îngăduit ni­mănui să-şi apere lipsa de răspundere cu greutățile. Dacă a­­ceste greutăți in­tr-adevăr călesc oa­menii și dau un sentiment de min­cidie cînd sint învinse — neglijenta nu a dus niciodată la nimic bun. Numai la pagube. In­ginerul S. V. a insis­tat să nu dau nume concrete, de altfel a­­cum e și prea tîrziu : dînsul nu mai e ingi­­ner-şef, iar in uzină s-au luat măsuri... De ce să mai dezgropăm nişte lucruri ? !... Nu dezgropăm nimic. A­­ducem în atenţia opi­niei publice o situaţie, cu cele mai cinstite intenţii: dacă şi prin alte părţi există oa­meni dispuşi să-şi con­funde neglijenţa cu greutățile — să li se spună un nu ! hotărît. Nicolae ȚIC VOIAJORUL DESCURCĂREŢ... Omul mergea in deplasare la Ga­laţi. Obosit frint. Parcă ieşit din schimb. Chiar aşa m-am şi exprimat. Drept care, a zis : „Ieri a fost dumi­nică. Secţia noastră de găleţi şi ca­zane de baie din Craiova nu lucrează duminica“. „Ei, aşa-i cînd te scoli mai de dimineaţă...“, am admis con­cesiv. Văzind că nu pricep nimic, vo­iajorul in deplasare căută să lămu­rească lucrurile pină-n cele mai mici amănunte . „Pe teren, subsemnatul (şi aici clipi complice din ochi) sunt de joi. Adică, după acte. Azi e luni, nu ? Ei, ce credeţi că am făcut eu joi, vineri, sîmbătă, duminică de cînd­­sînt in deplasare­ ? Treabă, dragă tovarășe. Că-s om din ăla, care nu poate sta locului. Cresc nurci. Mai zilele trecute am vîndut vreo 15 pe­rechi și am luat peste suta de mii. Deci joi, vineri, simbătă, duminică am muncit. Acum, citeva zile de deplasare adevărată, un fel de re­creaţie, cînd mă întorc dau telefon la mine, la găleţi că sunt obosit, şi mai împuşc o zi pentru nurci...“ „Şi dacă cei de la găleţi aveau, să zicem, ne­voie de dumneata şi-ţi dădeau tele­fon la locul deplasării ?“ Voiajorul mai că se supără : „Păi de ce să dea ? Ce, nu pun bază pe cuvintul meu ? Atît ar trebui ! Mă descurc cu treburile secţiei ? Mă descurc. Chiar aşa mi-au şi spus cînd m-au numit in munca asta de aprovizionare : tu eşti descurcăreţ, de- asta te punem aici. Or, dacă sunt descurcăreţ pentru PERSONAJE ŞI IPOSTAZE secţie, de ce n-aş fi şi pentru mine ?“ Aici chiar­­că n-am mai ştiut ce să-i răspund, aşa că am căutat să schimb vorba : „Şi-i chiar atit de bănoasă treaba asta cu nurcile ?“ „Este. Dar şi aici trebuie să ştii să te descurci. Puii din prima serie, de pildă, să-i vinzi pe toţi că nu au vla­gă, nu sunt viabili. Sunt apoi şi alte şmecherii pe care tot încerc să i le bag în cap lui fecioru-miu, dar nu-i intră deloc. Nu ştiu ce s-o alege de el în viaţă. E drept, are un loc de muncă al lui, dar ar putea s-o ducă mult mai bine dacă mi-ar urma sfatul“. Sfătui voiajorului în cauză ? Din şapte zile deplasare, cum arată actele, patru consacrate nurcilor adu­cătoare de parale şi doar trei pen­tru mai bunul mers al producţiei de găleţi. Să închidem ochii doar pentru o secundă la optica absurdă a voia­jorului şi să ne imaginăm că bru­tarul din şapte zile de muncă ar tăia patru pentru treburile lui personale. Că minerul, mecanicul de tren, strun­garul, învăţătorul, omul de la starea civilă, oţelarul etc., etc., i-ar urma întocmai conduita de viaţă şi de... muncă. Atunci ? Dar nu, absurdul acestei „filozo­fii “ de viaţă este atît de evident încit nici măcar nu poţi să ţi-o ima­ginezi ca posibilă de acceptat. Doar firile ultraegoiste, mercantile şi iresponsabile să reuşească perfor­manţa asta. In ce-1 priveşte pe voiajorul In cauză, nutrim speranţa că măcar pe fiul său nu-1 va converti la sistemul său verificat de trai liniştit, din indo­lenta unora care nu deschid bine ochii. Pînă la următorul decont. I. TUDOR Ssst!!! Partitura aceasta mai... piano... Desen de Ștefan COCIOABA Fără cuvinte Desen de CIOSV

Next