Scînteia, decembrie 1985 (Anul 54, nr. 13460-13486)

1985-12-01 / nr. 13460

SCINTEIA — duminică 1 decembrie 1985 „PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE“ Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent. NICOLAE CEAUŞESCU S -a­ afirmat cu justeţe,n­au mai bine de un secol în urmă, că independenţa naţională este suma vieţii noastre istorice ; aprecierea este întru totul valabilă şi în ceea ce priveşte unitatea naţio­nală, căci pentru solemna Înfăptuire de la 1 Decembrie 1918 românii s-au pregătit cu întreaga lor istorie. Avîndu-şi trainic împlîntate rădăci­nile în pămîntul pe care şi astăzi ii locuiesc, românii s-au simţit din adincuri de istorie fii ai unuia şi aceluiaşi popor, li uneau strălucita lor obirşie daco-romană şi limba lor purtind în ţesătura ei cea mai in­timă sigiliul de neşters al Daciei şi al Romei ; ii uneau portul, obiceiu­rile şi datinile străvechi ; îi uneau marea lor dragoste de glia străbu­nă, puternicele legături cu pămintul in care le trăiseră moşii şi strămo­şii, neostoita lor sete de dreptate, voinţa lor de a fi stăpini la ei acasă, de a trăi in pace şi in înţelegere cu toţi megieşii. Trecînd peste apa Milcovului ori de o parte ■?i de alta a Carpatilor, ei se simţeau tot între ai lor, tot intre fraţi. Iar vremurile care de-atitea ori îi adunaseră în acelaşi mănunchi spre a se împo­trivi neprietenilor le întăriseră ne­contenit convingerea în­­ forţa uni­tăţii lor,­in trebuinţa unităţii lor. Mari voievozi şi conducători de oşti — Mircea şi Alexandru, Dan şi Vlad, Iancu şi Ştefan, Radu şi Rareş — s-au bizuit în eforturile lor de apă­rare a neatîrnării ţărilor române pe acţiunea comună a acestora, pe unirea puterilor lor. Iar strălucitele biruinţe româneşti din epoca pe care Iorga o denumea a cavalerilor poar­tă pecetea contribuţiei comune, fiind adesea scrise cu roşul sîngelui văr­sat laolaltă de munteni, moldoveni şi transilvăneni. Asemenea fapte erau prevestitoa­re ale unei înfăptuiri şi mai măreţe — întîia unire a românilor sub un domn din neamul lor : Mihai-voievod Viteazul. Trecind Carpaţii în Tran­silvania, glorioasele sale oşti erau aşteptate aici cu mare nădejde de românii ce trăiau pretutindeni pe roditoarele cîmpii, pe domoalele dealuri ori pe văile ce fierăstruiau munţii Ardealului. Nădăjduiau mai ales ţăranii la un domn din neamul lor care să le uşureze lor, cei mulţi cu­ vîrfurile brazilor, nesuferita iobăgie scrisă cu singe de ţăran la 1437 şi 1514 ; de aceea, cu furie îndreptăţită s-au mişcat şi s-au ri­dicat mulţimile satelor româneşti, lovind în trufaşa nobilime,­ uşurind astfel planurile Viteazului ; ei au alergat apoi cu toţii la Alba Iulia, spre a-i intimpina cu sărbătoresc alai pe cel care, la 1 noiembrie 1599 şi apoi in anul următor, avea să facă din mîndra cetate de pe Ampoi şi Mureş scaun de domnie al în­tregului pămint românesc. După cum, pătrunzind în Moldova, marele voievod se întemeia şi pe legăturile şi înţelegerile pe care le avea cu locuitorii acestei ţări româneşti, a cărei pecete avea să o îngemăneze cu a celorlalte două ţări-surori pe o unică pecete. Măreaţa înfăptuire a îngrijorat, prin perspectivele noi ce le deschidea evoluţiei istorice în a­­ceastă parte a continentului, marile puteri ale acelor vremi care s-au însoţit in lucrarea lor, spre a desface opera temerară. Şi au reuşit atunci prin mişeleasca ucidere a Viteazului şi întregitorului pe insîngerata cîm­­­­pie a Turdei. Ceea ce n-au ştiut însă neprietenii a fost că rămînînd românii „săraci de­­dînsul“, cum scria cu durere cronicarul, ei s-au îmbogăţit cu exemplul marii lui fapte, păstrat ca bunul lor cel mai de preţ in inimi şi în cugete — sipetul cel mai trainic din cite pot exista. Iar trăind în milioane de inimi şi­­conştiinţe, idealul unirii a devenit de nebiruit. Nu e aşadar de mirare că, deşi ştiau bine că trupul lui „cel frumos ca un copaci“ căzuse, în inima Transilvaniei sub lovirea lăncii de mercenar, potriv­nicilor li se părea şi în anii urmă­tori că Mihai mai trăieşte şi con­duce pe români insufleţindu-i în dreapta lor luptă. Cu dreptate se putea gîndi astfel, căci înfăptuirea lui Mihai Viteazul a căpătat putere de simbol, de călăuză a luptei şi eforturilor româ­­­neşti. Voievozi şi domni vor năzui să-i păşească pe urme, iar cărturarii vor lumina şi vor lămuri adîncile temeiuri ale unităţii noastre — românii toţi dintr-o fintînă au izvorit şi cură, iar Muntenia, Moldo­va şi Transilvania sunt părţi ale ace­­­­luiaşi întreg — vor argumenta jus­teţea luptei pentru refacerea Daciei, vor îndemna la stringerea neconte­nită a legăturilor dintre fraţi, la întărirea inimilor şi oţelirea cuge­telor. Apoi, prin urmările hotărîtoare pe care le-a avut pentru destinele po­porului român, prin impulsul pe care l-a dat altor şi altor înfăptuiri, îna­inte de toate, pentru dobîndirea in­dependenţei de stat a României. Proclamată la 9 Mai 1877, neatirna­­rea ţării a fost impusă pe cimpurile de luptă şi pecetluită prin grele jertfe ale fiilor poporului român. Dobîndirea independenţei de stat a ilustrat cu o putere de neclintit ade­vărul că românii, în ciuda nedrep­telor hotare care sfîşiau încă trupul neamului, se simţeau şi acţionau ca o mare şi unită familie. 67 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN Unirea, unitatea — suma vieţii noastre istorice ul „Glasul poporului chema neîncetat: unire şi iar unire!“ V­eacurile evului de mijloc lă­sau aşadar vremurilor moder­ne o preţioasă moştenire, un adevărat tezaur : exemplul marelui Mihai, idealul unirii stăpi­­nind inimile şi cugetele celor mai buni dintre fiii pămint­ului româ­nesc, ale celor care nădăjduiau pen­tru ţară, la trecutu-i mare, mare vi­itor. Ţăranii şi lucrătorii din mine, ri­dicaţi in toamna-iarna lui 1784 pen­tru ca nobilimea să nu mai fie, nă­zuiau să ajungă la o stare socială şi politică mai înaltă şi prin unirea cu fraţii lor de peste munţi şi, de aceea, potrivnicilor vremii li s-a putut părea că ţăranii răsculaţi aveau aţintite privirile spre Carpaţi. După cum, aproape patru decenii mai tirziu, in vremea revoluţiei con­duse de­ Tudor Vladimirescu, speran­ţa a încălzit iarăşi inimile ţăranilor români transilvăneni : peste munţi se ridicase crai nou, Todoruţ ori Todoraş, care, o dată dobindite drep­turile şi dreptăţile ţării româneşti de la sud de Carpaţi, avea să treacă munţii, să aprindă aici o nouă He­­riadă, spre a curma jugul nesuferi­tei iobagii şi nedreptele rinduieli care excludeau pe români, locuitorii cei mai vechi şi cei mai numeroşi ai Transilvaniei, de la viaţa politică a acesteia. După cum Tudor însuşi socotea ca un important temei al izbinzii „adunării norodului“ pe care o ridicase in Muntenia, conlucrarea cu moldovenii, ca unii care vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceleaşi tre­buinţe de îndeplinit, ca şi muntenii. An după an idealul unirii se întă­reşte, cuprinde tot mai adine masele populare, devenind o forţă de nebi­ruit. Mişcări social-politice o inscriu intre obiectivele lor ; publicaţii poli­tice, literare şi ştiinţifice o aşază pe frontispiciu, conferindu-i caracterul unui adevărat program de acţiune , societăţi politice, culturale şi ştiin­ţifice. işi propun şi militează stator­nic pentru strîngerea legăturilor pe multiple planuri intre români ; co­respondenţa epocii o întreţine ca pe o flacără nestinsă. Este o epocă în care, in ciuda a nu puţine vicisi­tudini, ameninţări şi intervenţii străine, un întreg popor munceşte şi luptă curajos pentru legitimele sale ţeluri. Se scrie astfel o pagină înăl­ţătoare de istorie, in numele adevă­rului căruia anul­ 1848, prin pana inspirată a lui Kogălniceanu, îi dase cea mai sintetică şi cea mai expre­sivă formulare : unirea era „cheia de boltă a întregului edificiu naţio­nal“ ; era, adică, condiţia hotârîtoare pentru îndeplinirea misiei istorice a românilor, temelia pentru înaintarea lor pe calea progresului. Atunci, în 1848, întregul cuprins românesc de­venise un uriaş cîmp al libertăţii şi unităţii, peste Milcov şi Carpaţi românii intinzindu-şi mîinile, in ca­drul aceluiaşi proces revoluţionar menit să nască o patrie nouă, unită, liberă, cu rinduieli conforme celor mai înaintate idei ale epocii. Reac­­ţiunea — cea externă in primul rind — a triumfat însă şi de această dată. Dar minţile clarvăzătoare au intuit caracterul efemer al acelui triumf, căci au înţeles adevărul că poporul işi­ cunoscuse atunci mai bine şi puterile-i uriaşe şi calea ducătoare spre scop. Că aşa a fost o arată şi faptul că la mai puţin de 11 ani de la înfrîngerea revoluţiei paşoptiste, poporul român a înscris în filele istoriei prima mare biru­inţă : unirea Moldovei şi Munteniei într-un unic stat. O biruinţă care era întreagă a poporului român, rodul statorniciei cu care urmase stindardul pe care era scris „Unire“, o biruinţă care era a curajului şi clarviziunii oamenilor politici şi căr­turarilor patrioţi, care, in complica­tul hăţiş al raporturilor politice ale vremii, conduseseră poporul în luptă sprijinindu-se pe popor şi aflind trainică temelie în acesta, cu con­vingerea pe care in epocă o formula acelaşi Kogălniceanu : „Inima po­porului nu inşală niciodată. Să as­­cultăm (...) inima poporului nostru , să ascultăm glasul şi interesul naţiei noastre care ne strigă neîncetat : Unire şi Unire /“ Măreaţă era înfăptuirea de la 24 ianuarie 1859. Mai intii prin sem­nificaţiile sale, ea arătind ce uriaşe puteri sălăşluiesc în fiecare popor, ce forţă­ de nebiruit ii conferă conştiinţa legitimităţii luptei sale. P­atru decenii au trebuit să mai treacă pină la momentul ce avea să incunune aceste spe­ranţe, în toamna anului 1918 d­in împrejurările în care, sub lovi­turile luptei de eliberare socială şi naţională a popoarelor, s-au prăbuşit imperii construite prin anexări de teritorii şi neamuri, menţinute prin opresiune şi teroare — lupta po­porului român avea să intre in faza hotărîtoare. Ca şi in atitea alte mo­mente ale istoriei, şi atunci poporul român a înţeles că împlinirea idea­lurilor sale străvechi trebuia să fie rodul luptei sale, să fie aşezată pe temeiul trainic al eforturilor proprii. De aceea, întreg poporul român s-a ridicat cu hotărîre la luptă, dind glas chemării oamenilor politici ai vre­mii : „Istoria ne cheamă la fapte“. Practic nu mai puţin de o lună, in noiembrie 1918 vechea stâpinire habzburgică a fost spulberată de pe întreg cuprinsul Transilvaniei sub valul luptei muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, soldaţilor şi înlocuită cu o nouă administraţie, emanaţie a voinţei obşteşti. Expresie a aceleiaşi voinţe ferme, la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională, constituită din 1 228 de reprezentanţi legitimi ai românilor transilvăneni şi întru­nită solemn la Alba Iulia, a procla­mat unirea Transilvaniei cu România „pentru toate veacurile“. La aduna­rea de la Alba Iulia au ţinut să participe insă, alături de delegaţii lor, peste o sută de mii de oameni : ţărani, muncitori, intelectuali, sol­­daţi tineri şi vîrstnici, adine pă­trunşi de adevărul că hotărîrile adoptate la Alba Iulia aveau să­ in­­m­urească profund şi decisiv însăşi viaţa lor. Cu dreptate s-a spus că prezenţa masivă şi sărbătorească a acestei uriaşe mulţimi la Alba Iulia a reprezentat un al doilea vot pen­tru unire, a întărit istorica opţiune a Marii Adunări Naţionale, a consa­crat o dată mai mult justeţea şi legitimitatea acesteia. Justeţe , şi le­gitimitate ce se intemeiau pe drep­tul poporului de a-şi hotări de sine stătător destinele, iar în Transilva­nia, dintotdeauna, românii au fost cei mai numeroşi dintre locuitorii săi. Justeţe şi legitimitate ce reie­­şeau deopotrivă din faptul că luin­­du-şi soarta in propriile uniini, ho­­tărînd, adică, asupra emancipării sale naţionale, poporul român avea in vedere că pe teritoriile sale strămoşeşti se aşezaseră, alături de el, şi oameni aparţinind altor naţio­nalităţi. In spiritul tradiţiilor de muncă şi luptă comună, Mărita Adu­­­nare Naţională de la Alba Iulia a consacrat prin solemne hotăriri ega­litatea lor in drepturi cu românii, a statuat posibilitatea instruirii şi cul­tivării lor in limba maternă, a păs­trării şi dezvoltării tradiţiilor lor. Toate acestea au arătat că, edificin­­du-şi o patrie unită şi slobodă, po­porul român era pătruns de adevărul că prosperitatea, bunăstarea acesteia se pot clădi numai pe temelia muncii înfrăţite, a înţelegerii şi res­pectului mutual intre fiii săi, fără deosebire de naţionalitate. Tocmai de­­aceea, in timpul Marii Adunări Naţionale, ca şi în perioada care a­­urmat, numeroase personalităţi­ din rindul­­naţionalităţilor conlocuitoare au dat­ glas adeziunii lor la istoricele hotăriri adoptate la Alba Iulia, cu convingerea că ele creau condiţii fa­vorabile muncii şi înţelegerii fră­ţeşti a tuturor cetăţenilor patriei. Rodul luptei eroice,­­ înflăcărate a maselor " Comuniştii , apărătorii cei mai dîrji ai unităţii naţionale R­omânia întregită de astăzi tre­buie să devină România socia­listă de mi­­ne“. Cu aceste cu­vinte se încheia un document al partidului clasei noastre munci­toare publicat la scurt timp după istoricul act de la Alba Iulia. Ase­menea cuvinte arătau limpede că forţele revoluţionare ale societăţii româneşti au înţeles înfăptuirea de la 1 decembrie 1918 nu numai ca sfîrşit al unui drum, ca o încununare a unei îndelungate lupte şi încordări de energii ale poporului, ci, mai ales, ca un început de făgaş istoric nou, pe care poporul trebuia să înainteze pentru a edifica pe pămîntul patriei o lume mai bună şi mai dreaptă. Sarcina istorică de a organiza pu­terile poporului muncitor şi am­ con­duce în această grea şi eroică luptă şi-a asumat-o Partidul Comunist Român, care, prin întreaga sa acţiu­ne revoluţionară, a înscris in filele istoriei înălţătoare pagini de eroism şi abnegaţie revoluţionară, de înaltă răspundere pentru prezentul şi viito­rul patriei. Cu deosebire s-a­ evidenţiat patrio­tismul militant al comuniştilor in aspra luptă purtată în deceniul al patrulea împotriva pericolului fas­cist, a gravelor ameninţări pe care nazismul, instaurat în 1933 la putere în Germania, politica sa agresivă şi revanşardă le constituiau pentru li­bertatea, integritatea şi pacea po­poarelor. Dezvăluind cu rară forţă de pătrundere primejdia brună, par­tidul a cerut poporului să-şi mobi­lizeze, în spiritul glorioaselor sale tradiţii de luptă, toate energiile şi puterile constructive, toată capaci­tatea sa de rezistenţă şi de acţiune. Partidul a fost în toţi acei ani pro­motorul cel mai hotărît al unirii tu­turor forţelor democratice, patriotice ale ţării într-un uriaş front­ popu­lar antifascist, capabil să zăgăzuias­că ascensiunea fascismului spre pu­tere. Toţi acei ani stau mărturie că partidul a fost organizatorul acelor multe şi impunătoare manifestaţii populare care au evidenţiat nu nu­mai adevărul că fascismul nu e popular în România, ci şi faptul că poporul român, în frunte cu clasa muncitoare, este ferm hotărît să dea o ripostă necruţătoare oricăror in­­cercări agresive ale fascismului, ale forţelor revanşarde. Dobîndesc, in perspectiva istoriei, o însemnătate deosebită, prin nepieritoarele lor în­văţăminte, marea demonstraţie din Bucureşti, mitingurile şi adunările din 80 de localităţi ale ţării, organi­zate de partid la 1 Mai 1939. Ele spun peste vreme că, prin unitatea clasei muncitoare, a forţelor progresiste, a popoarelor dornice de pace putea fi stăvilit drumul fascismului spre pu­tere, cursul nefast al evenimentelor spre confruntare şi conflict, spre război, promovat de statele fasciste şi revizioniste. Patriotismul fierbinte al comuniş­tilor, înalta lor răspundere faţă de soarta ţării şi-au aflat o grăitoare ilustrare in perioada dictaturii anto­­nesciene, cind partidul a desfăşurat o susţinută activitate pentru a coali­za pe o unică platformă de luptă toate forţele democratice, antifas­ciste din ţară. Declanşată în numele salvării ţării de la o gravă catastrofă naţională, al restaurării libertăţii­ şi demnităţii patriei, al reunirii Tran­­silvaniei de Nord cu ţara, al edifi­cării­ unei Românii noi, libere şi de­mocratice, revoluţia de eliberare so­cială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, începută la 23 Au­gust 1944, a ilustrat cu o nouă pu­tere forţa unităţii poporului, marea abnegaţie şi eroismul în luptă pe care le determină ţelurile înalte ale emancipării sociale şi naţionale. Vic­toria insurecţiei din August 1944 a marcat începutul unei noi epoci a istoriei naţionale, epoca edificării unei noi orinduiri, a construirii unei­­societăţi lipsite de exploatare şi asu­prire — societatea socialistă, de-a lungul căreia s-a verificat încă o dată capacitatea partidului nostru comunist de a stabili obiective clare, strategii de acţiune realiste, de a mobiliza şi uni energiile poporului în slujba intereselor vitale fundamen­tale ale întregii noastre naţiuni. 1600 - se împlinea un ideal de veacuri Lucrare de C. STOICA Hora Unirii la Craiova Lucrare de Theodor AMA.V PAGINA 3 INSCRIPȚII PE DRAPEL" Lucrare de Eugen POPA " Unitatea poporului în jurul partidului, al tovarăşului Nicolae Ceauşescu - mărturie a unui prezent de demnitate şi certitudini C­u deosebire s-a evidenţiat ca­pacitatea creatoare a partidu­lui nostru comunist in perioa­da celor două decenii care au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului, perioadă in care întreaga strategie de dezvoltare a ţării a fost gindită cu neabătută consecvenţă prin prisma întăririi continue a uni­tăţii naţiunii noastre socialiste. Alo­carea constantă a unei părţi însem­nate a venitului naţional pentru dez­voltare economico-socială a avut ca rezultat edificarea unei economii unitare, puternice, armonioase, creş­terea in ritmuri alerte a avuţiei na­ţionale, România fiind astăzi de peste 100 de ori mai puternică decit în urmă cu patru decenii. Pe ace­eaşi bază s-a asigurat dezvoltarea multilaterală a întregului teritoriu al ţării, fiind edificate numeroase plat­forme industriale noi, toate zonele ţării fiind armonios şi efectiv inte­grate fluxului unei vieţi economico­­sociale dinamice, efervescente. A­­ceasta a şters de pe harta ţării locu­rile, aşezările încremenite odinioară în uitare, asigurîndu-se astfel pre­tutindeni in ţară ample posibilităţi de desfăşurare a oricăror vocaţii con­structive, de afirmare nestinjenită a personalităţii umane. In aceşti ani, partidul a acţionat cu neabătută con­secvenţă pentru perfecţionarea ca­drului instituţional al societăţii noas­tre, pornind de la adevărul că parti­ciparea nemijlocită a oamenilor muncii la conducerea vieţii politice şi social-economice reprezintă un factor de întărire a unităţii naţiunii noastre socialiste, prin noua răspun­dere cetăţenească, pe care o atare participare activă şi efectivă o pre­supune. In acelaşi timp, partidul, secretarul său general, militind pen­tru continua întărire a partidului, au acţionat cu hotârire pentru stringerea legăturilor acestuia cu poporul, pen­tru sporirea capacităţii fiecărei or­ganizaţii de partid de a uni şi mobi­liza energiile oamenilor muncii. Cu neabătută consecvenţă a fost soluţionată problema naţională, dez­­voltîndu-se puternic din punct de vedere social-economic şi edilitar­­gospodăresc toate judeţele ţării, in­clusiv acelea în care, alături de români, trăiesc şi muncesc oameni ai muncii aparţinind naţionalităţilor conlocuitoare, asigurîndu-se condiţii pentru participarea lor efectivă la conducerea societăţii, pentru instrui­rea şi cultivarea lor în limba ma­ternă, pentru : dezvoltarea tradiţiilor lor­ cultural-artistice. Cu adevărat astăzi România este mamă bună pentru toţi fiii săi, fără deosebire de naţionalitate. în toţi aceşti ani, s-a desfăşurat o susţinută activitate politico-ideologi­­că şi cultural-educativă, menită să contribuie la formarea conştiinţei noi, socialiste, la edificarea unui om nou, multilateral pregătit, in măsură să-şi înţeleagă la un nivel superior îndatoririle civice, să drea întreaga măsură a capacităţii şi energiilor lui creatoare, aşezindu-le în slujba pro­păşirii patriei socialiste. Cu deosebi­re s-a stăruit asupra întăririi con­ştiinţei de sine a poporului, prin cul­tivarea marilor lecţii şi învăţăminte ale trecutului, prin forjarea simţă­­mintelor de mîndrie pentru munca şi lupta eroică a înaintaşilor, pentru în­făptuirile prezentului — expresie a forţei de creaţie a unui popor liber, singur stăpîn pe soarta sa, a răs­punderii pentru destinele viitoare ale patriei. In toţi aceşti ani, România socia­listă s-a afirmat, prin cuvîntul şi fapta ei, ale preşedintelui său,­ tova­răşul Nicolae Ceauşescu, ca un fac­tor activ în politica lumii, propunind şi militind pentru soluţii construc­tive la marile probleme ale contem­poraneităţii, in consens cu comanda­mentele vitale ale popoarelor. Nu­mele României a devenit sinonim cu „ţara păcii“, iar preşedintele său este pretutindeni stimat­ şi preţuit ca „Eroul României, eroul păcii“. Toate acestea sunt trainicile coloa­ne pe care se sprijină unitatea na­ţiunii noastre socialiste, temeiurile noi pe care timpul nostru le-a adău­gat adincilor rădăcini ale unităţii noastre. Prin acestea toate, la a 87-a aniversare a Marii Uniri de la 1 De­cembrie 1918, România se înfăţişea­ză mai unită şi mai puternică decit oricind, privind cu justificată încre­dere viitorul, treptele noi pe care le va urca in anii ce­­ vin, sporind forţa, prestigiul, măreţia României socialiste. Silviu ACHIM Independenţi şi suverani! Deschidem şi citim a ţării carte Ce strînge-n ea destine milenare, Urmaşilor prin pravile lăsate Drept mărturie de străvechi hotare. De cind ne ştim aici, trudind prin ani, A ars în inimi vrerea neclintită De-a fi independenţi şi suverani in patria de-a pururi însorită. S-a înălţat pe vatra mult iubită Dornind din nai, din fluier şi caval, Urcind spre noi­­ ca ţară împlinită, Al demnităţii noastre ideal. Şi ţara ne e azi cutezătoare, înalte piscuri urcă-n falnic zbor, Şi strâluceşte-n razele de soare Pe drumul comunist, biruitor, în fruntea ţării, glasul ei fierbinte, Cu inima bătind pentru popor, E cel dinţii bărbat şi preşedinte, Vizionar privind în viitor. El este făurar al bucuriei, Credinţa noastră că vom merge drept, Chezaşul înfloririi României, El — fiul ţării, gîndu-i înţelept. Viorel COZMA

Next