Scînteia, decembrie 1985 (Anul 54, nr. 13460-13486)
1985-12-01 / nr. 13460
SCINTEIA — duminică 1 decembrie 1985 „PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE“ Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent. NICOLAE CEAUŞESCU S -a afirmat cu justeţe,nau mai bine de un secol în urmă, că independenţa naţională este suma vieţii noastre istorice ; aprecierea este întru totul valabilă şi în ceea ce priveşte unitatea naţională, căci pentru solemna Înfăptuire de la 1 Decembrie 1918 românii s-au pregătit cu întreaga lor istorie. Avîndu-şi trainic împlîntate rădăcinile în pămîntul pe care şi astăzi ii locuiesc, românii s-au simţit din adincuri de istorie fii ai unuia şi aceluiaşi popor, li uneau strălucita lor obirşie daco-romană şi limba lor purtind în ţesătura ei cea mai intimă sigiliul de neşters al Daciei şi al Romei ; ii uneau portul, obiceiurile şi datinile străvechi ; îi uneau marea lor dragoste de glia străbună, puternicele legături cu pămintul in care le trăiseră moşii şi strămoşii, neostoita lor sete de dreptate, voinţa lor de a fi stăpini la ei acasă, de a trăi in pace şi in înţelegere cu toţi megieşii. Trecînd peste apa Milcovului ori de o parte ■?i de alta a Carpatilor, ei se simţeau tot între ai lor, tot intre fraţi. Iar vremurile care de-atitea ori îi adunaseră în acelaşi mănunchi spre a se împotrivi neprietenilor le întăriseră necontenit convingerea în forţa unităţii lor,in trebuinţa unităţii lor. Mari voievozi şi conducători de oşti — Mircea şi Alexandru, Dan şi Vlad, Iancu şi Ştefan, Radu şi Rareş — s-au bizuit în eforturile lor de apărare a neatîrnării ţărilor române pe acţiunea comună a acestora, pe unirea puterilor lor. Iar strălucitele biruinţe româneşti din epoca pe care Iorga o denumea a cavalerilor poartă pecetea contribuţiei comune, fiind adesea scrise cu roşul sîngelui vărsat laolaltă de munteni, moldoveni şi transilvăneni. Asemenea fapte erau prevestitoare ale unei înfăptuiri şi mai măreţe — întîia unire a românilor sub un domn din neamul lor : Mihai-voievod Viteazul. Trecind Carpaţii în Transilvania, glorioasele sale oşti erau aşteptate aici cu mare nădejde de românii ce trăiau pretutindeni pe roditoarele cîmpii, pe domoalele dealuri ori pe văile ce fierăstruiau munţii Ardealului. Nădăjduiau mai ales ţăranii la un domn din neamul lor care să le uşureze lor, cei mulţi cu vîrfurile brazilor, nesuferita iobăgie scrisă cu singe de ţăran la 1437 şi 1514 ; de aceea, cu furie îndreptăţită s-au mişcat şi s-au ridicat mulţimile satelor româneşti, lovind în trufaşa nobilime, uşurind astfel planurile Viteazului ; ei au alergat apoi cu toţii la Alba Iulia, spre a-i intimpina cu sărbătoresc alai pe cel care, la 1 noiembrie 1599 şi apoi in anul următor, avea să facă din mîndra cetate de pe Ampoi şi Mureş scaun de domnie al întregului pămint românesc. După cum, pătrunzind în Moldova, marele voievod se întemeia şi pe legăturile şi înţelegerile pe care le avea cu locuitorii acestei ţări româneşti, a cărei pecete avea să o îngemăneze cu a celorlalte două ţări-surori pe o unică pecete. Măreaţa înfăptuire a îngrijorat, prin perspectivele noi ce le deschidea evoluţiei istorice în această parte a continentului, marile puteri ale acelor vremi care s-au însoţit in lucrarea lor, spre a desface opera temerară. Şi au reuşit atunci prin mişeleasca ucidere a Viteazului şi întregitorului pe insîngerata cîmpie a Turdei. Ceea ce n-au ştiut însă neprietenii a fost că rămînînd românii „săraci dedînsul“, cum scria cu durere cronicarul, ei s-au îmbogăţit cu exemplul marii lui fapte, păstrat ca bunul lor cel mai de preţ in inimi şi în cugete — sipetul cel mai trainic din cite pot exista. Iar trăind în milioane de inimi şiconştiinţe, idealul unirii a devenit de nebiruit. Nu e aşadar de mirare că, deşi ştiau bine că trupul lui „cel frumos ca un copaci“ căzuse, în inima Transilvaniei sub lovirea lăncii de mercenar, potrivnicilor li se părea şi în anii următori că Mihai mai trăieşte şi conduce pe români insufleţindu-i în dreapta lor luptă. Cu dreptate se putea gîndi astfel, căci înfăptuirea lui Mihai Viteazul a căpătat putere de simbol, de călăuză a luptei şi eforturilor româneşti. Voievozi şi domni vor năzui să-i păşească pe urme, iar cărturarii vor lumina şi vor lămuri adîncile temeiuri ale unităţii noastre — românii toţi dintr-o fintînă au izvorit şi cură, iar Muntenia, Moldova şi Transilvania sunt părţi ale aceluiaşi întreg — vor argumenta justeţea luptei pentru refacerea Daciei, vor îndemna la stringerea necontenită a legăturilor dintre fraţi, la întărirea inimilor şi oţelirea cugetelor. Apoi, prin urmările hotărîtoare pe care le-a avut pentru destinele poporului român, prin impulsul pe care l-a dat altor şi altor înfăptuiri, înainte de toate, pentru dobîndirea independenţei de stat a României. Proclamată la 9 Mai 1877, neatirnarea ţării a fost impusă pe cimpurile de luptă şi pecetluită prin grele jertfe ale fiilor poporului român. Dobîndirea independenţei de stat a ilustrat cu o putere de neclintit adevărul că românii, în ciuda nedreptelor hotare care sfîşiau încă trupul neamului, se simţeau şi acţionau ca o mare şi unită familie. 67 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN Unirea, unitatea — suma vieţii noastre istorice ul „Glasul poporului chema neîncetat: unire şi iar unire!“ Veacurile evului de mijloc lăsau aşadar vremurilor moderne o preţioasă moştenire, un adevărat tezaur : exemplul marelui Mihai, idealul unirii stăpinind inimile şi cugetele celor mai buni dintre fiii pămintului românesc, ale celor care nădăjduiau pentru ţară, la trecutu-i mare, mare viitor. Ţăranii şi lucrătorii din mine, ridicaţi in toamna-iarna lui 1784 pentru ca nobilimea să nu mai fie, năzuiau să ajungă la o stare socială şi politică mai înaltă şi prin unirea cu fraţii lor de peste munţi şi, de aceea, potrivnicilor vremii li s-a putut părea că ţăranii răsculaţi aveau aţintite privirile spre Carpaţi. După cum, aproape patru decenii mai tirziu, in vremea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, speranţa a încălzit iarăşi inimile ţăranilor români transilvăneni : peste munţi se ridicase crai nou, Todoruţ ori Todoraş, care, o dată dobindite drepturile şi dreptăţile ţării româneşti de la sud de Carpaţi, avea să treacă munţii, să aprindă aici o nouă Heriadă, spre a curma jugul nesuferitei iobagii şi nedreptele rinduieli care excludeau pe români, locuitorii cei mai vechi şi cei mai numeroşi ai Transilvaniei, de la viaţa politică a acesteia. După cum Tudor însuşi socotea ca un important temei al izbinzii „adunării norodului“ pe care o ridicase in Muntenia, conlucrarea cu moldovenii, ca unii care vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceleaşi trebuinţe de îndeplinit, ca şi muntenii. An după an idealul unirii se întăreşte, cuprinde tot mai adine masele populare, devenind o forţă de nebiruit. Mişcări social-politice o inscriu intre obiectivele lor ; publicaţii politice, literare şi ştiinţifice o aşază pe frontispiciu, conferindu-i caracterul unui adevărat program de acţiune , societăţi politice, culturale şi ştiinţifice. işi propun şi militează statornic pentru strîngerea legăturilor pe multiple planuri intre români ; corespondenţa epocii o întreţine ca pe o flacără nestinsă. Este o epocă în care, in ciuda a nu puţine vicisitudini, ameninţări şi intervenţii străine, un întreg popor munceşte şi luptă curajos pentru legitimele sale ţeluri. Se scrie astfel o pagină înălţătoare de istorie, in numele adevărului căruia anul 1848, prin pana inspirată a lui Kogălniceanu, îi dase cea mai sintetică şi cea mai expresivă formulare : unirea era „cheia de boltă a întregului edificiu naţional“ ; era, adică, condiţia hotârîtoare pentru îndeplinirea misiei istorice a românilor, temelia pentru înaintarea lor pe calea progresului. Atunci, în 1848, întregul cuprins românesc devenise un uriaş cîmp al libertăţii şi unităţii, peste Milcov şi Carpaţi românii intinzindu-şi mîinile, in cadrul aceluiaşi proces revoluţionar menit să nască o patrie nouă, unită, liberă, cu rinduieli conforme celor mai înaintate idei ale epocii. Reacţiunea — cea externă in primul rind — a triumfat însă şi de această dată. Dar minţile clarvăzătoare au intuit caracterul efemer al acelui triumf, căci au înţeles adevărul că poporul işi cunoscuse atunci mai bine şi puterile-i uriaşe şi calea ducătoare spre scop. Că aşa a fost o arată şi faptul că la mai puţin de 11 ani de la înfrîngerea revoluţiei paşoptiste, poporul român a înscris în filele istoriei prima mare biruinţă : unirea Moldovei şi Munteniei într-un unic stat. O biruinţă care era întreagă a poporului român, rodul statorniciei cu care urmase stindardul pe care era scris „Unire“, o biruinţă care era a curajului şi clarviziunii oamenilor politici şi cărturarilor patrioţi, care, in complicatul hăţiş al raporturilor politice ale vremii, conduseseră poporul în luptă sprijinindu-se pe popor şi aflind trainică temelie în acesta, cu convingerea pe care in epocă o formula acelaşi Kogălniceanu : „Inima poporului nu inşală niciodată. Să ascultăm (...) inima poporului nostru , să ascultăm glasul şi interesul naţiei noastre care ne strigă neîncetat : Unire şi Unire /“ Măreaţă era înfăptuirea de la 24 ianuarie 1859. Mai intii prin semnificaţiile sale, ea arătind ce uriaşe puteri sălăşluiesc în fiecare popor, ce forţă de nebiruit ii conferă conştiinţa legitimităţii luptei sale. Patru decenii au trebuit să mai treacă pină la momentul ce avea să incunune aceste speranţe, în toamna anului 1918 din împrejurările în care, sub loviturile luptei de eliberare socială şi naţională a popoarelor, s-au prăbuşit imperii construite prin anexări de teritorii şi neamuri, menţinute prin opresiune şi teroare — lupta poporului român avea să intre in faza hotărîtoare. Ca şi in atitea alte momente ale istoriei, şi atunci poporul român a înţeles că împlinirea idealurilor sale străvechi trebuia să fie rodul luptei sale, să fie aşezată pe temeiul trainic al eforturilor proprii. De aceea, întreg poporul român s-a ridicat cu hotărîre la luptă, dind glas chemării oamenilor politici ai vremii : „Istoria ne cheamă la fapte“. Practic nu mai puţin de o lună, in noiembrie 1918 vechea stâpinire habzburgică a fost spulberată de pe întreg cuprinsul Transilvaniei sub valul luptei muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, soldaţilor şi înlocuită cu o nouă administraţie, emanaţie a voinţei obşteşti. Expresie a aceleiaşi voinţe ferme, la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională, constituită din 1 228 de reprezentanţi legitimi ai românilor transilvăneni şi întrunită solemn la Alba Iulia, a proclamat unirea Transilvaniei cu România „pentru toate veacurile“. La adunarea de la Alba Iulia au ţinut să participe insă, alături de delegaţii lor, peste o sută de mii de oameni : ţărani, muncitori, intelectuali, soldaţi tineri şi vîrstnici, adine pătrunşi de adevărul că hotărîrile adoptate la Alba Iulia aveau să inmurească profund şi decisiv însăşi viaţa lor. Cu dreptate s-a spus că prezenţa masivă şi sărbătorească a acestei uriaşe mulţimi la Alba Iulia a reprezentat un al doilea vot pentru unire, a întărit istorica opţiune a Marii Adunări Naţionale, a consacrat o dată mai mult justeţea şi legitimitatea acesteia. Justeţe , şi legitimitate ce se intemeiau pe dreptul poporului de a-şi hotări de sine stătător destinele, iar în Transilvania, dintotdeauna, românii au fost cei mai numeroşi dintre locuitorii săi. Justeţe şi legitimitate ce reieşeau deopotrivă din faptul că luindu-şi soarta in propriile uniini, hotărînd, adică, asupra emancipării sale naţionale, poporul român avea in vedere că pe teritoriile sale strămoşeşti se aşezaseră, alături de el, şi oameni aparţinind altor naţionalităţi. In spiritul tradiţiilor de muncă şi luptă comună, Mărita Adunare Naţională de la Alba Iulia a consacrat prin solemne hotăriri egalitatea lor in drepturi cu românii, a statuat posibilitatea instruirii şi cultivării lor in limba maternă, a păstrării şi dezvoltării tradiţiilor lor. Toate acestea au arătat că, edificindu-şi o patrie unită şi slobodă, poporul român era pătruns de adevărul că prosperitatea, bunăstarea acesteia se pot clădi numai pe temelia muncii înfrăţite, a înţelegerii şi respectului mutual intre fiii săi, fără deosebire de naţionalitate. Tocmai deaceea, in timpul Marii Adunări Naţionale, ca şi în perioada care aurmat, numeroase personalităţi din rindulnaţionalităţilor conlocuitoare au dat glas adeziunii lor la istoricele hotăriri adoptate la Alba Iulia, cu convingerea că ele creau condiţii favorabile muncii şi înţelegerii frăţeşti a tuturor cetăţenilor patriei. Rodul luptei eroice, înflăcărate a maselor " Comuniştii , apărătorii cei mai dîrji ai unităţii naţionale România întregită de astăzi trebuie să devină România socialistă de mine“. Cu aceste cuvinte se încheia un document al partidului clasei noastre muncitoare publicat la scurt timp după istoricul act de la Alba Iulia. Asemenea cuvinte arătau limpede că forţele revoluţionare ale societăţii româneşti au înţeles înfăptuirea de la 1 decembrie 1918 nu numai ca sfîrşit al unui drum, ca o încununare a unei îndelungate lupte şi încordări de energii ale poporului, ci, mai ales, ca un început de făgaş istoric nou, pe care poporul trebuia să înainteze pentru a edifica pe pămîntul patriei o lume mai bună şi mai dreaptă. Sarcina istorică de a organiza puterile poporului muncitor şi am conduce în această grea şi eroică luptă şi-a asumat-o Partidul Comunist Român, care, prin întreaga sa acţiune revoluţionară, a înscris in filele istoriei înălţătoare pagini de eroism şi abnegaţie revoluţionară, de înaltă răspundere pentru prezentul şi viitorul patriei. Cu deosebire s-a evidenţiat patriotismul militant al comuniştilor in aspra luptă purtată în deceniul al patrulea împotriva pericolului fascist, a gravelor ameninţări pe care nazismul, instaurat în 1933 la putere în Germania, politica sa agresivă şi revanşardă le constituiau pentru libertatea, integritatea şi pacea popoarelor. Dezvăluind cu rară forţă de pătrundere primejdia brună, partidul a cerut poporului să-şi mobilizeze, în spiritul glorioaselor sale tradiţii de luptă, toate energiile şi puterile constructive, toată capacitatea sa de rezistenţă şi de acţiune. Partidul a fost în toţi acei ani promotorul cel mai hotărît al unirii tuturor forţelor democratice, patriotice ale ţării într-un uriaş front popular antifascist, capabil să zăgăzuiască ascensiunea fascismului spre putere. Toţi acei ani stau mărturie că partidul a fost organizatorul acelor multe şi impunătoare manifestaţii populare care au evidenţiat nu numai adevărul că fascismul nu e popular în România, ci şi faptul că poporul român, în frunte cu clasa muncitoare, este ferm hotărît să dea o ripostă necruţătoare oricăror incercări agresive ale fascismului, ale forţelor revanşarde. Dobîndesc, in perspectiva istoriei, o însemnătate deosebită, prin nepieritoarele lor învăţăminte, marea demonstraţie din Bucureşti, mitingurile şi adunările din 80 de localităţi ale ţării, organizate de partid la 1 Mai 1939. Ele spun peste vreme că, prin unitatea clasei muncitoare, a forţelor progresiste, a popoarelor dornice de pace putea fi stăvilit drumul fascismului spre putere, cursul nefast al evenimentelor spre confruntare şi conflict, spre război, promovat de statele fasciste şi revizioniste. Patriotismul fierbinte al comuniştilor, înalta lor răspundere faţă de soarta ţării şi-au aflat o grăitoare ilustrare in perioada dictaturii antonesciene, cind partidul a desfăşurat o susţinută activitate pentru a coaliza pe o unică platformă de luptă toate forţele democratice, antifasciste din ţară. Declanşată în numele salvării ţării de la o gravă catastrofă naţională, al restaurării libertăţii şi demnităţii patriei, al reunirii Transilvaniei de Nord cu ţara, al edificării unei Românii noi, libere şi democratice, revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, începută la 23 August 1944, a ilustrat cu o nouă putere forţa unităţii poporului, marea abnegaţie şi eroismul în luptă pe care le determină ţelurile înalte ale emancipării sociale şi naţionale. Victoria insurecţiei din August 1944 a marcat începutul unei noi epoci a istoriei naţionale, epoca edificării unei noi orinduiri, a construirii uneisocietăţi lipsite de exploatare şi asuprire — societatea socialistă, de-a lungul căreia s-a verificat încă o dată capacitatea partidului nostru comunist de a stabili obiective clare, strategii de acţiune realiste, de a mobiliza şi uni energiile poporului în slujba intereselor vitale fundamentale ale întregii noastre naţiuni. 1600 - se împlinea un ideal de veacuri Lucrare de C. STOICA Hora Unirii la Craiova Lucrare de Theodor AMA.V PAGINA 3 INSCRIPȚII PE DRAPEL" Lucrare de Eugen POPA " Unitatea poporului în jurul partidului, al tovarăşului Nicolae Ceauşescu - mărturie a unui prezent de demnitate şi certitudini Cu deosebire s-a evidenţiat capacitatea creatoare a partidului nostru comunist in perioada celor două decenii care au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului, perioadă in care întreaga strategie de dezvoltare a ţării a fost gindită cu neabătută consecvenţă prin prisma întăririi continue a unităţii naţiunii noastre socialiste. Alocarea constantă a unei părţi însemnate a venitului naţional pentru dezvoltare economico-socială a avut ca rezultat edificarea unei economii unitare, puternice, armonioase, creşterea in ritmuri alerte a avuţiei naţionale, România fiind astăzi de peste 100 de ori mai puternică decit în urmă cu patru decenii. Pe aceeaşi bază s-a asigurat dezvoltarea multilaterală a întregului teritoriu al ţării, fiind edificate numeroase platforme industriale noi, toate zonele ţării fiind armonios şi efectiv integrate fluxului unei vieţi economicosociale dinamice, efervescente. Aceasta a şters de pe harta ţării locurile, aşezările încremenite odinioară în uitare, asigurîndu-se astfel pretutindeni in ţară ample posibilităţi de desfăşurare a oricăror vocaţii constructive, de afirmare nestinjenită a personalităţii umane. In aceşti ani, partidul a acţionat cu neabătută consecvenţă pentru perfecţionarea cadrului instituţional al societăţii noastre, pornind de la adevărul că participarea nemijlocită a oamenilor muncii la conducerea vieţii politice şi social-economice reprezintă un factor de întărire a unităţii naţiunii noastre socialiste, prin noua răspundere cetăţenească, pe care o atare participare activă şi efectivă o presupune. In acelaşi timp, partidul, secretarul său general, militind pentru continua întărire a partidului, au acţionat cu hotârire pentru stringerea legăturilor acestuia cu poporul, pentru sporirea capacităţii fiecărei organizaţii de partid de a uni şi mobiliza energiile oamenilor muncii. Cu neabătută consecvenţă a fost soluţionată problema naţională, dezvoltîndu-se puternic din punct de vedere social-economic şi edilitargospodăresc toate judeţele ţării, inclusiv acelea în care, alături de români, trăiesc şi muncesc oameni ai muncii aparţinind naţionalităţilor conlocuitoare, asigurîndu-se condiţii pentru participarea lor efectivă la conducerea societăţii, pentru instruirea şi cultivarea lor în limba maternă, pentru : dezvoltarea tradiţiilor lor cultural-artistice. Cu adevărat astăzi România este mamă bună pentru toţi fiii săi, fără deosebire de naţionalitate. în toţi aceşti ani, s-a desfăşurat o susţinută activitate politico-ideologică şi cultural-educativă, menită să contribuie la formarea conştiinţei noi, socialiste, la edificarea unui om nou, multilateral pregătit, in măsură să-şi înţeleagă la un nivel superior îndatoririle civice, să drea întreaga măsură a capacităţii şi energiilor lui creatoare, aşezindu-le în slujba propăşirii patriei socialiste. Cu deosebire s-a stăruit asupra întăririi conştiinţei de sine a poporului, prin cultivarea marilor lecţii şi învăţăminte ale trecutului, prin forjarea simţămintelor de mîndrie pentru munca şi lupta eroică a înaintaşilor, pentru înfăptuirile prezentului — expresie a forţei de creaţie a unui popor liber, singur stăpîn pe soarta sa, a răspunderii pentru destinele viitoare ale patriei. In toţi aceşti ani, România socialistă s-a afirmat, prin cuvîntul şi fapta ei, ale preşedintelui său, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ca un factor activ în politica lumii, propunind şi militind pentru soluţii constructive la marile probleme ale contemporaneităţii, in consens cu comandamentele vitale ale popoarelor. Numele României a devenit sinonim cu „ţara păcii“, iar preşedintele său este pretutindeni stimat şi preţuit ca „Eroul României, eroul păcii“. Toate acestea sunt trainicile coloane pe care se sprijină unitatea naţiunii noastre socialiste, temeiurile noi pe care timpul nostru le-a adăugat adincilor rădăcini ale unităţii noastre. Prin acestea toate, la a 87-a aniversare a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, România se înfăţişează mai unită şi mai puternică decit oricind, privind cu justificată încredere viitorul, treptele noi pe care le va urca in anii ce vin, sporind forţa, prestigiul, măreţia României socialiste. Silviu ACHIM Independenţi şi suverani! Deschidem şi citim a ţării carte Ce strînge-n ea destine milenare, Urmaşilor prin pravile lăsate Drept mărturie de străvechi hotare. De cind ne ştim aici, trudind prin ani, A ars în inimi vrerea neclintită De-a fi independenţi şi suverani in patria de-a pururi însorită. S-a înălţat pe vatra mult iubită Dornind din nai, din fluier şi caval, Urcind spre noi ca ţară împlinită, Al demnităţii noastre ideal. Şi ţara ne e azi cutezătoare, înalte piscuri urcă-n falnic zbor, Şi strâluceşte-n razele de soare Pe drumul comunist, biruitor, în fruntea ţării, glasul ei fierbinte, Cu inima bătind pentru popor, E cel dinţii bărbat şi preşedinte, Vizionar privind în viitor. El este făurar al bucuriei, Credinţa noastră că vom merge drept, Chezaşul înfloririi României, El — fiul ţării, gîndu-i înţelept. Viorel COZMA