Steagul Roşu, august 1956 (Anul 3, nr. 727-751)

1956-08-01 / nr. 727

I Scrisoare deschisă Verei Pavlovna, eroina romanului lui Cernîşevski „Ce-i de făcut” mi dau seama că scrisoarea mea va apare multora ca o îndrăz­neală din cale afară de mare. Se poate oare scrie unei eroine de roman? In general, nu. Dar dvs., stimată Vera Pavlovna, sunteţi mai mult decit o eroină de roman, sîn­­­teţi attt de vie în mintea şi inima mea, încît am impresia că v-am cu­noscut personal. Naturile mari şi ge­neroase ca a dvs., chiar dacă sînt doar creaţiile unui scriitor, capătă o existenţă reală pentru aceia care le întllnesc în paginile cărţilor. Şi apoi dvs., Vera Pavlovna nu puteaţi lipsi din pagina de azi a ziarului nostru, care este închinată vieţii de familie, relaţiilor dintre bărbat şi femeie în cadrul vechii instituţii a căsătoriei. Problema aceasta vă pasiona la cul­me, visaţi cu ardoare la întronarea unor relaţii noi între soţ şi soţie, îmi amintesc de visul dumneavoastră pe care Cernîşevski l-a intitulat „Al pa­trulea vis al Verei Pavlovna“. In a­­lt vis v-a reapărut vechea cunoş­tinţă, frumoasa cea plină de lumi­nă. Ea vă invita la o călătorie de-a lungul istoriei pentru a vă arăta soarta femeii. Primul drum l-aţi fă­cut în orientul antic. Aici femeile ascultă de regina lor, Astarte cea frumoasă, încărcată de podoabe scum­pe, răspînidind în juru-i miresme îm­bătătoare, ea se plimbă printre supu­sele sate poruncindu-le: „Să as­cuţiţi de stăpânul tău, să-i îndulceşti odihna... Tu eşti datoare să-l iu­beşti fiindcă te-a cumpărat şi dacă n-ai să-l iubeşti, are să te omoare“. Oroare, Vera Pavlovna! Femeia era roaba bărbatului. Aţi mers mai departe, în Atena cea strălucitoare, centrul democraţiei sclavagiste. Domnea aci peste femei minunata Afrodită, cea născută din spuma mării, iată legea ei: „Să fii un izvor de plăcere pentru bărbat. Tu nu eşti pentru tine, ci pentru el“. Dureros, Vera Pavlovna! Nu era cu mult mai bună soarta femeii. Ea era roabă numai pe jumătate, dar oare robia nu-i tot robie, independent de proporţiile ei ? Aţi urcat încă o treaptă pe scara istoriei, în orînduirea feudală. Şi aici, v-aţi întâlnit cu sfioasa, blinda, duioasa, frumoasa dar şi nefericita Neprihănire. Care era soarta supu­selor ei pe atunci ? Iată ce ţi-a po­vestit frumoasa cea plină de lumină : „Un cavaler iubea o femeie numai atîta timp cît nu se atingea de dîn­­sa. După ce-o lua de soţie, ea deve­nea supusa lui. Era datoare să tre­mure în faţa lui“. Trist, Vera Pav­lovna, nu-i aşa ? Viaţa femeii în capitalism, a fe­meii înjosite, umilite, dar neputîmd să crîcnească în faţa bărbatului de care depindea economiceşte, vă e cu­noscută din realitate şi nu din vis. Dar încă de atunci o atitudine, justă faţă de femeie se năştea la unii bărbaţi. Dvs. Vera Pavlovna, visaţi la timpul cînd egalitatea între băr­bat şi femeie va deveni un principiu atotputernic, recunoscut de milioane şi zeci de milioane de­ oameni. In ţara noastră, egalitatea dintre bărbat şi femeie pe care aţi visat-o atîta, e consfinţită de o lege minu­nată, de Codul familiei. Iată cîteva principii din acest cod: „Familia are la bază căsătoria liber consimţi­tă între soţi“......Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei“... „Băr­batul şi femeia au drepturi şi obli­gaţii egale în căsătorie“. Nu sunt doar vorbe frumoase, ci fapte de via­ţă, Vera Pavlovna. Doriţi să vă con­vingeţi ? Aş face cu dragă inimă pe călăuza dvs. V-­aşi conduce, hai să spunem în Fabrica de medicamente nr. 7 din Bucureşti. E aici o fată, normatoare de meserie, o cheamă Georgescu Elena. Soţul ei pe care-l iubeşte îi spune Nuţi, un nume tot atît de gingaş ca şi Lenocika, dimi­nutivul rusesc de la Elena. Ea îi spune lui, Sile, de la Vasile, cum o femeie rusă ar spune în alint soţului Vasia. El e funcţionar la o mare uzină, la „Republica“. S-au luat din dragoste acum vreo 8 ani, din dra­goste şi numai din dragoste, nu in­clud­ vieţile modeste într-o viaţă frumoasă, fericită. Călăuză le-a fost numai inima şi nu vreo meschină so­­coteală materială. Din acest punct de vedere fiecare s-ar putea lipsi unul de celălalt. Pe Nuţi n-o leagă de Sile teama zilei de mîine. Dacă nu l-­ar mai iubi (prin absurd) n-ar a­­vea să se teamă că mîine nu va putea trăi din munca sa proprie. Nu este aceasta baza cea mai trainică a egalităţilor în drepturi, Vera Pav­lovna, a demnităţii într-o căsnicie fericită ? Viaţa lor comună are un farmec deosebit pentru fiecare, orele pe care le pe­trec împreună ca minu­naţi prieteni şi tovarăşi, sunt o săr­bătoare. Unul nu se poate lipsi de celălalt, şi curvtorul fiecăruia în căs­nicie are o greutate egală. Aşa îna­intează ei mină în mină pe calea vieţii. E un exemplu doar. Dar v-aş pu­tea da atîtea Vera Pavlovna, atîtea că n-ar ajunge nu o scrisoare, ci co­respondenţa unei vieţi întregi de om. I. OPREA Pentru un fleac... Sunn diferite emplamente. Fiecare ♦J reacţionează vf­­elui lui in faţa unor intimplări din viaţă. Se întlmplă viteodată să se iveas­că vreo neînţelegeri intr-o căsnicie, neînţelegere care ar putea fi uşor clarificată. Sunt Insă soţi care din­ prea multă ambiţie şi orgoliu dau proporţii exagerate unei neînţelegeri. Şi una, două, la judecător. Cu o se­nină lipsă de răspundere faţă de ei înşişi declară: „Noi, tovarăşe jude­cător, suntem­ de acord să ne despăr­ţim. Aşa că rugăm justiţia să ne în­cuviinţeze desfacerea căsătoriei". Cum de-au ajuns aici? E drept, se in­tim­pl­ă să fie şi motive serioase. Dar nu e mai puţin adevărat că de cele mai multe ori totul porneşte (iertată ne fie imixtiunea în afacerile particulare ale unor perechi) de la nişte fleacuri. Dintr-un fleac, exagerînd la maxi­mum, faci o problemă capitală. Furios, uiţi de toate, de ziua care­­ie ţi s-a părut cea mai frumoasă din viaţa ta, atunci And ai schimbat primul sărut cu omul iubit, de grijile şi bucuriile comune in anii petrecuţi împreună, de ochii albaştri ai fetiţei, de planurile comune de viitor, şi, conchizind că viaţa cu soţul (sau sofia ta) nu mai e cu putinţă recurgi la unica soluţie: divorţul. Unica soluţie? Toc­mai asta e întrebarea care-l fră­­mînta acum cîtăva vreme pe un om de treabă, Coman Ivan, muncitor la fabrica „Adesgo". Deşi hotărîrea pă­rea luată (el îşi făcea bagajele sub ochii înspăimântaţi ai soţiei, căreia nu-i venea să creadă) in inima lui se dădea o luptă chinuitoare. In ultima vreme certurile cu soţia lui se înmul­ţiseră. Ajungea să întîrzie o jumă­tate de oră, pentru ca să înceapă în­trebările, reproşurile, plînsetele, ame­ninţările. Şi pe urmă­­aici Coman Ivan simţi că-i vine să strige de fu­rie­: „Să mă certe pe mine soacra, cu care n-am auzit vorbă rea nici de la maică-mea? Nu, asta nu mai poate merge aşa". Şi plecă trântind uşa. Rămasă singură, femeia căzu fără puteri pe un scaun. Simţea ceva amar in gură. Şi, aşa cum se întlmplă in asemenea clipe, prin minte începură să i se perinde în dezordine crimpeie din viaţa lor comună. Intii, bineîn­ţeles, prima lor întrlnire, prima lor îmbrăţişare. Au trecut trei ani de atunci, dar parcă ar fi fost ieri. Apoi, plimbările lor de duminica, apoi că­sătoria dintr-o zi geroasă a lui fe­bruarie 1954, care ei i se păruse cea mai minunată zi de primăvară. Şi-apoi veni Mariana, micuţa blondă cu ochi negri, care n-are seamăn de frumoasă ce-i... Să fi uitat el toate acestea? Aş, de unde? Coman crezuse că pă­­răsindu-şi soţia şi mergind la părinţii lui se va linişti şi va putea să gin­­dească la rece". De­geaba insă, in loc de ginduri rinduite ca lumea, nu-l lăsau in pace amintirile. Dacă in urmă cu un an, cu o lună Mar i-ar fi spus cineva că intr-o zi, el, Coman Ivan, va pleca de-acasă, nici măcar n-ar fi rîs, cum nu se ride la glumă proastă. Și iată, că gluma proastă de­venise o amară realitate. Ia să vedem, omule, — se întreba de nenumărate ori In sinea lui, — la urma urmii de ce-ai plecat de-ac­asă? Te-ai certat cu nevasta. Bun. Da' se mai ceartă şi alţii. Ei, şi, hai să ne părăsim nevasta şi copilul. Nu vezi, omule, că-i o prostie? Bine, bine, dar soacra de ce se bagă Intre noi?" — li şopti alt Coman Ivan din el. „Da, da, de ce se amestecă? El, şi, la urma urmii putem s-o învăţăm să-şi­ vadă de treburile ei. Şi pe urmă — îşi zise el mai împăcat — trebuie să-i iertăm şi ei, că, de, e femeie bătrlnă". Tot timpul acasă ca şi la lucru gtn­­durile acestea, îndoiala, conştiinţa că se pripise, il rodeau fără încetare. Şi, colac peste pupăză, i se făcuse dor de Mariana lui, şi chiar, (să te prindă mirarea şi alta nu), de sofie, de casă. „Adică, ce,, eu m-am însurat ca azi, mâine să mă despart de ne­vasta mea, de mama copilului meu? Dar n-o fi numai ea vi­novată de toa­te cele întîmplate. Poate nici eu nu am găsit tonul cel mai potrivi. Ce zici Comane?" P’r Conan celălalt, înciudat parcă de pierderea poziţiilor, îi şopti: „Să vină ea la ti­te, să vină ea la tine, şi-a­poi te întorci acasă..." Şi ea veni. Veni într-o după amia­­ză,, aşteptindu-şi soţul la ieşirea din fabrică. El nu se miră deloc And o văzu. Dorinţa de a o vedea se trans­formase la el in zerfitia­ne. Aşa că ar fi fost mira■ să n-o găsească. De vorbit n-au avut ce să-şi vorbească, căci cuvintele erau da hrisos. Chipu­rile lot vorbeau singure. Braţ la braţ. Inţelegindu-se din ochi, soţ şi soţie au intrat intr-un mic restaurant ca să-şi sărbătorească împăcarea. Au în­ţeles amendoi că totuşi se iubesc, că o ceartă oarecare nu poate zdruncina dragostea adevărată, că este o copi­lărie de neiertat să se despartă din cauza unei simple neînţelegeri. V. GHEORGHIU Din nou domnişoară... Vil prezentăm mai jos o scrisoare a unei tinere căsătorite, adresată părinţilor ei. Autoarea scrisorii, Mi­hail Maria, laborantă la Direcţia Ge­nerală a Industriei Petrolului are 21 de ani. Reproducem rindurile a­­cestei tinere fără nici un fel de stilizare, după original: DRAGII MEI PĂRINŢI, Vă scria­ţi vouă cîteva rln­­duri ca să ştiţi de soarta mea cum slnt In prezent. Veţi şti că în curînd voi fI din nou domnişoară şi, după ce termin cu divorţul voi veni cu adevăratul soţ acasă. Eu vă pun In curent ca să ştiţi, nu fiţi în­grijoraţi că eu ştiu să mă descurc în viaţă singură, nu mai sunt un copil, de acum sunt ceva mai mare. Eu sunt sănătoasă, o duc bine cu serviciul, mă distrez destul de mult. După ce m-oi instala în­­tr-o altă locuinţă, eu o să vă scriu ca să-mi faceţi o vizită şi totodată să-mi cunoaşteţi al doilea soţ ce este inginer, el ştie toată situaţia mea, dar eu acum am început să fac mofturi, întot­deauna aşa sînt fetele cînd are un băiat care o iubeşte nu se duce după el, o să-l cunoaşteţi şi dvs. El mi-a spus că imediat după ce se termină divorţul să mă cunun cu el, iar eu nu mai vreau aşa repede să mă căsăto­resc că m-am săturat de căsăto­rit. O să mă fotografiez cu el şi vă trimit fotografia“. MIOARA Autoarea acestei scrisori s-a căsă­torit cu un an şi jumătate In urmă, împrejurările în care s-a căsătorit ea sunt interesante de ştiut. Mama lui Mihail Nicolae, gestio­nar la un magazin, a cunoscut-o a­tunci pe Marla. Pe bătrînă a încîn­­tat-o felul­ cum i-a vorbit fata și a mai invitat-o pe acasă. L-a sfătuit pe Mihai Nicolae, fiul ei, s-o ia de nevastă. Mihai s-a întîlnit de două­­trei ori cu Marla şi i-a propus să se mărite cu el. S-au căsătorit. De-abia după căsătorie soțul a în­ceput să-şi cunoască soţia. Aparen­ţele îi înşelaseră şi pe Mihai Nico­lae şi pe mama sa. Tinerei soţii, care număra doar 19 ani, nu-i plă­cea căsnicia. Ii plăcea mai mult să umble toată ziua prin oraş, pînă seara tîrziu, fără să simtă cîtuşi de puţin grija pentru noul cămin în­temeiat. Soţul a început nu la mult timp după căsătorie să guste amărăciunea unei căsnicii ratate. Nu e nimic in­­tîmplător. Aşa se întimplă cînd nu-ţi cunoşti tovarăşul de viaţă. Nici Nicolae Mihail nu şi-a cunoscut soţia. A văzut-o, a plăcut-o, şi hal la­­căsătorie. Astfel nu a putut să vadă caracterul superficial al fetei pe care a cerut-o în căsătorie Soţia lui Mihail, Maria, a vrut să folosească căsătoria ca pe un pa­ravan în dosul căruia să ducă o viaţă nesănătoasă. Acum soţul vede că nu a deschis ochii cînd trebuia şi s-a căsătorit cu o femeie pentru care căsătoria înseamnă un joc a­­muzant, ceva lipsit de seriozitate. Căsătoria este o problemă impor­tantă de viaţă şi ea nu trebuie fă­cută oricum. Cînd te-ai hotărît să faci acest mare pas în viaţă, tre­buie mai întii să ştii de cine îţi apropii inima, cu cine ai să-ţi îm­părţi necazurile şi bucuriile vieţii. Altfel, se va repeta povestea de mai sus. PETRE CRISTEA ÉJÉJÍ De profesie „casnică“ —---------- --------------­Am cunoscut-o in urmă cu aproa­pe trei ani. Număra ÎS primă­veri. Venise să dea examen de ad­mitere la facultatea de chimie pe care l-a luat cu un calificativ bun. Timpul a trecut repede şi odată cu el şi primul an de facultate. Luminiţa şi-a luat toate examenele. A trecut mai mult de un an ptnă am reîntîlnit-o. Fireşte am între­bat-o: — Cum merge cu facultatea? — Vai, dragi, mi-a răspuns, nu ştii? M-am lăsat de facultate. M-am căsătorit. Prea multă bătaie de cap Iţi dă facultatea. Nici nu-ţi Închipui cît de bine este să fii căsătorită. Al timis liber să te distrezi­ cît vrei. Soţul meu şi părinţii au fost de acord să stau acasă, să nu mai Învăţ. Mi-a spus că s-a căsătorit, cu tînă­­rul Nein fem­eteu, student fruntaş la Institutul de Petrol şi Gaze. Am reflectat mult după ce m-am des­părţit de ea. Intr-adevăr este fru­moasă căsătoria. Orice om tinde în­­ viaţă să-şi întemeieze un cămin.­­ Acesta este un ideal nobil, ome­­nesc.­­ Dar Luminiţa s-a căsătorit ca să-şi­­ facă timp liber să se poată distra cît mai mult, renunţlnd la facultate, la studii, la ceea ce ar fi putut s-o facă un om cult, un chimist valoros. Soţul ei învaţă. El va ajunge in­giner. Ea va rămîne în urmă. Deo­camdată trăieşte din banii pe care 1i dau părinţii. Mîine va trăi din munca soţului. Treburile gospodăriei le re­zolvă repede. Restul timpului şi-l petrece citind romane siropoase, fă­­cind vizite prietenelor şi distrîn­­du-se. Aşa vede Luminiţa căsătoria. Ea nu doreşte să înveţe alături de soţul ei, să muncească alături de el, să devină un om cult aşa cu ei tinde să devină el. Această tîlnică nu vede sau se face că nu vede alte tinere la fel ca dînsa, căsătorite şi ele, care găsesc timp ca pe lîngă obligaţiile familiare să se achite în primul rînd de obligaţiile morale ce le au faţă de ele însu­let de a munci cu toată capacitatea de care dispun pentru a deveni oameni înarmaţi cu o cultură bogată, cu o meserie, oameni care să fie folositori socie­tăţii. Şi ele sunt căsătorite, dar a­­cestea nu-şi fac din căsătorie un mijloc care să le dea posibilitatea să lenevească, ci muncesc alături de soţii lor, se încadrează împreună cu ei în marele front al celor ce depun eforturi pentru a face viaţa mai frumoasă. Aşa e nobil, aşa e ome­nesc! Soţul Luminiţei are şi el vina lui pentru că se complace în a­­ceastă situaţie, nu-şi povăţuieşte so­ţia, nu o îndeamnă să-şi reia stu­diile. Cum poate fi de acord studentul fruntaş Nelu Gănescu ca soţia Iui să nu-şi continue cursurile la fa­cultate, să dezerteze de pe frontul în care el se menţine în prima Utire? Cit timp se va mulţumi ca să rămî­­nă la 20 de ani... de profesie „casni­că“? Mai sînt doar atîtea familii în care şi soţul şi soţia sînt stu­denţi. N-ar putea oare să le ur­meze pUda? I. NANU n­u trecut cîţiva ani­ de cînd ajus­­­­­torul mecanic Nicolae Limban de la uzinele „Mao Tze-dun“, s-a că­sătorit cu Sanda. Pentru el, căsătoria era însă un lucru nou. In aspiraţiile­­reciproce de a dura un cămin temeinic, apar uneori şi neînţelegeri. In firile celor doi proaspeţi căsătoriţi se desprind unele trăsături diferite. Caracterele lor nu s-au surdat încă complet şi uneori se iscă discuţii. Timpul trece. „Vom avea un copil“,­­­i-a şoptit într-o bună zi Sanda, soţului său. Noutatea acestei veşti l-a­ mişcat pe Nicolae, începu să-şi facă planuri în legătură cu copilul. Curînd, cam prin jurul datei soro­cite, registrele de stare civilă con­semnau în coloanele lor apariţia pe lume a micuţei Violeta. Nicolae, tatăl, a deschis ochii mari cînd a întîlnit pentru prima oară privirile limpezi­ şi nevinovate ale fiicei sale, cînd scîn­­cetele noului născut îl făceau de fiece dată să se întrebe de ce plînge firava făptură, oare nu o supără ceva? Era un Interes nou, manifestat pentru proaspăta viaţă ce venise să le um­ple căminul, să le pună probleme noi, să trezească un interes­ comun celor doi soţi. In sufletul tatălui se contu­rau încet, dar trainic, un sentiment de duioşie, de dragoste, o emoţie de ne­cuprins pentru viaţa Violetei. Cîte o atrîngere discretă de mînă, dar plină de afecţiune,­­adresată soţiei sale, tra­ducea mulţumirea şi recunoştinţa lui Nicolae pentru tovarăşa sa de viaţă. Timpul nu s-a oprit în loc. El şi-a depănat firul său fără de sfîrşit, mai departe, în acelaşi veşnic tic-tac. Tre­ptat, interesul, sentimentul comun pentru Violeta lor scumpă îi apro­pia tot mai mult pe cei doi soţi. Ne­înţelegerilor mărunte de altă dată le luau locul acum preocupări noi dar de astă dată importante. Reve­nind din munca sa cotidiană­, soţul îşi săruta de fiece dată cu dragoste co­pila şi îşi privea cu căldură soţia, mama copilului iubit. „Ce zici ce dulce este“ — îşi spuneau unul ce­luilalt. Cînd Violeta a articulat pentru pri­ma oară cuvintele „tată“ şi „mamă“ şi cînd mai tîrziu, desprinzîndu-se subit de speteaza patului, a făcut primii paşi prin odaie, pe obrajii ce­lor doi părinţi s-au strecurat fugar, lacrimi discrete. Astfel, copilul creş­tea. Şi în acelaşi timp în conştiinţa părinţilor creştea răspunderea faţă de viitorul fetiţei. Acest sentiment d­e răspundere i-a apropiat şi mai mult în toamnă Violeta va păşi pe poartă grădiniţei unde va începe să se des-­ făşoare organizat procesul său edu­cativ. Sentimentul de răspundere faţă de creşterea, de educarea, de viitorul micuţei Violeta i-a dus de multe ori pe cei doi tineri soţi, pe un făgaş comun de discuţii. „Violeta noastră va fi, cînd va ajunge mare, o doctori­ţă“, este unul din proiectele stabilite în deplină înţelegere de Sanda şi Ni­colae, cu privire la viitorul copilului lor. Răspunderea faţă de educaţia fiicei­­lor, faţă de creşterea, de formarea sa, i-a apropiat astăzi foarte mult pe cei doi soţi. Viaţa Sandei şi a lui Nicos­iae este astăzi mai armonioasă, ea se desfăşoară vie, animată de dorinţa de a duna fiicei Tor Vîoleta un viitor cît mai frumos. I. ABRAMESCU Copiii cimentează căsnicia A venit tăticul ! Căsătoria înseamnă sfirşitul dragostei ? S­e poate afirma oare că fiinţa dragă, odată devenită tovarăşă sau tovarăş de viaţă, îm­pe­­tează de a mai fi iubită cu topul dragostei di­ntîi ? Pier oare ca priit ■ farmec fiorii pe care i-ai încercat ,atunci cînd, pe banca unui parc sau la răscrucea unui drum ţi-ai aş­teptat iubitul, iubita, să-i auzi gla­sul, să-i vezi ochii tremurători sub gene de emoţia revederii? Pier toa­te acestea atunci cînd cei doi prie­teni, prinşi î­n mirajul dragostei se hotărăsc să pornească uniţi pe dru­mul vieţii ? ■(?•••' Iată ce frământări muncesc de multe ori sufletele tinere. Aceleaşi întrebări mi le-am pus şi eu. Răs­punsul lor l-am găsit într-o zi cînd am cunoscut familia forjatului Mi­hai Ştefan de la complexul ,,Grivi­­ţa Roşie“. El are aproape 60 de ani şi în curînd va sărbători 30 de ani de căsnicie. Poate vi se pare­ curios că vorbesc de el într-o pagină a ti­neretului. Fac aceasta socotind că viaţa, lui e cel mai bun răspuns la întrebările de mai sus. O căsuţă ca-n poveşti M-am oprit deunăzi în dreptul ca­sei de pe strada Elena, avînd numă­­ru­l 48... O căsuţă ca în poveşti de frumoasă. La­­geamuri zîmbeau soare­lui din glastre flori de toate culo­rile, in spatele cărora albul ima­culat al perdelelor se răsfăţa în­ lu­mină. In curte, sumedenie de flori îmfrăţi­ndu-şi­­armonios simfonia cu­lorilor şi a parfum­urilor. Curat, fru­mos şi îmbietor... Am păşit înăuntru cu sentimentul celui care intră în­­tr-u­n sanctuar, într-un cuib minunat în care nu se putea, era imposibil să nu existe fericire. Necunoscîndu-i în­că pe „locatarii“ acestui cuib, mă aşteptam acum să-mi iasă în cuile o femeie tânără cu ochi scăldaţi în fericire şi un june exuberant, dar... Uşa s-a deschis şi u­n bărbat vîrstnic cu părul cărunt şi cu mustaţa scur­tă apăru în prag, iar în spatele lui se afla o femeie cu obrazul brăz­­dat de cute, cu părul încărunţit. Aveam în faţă doi oameni care lă­saseră în urmă anii tinereţii. Din vorbă în vorbă au început să-mi po­vestească despre viaţa lor din tre­cut şi de azi. O curiozitate firească s-a născut în mine. Vroiam să cu­nosc cît mai bine această familie. Şi discuţia a lunecat tot mai mult în această­­direcţie. Răsfoind un album Cu nespusă plăcere formiaru­l a în­ceput să răsfoiască un album cu fo­tografii. La fiecare poză îmi dă a­­mănunte. Am aflat astfel despre ti­nereţea lui, cînd tânărul forjat de la Atelierele Griviţa lua trenul spre satul natal ura de „gingaşa şi sfioa­sa Marie“ îi aştepta, căutîndu-i cu ochii cît e zarea... S-au luat am­îndoi cînd dragostea era mai aprinsă. Au venit la oraş, începutul a fost foarte greu. Munca era istovitoare, în faţa cuptoarelor cu foc neostoit, iar cîştigul foarte mic. Pe atunci un muncitor era ne­voit să îndure multe. Cu toate a­­cestea, dragostea pentru căminul lui, pentru soţia lui nu a scăzut. Cămi­nul lor a rezistat tuturor furtuni­lor. Serile cînd soţul iubit venea o­­bosit, de pica frînii, erau pentru Ma­ria clipe care-i strângeau inima de durere. învăţase să respecte şi să iubească mîiniile aspre şi arse de dogoarea cuptoarelor, ale omului drag, care muncind din greu asi­gura pîinea de toate zilele. Dragos­tea cea de început dinaintea căsă­toriei, înflăcărată, tinerească, fără griji şi probleme de existenţă, a că­pătat cu timpul, după căsătorie, o semnificaţie mai adâncă. Soţul Măriei i-a destăinuit într-o zi că muncitorii de la ateliere vor or­ganiza o grevă „pentru pîine, pen­tru un salariu mai omenesc“... Ma­ria a înţeles foarte puţin pe atunci care era scopul grevei. Inima ei iu­bitoare se împărţi deîndată, în zilele acestui mare eveniment, între mîndrie pentru curajul soţului şi grija pentru viaţa lui. După două zile Mihai Ştefan s-a întors acasă. Greva se terminase. Jandarmii stăpînirii o înăbuşiseră cu gloanţe şi arestări. Cu ochii în fun­dul capului, cu hainele ponosite şi pline de noroi, a venit forjanl aca­să. La lumina slabă a lămpii, tova­răşa de viaţă veghea cu ochii înfri­guraţi de aşteptare, somnul , primu­lui lor copil, o fetiţă bălaie. Au venit apoi ani care au adus lacrimi în ca­sa forjarului. Maria, soţia slăbită de hrană insuficientă, se îmbolnăvi. Şte­fan simţi dureros această lovitură. Bănuţ cu bănuţ au început să fie strinşi pentru medicamentele nece­sare. După ziile grele de muncă au venit zeci de nopţi de veghe la pa­tul de suferinţă al soţiei iubite. Mindrii noi In timp­ ce forjatul îmi povestea din trecutul familiei sale, soţia lui asculta şi da din cap afirmativ. In­tr-un tîrziu ea-1 întrerupse: — Eh, să le lăsăm. Au trecut, la ce să le mai­ dezgropăm. Priviţi aici, — mi se adresă. Mina femeii ,se oprise pe una din paginile albumului. Am zărit o fo­tografie mai recentă. Capul familiei, Mihai Ştefan, se privea mîndriu în oglindă , înconjurat cu dragoste de cele două fiice, Maria şi Victoriţa, în timp ce-şi prindea pe reverul hai­nei Ordinul Muncii clasa l-a... — A primit această medalie pen­tru două inovaţii la forjarea pieselor de locomotive, — ţinu să ne subli­nieze mândră soţia lui. Şi ochii ei, ah, cu cită mirodine şi dragoste că­taţi spre bătrînalul de alături, care de data aceasta lăsase capul în jos stingherit! — Aici este fiica­­noastră Victo­riţa, la practica îfl laborător. Intre timp, a venit și una dintre cele două fete ale lor, Maria care este profesoară. Ea se alătură nouă şi continuarăm răsfoirea albumului. — In fotografia aceasta este tăti­­cul. II vedeţi ? II felicită tovarăşii lui din partidă că a reuşit de minu­ne una din inovaţiile propuse de el — sări şi fata cu vorba. Apoi o altă fotografie. — Aici este tata într-o delegaţie care a vizitat Bulgaria... Bătrânul forjat se simte stinghe­rit. Fiica şi soţia lui se întrec să arate cu mîndrie fotografiile, ce vor­­besc fără cuvinte despre preţuirea de care se bucură el astăzi pentru hăr­nicia în muncă şi pentru devota­mentul său faţă de clasa munci­toare. Se făcuse seară. In casă s-au a­­prins luminile din lustre minunate. Cămăruţele aranjate cu gust, cu mobilă nouă, bibelouri de tot felul şi şerveţele scrobite, ne îmbrăţişau drăgăstos. Am plecat aproape cu pă­rere de rău din acest cuib fericit, locşor al unei dragoste trainice şi curate. Din pragul curţii, familia forjaru­lui şi-a luat rămas bun de la mine, cu inimă deschisă. b­ Dragostea nu-i durabilă ? Mai poţi afirma aceasta cînd viaţa pledează fără drept de apel, că dragostea tră­ieşte cît trăiesc şi cei în inima cărora sălăşluieşte ?... Viaţa bazată pe stimă şi dragoste reciprocă a a­­cestei familii de oameni simpli, con­­firmă că unirea vieţii prin căsă­torie înseamnă dragoste cu temelie de granit, înseamnă de abia începu­tul unei dragoste adevărate, conştien­te, care întăreşte familia. MARIA ŞTEFAN­ESCU Clipe fericite alături de soţia Şi copiii iubiţi... Zestrea Victoriţei Cit de frumoasă este sinceritatea băiatului fi a fetei la vlrsta cind In inimile lor au înflorit primii fiori ai dragostei! De multe ori, părinţii nici nu-şi dau seama că sufletul co­piilor lor începe să fie tulburat de parfumul unei iubiri curate, de şoap­tele tainice ale tinereţei. Trec citeo­­dată luni şi ani de zile şi In timp ce băiatul şi fata au început să-şi cunoască simţămintele, bucuriile, în­treaga viaţă, îl vezi pe cite un pă­rinte plin de orgoliu şi „autoritate", care fără să se apropie de frământa­rea copiilor, fără să cîntărească greu­tatea şi farmecul pasiunii lor, decre­tează viitorul copiilor lui, aşa precum ar decide după bunul lui plac să se t­rguiască vreo mobilă mai arătoasă sau vreun costum de haine oarecare. Aşa a decretat şi Ichim Pislaru, ţă­ran muncitor din Bălăceanca, viitorul feciorului său. Vă întrebaţi poate cum ajunge un astfel de părinte să igno­reze sufletul unui copil, în fiinţa că­ruia a încolţit deja atît de cald în fi­­iul mugur al iubirii, şi să cuteze a-l îndepărta planjind în locul lui ceva străin, firav, lipsit de viaţă? Lucru­rile se petrec urmilor de simplu. Aşa cum s-a întlmplat şi în cazul lui lehim Pislaru. Intr-una din zilele de iarnă, era duminică, nea lehim se abătuse pe la Vasile Zâne. Gazda turnă în pahare vin de soi şi discuţiile se însufleţiră. Vetuţa, fata lui Zâne, aşezase pe masă nişte muşchi, ardei şi pline. Mea lehim o urmări cu coada ochiu­lui cum trebăluia prin casă, cum îşi aşeza citeva rochii într-o lădiţă ver­de, şi apoi cum începu să brodeze, lingă vatră, o faţă de masă de cu­loarea rozelor. Iehim se apropie de Vasile Zâne şi-i şopti ceva la ureche. După citeva clipe părintele i se adre­să fetei: „Vrei tu Vetuto, să ne aduci fi niște jumări?..." Urmărind-o pină cînd Veta se depărtă, nea­lehim zimbi iutii şiret, apoi i se adresă lui Zane fără nici un ocol: „Măi omule, tu il ştii pe Mircea al meu... Are în buzunar Mrtie de tractorist... li cam place lui fata lui Mendrea, Victoriţa, dar nu-mi dau eu băiatul pe o co­dană care zice că știe carte și cântă frumos, dar căreia taică-su nu i-a pus nici­ un pogon de-o parte". Zâne­a urmărea atent. Mai umplu­se paharele cu vin și ciocniră. — Bărbatului nu-i trebuie femeie cu carte, continuă nea­lehim. Dacă are el, e deajuns. De-aia zic că e potrivită fata ta pentru Mircea al meu. Cînd Vasile Zâne a început să în­şire că Vetuţa are zestre frumuşică plintre care patru pogoane în Va­lea Cringului şi multe altele, faţa lui nea Ichim căpătase o lumină deose­bită. Venise apoi Vetuţa cu o tavă de jumări şi părintele o îndemnă să stea şi ea la masă cu musafirul. Pe ocolite, Zone a adus vorba despre Mircea, despre hîrtia de tractorist ob­ţinută în toamnă, despre priceperea lui la arătură, etc. Deodată tatăl fetei se apropie de Vetuţa şi o întrebă cu tilc: „Ji-ar place Mircea — hai? Voi­nicelul ista nu ţi-ar sta rău de băr­bat... Tu ce spui?...“ Luată aşa, de nepusă masă, copila răspunse cuviin­cios dar îndoielnic: „...Ştiu eu, tăti­cule?..." Cam aşa au decretat viitorul co­piilor lor Ichim Pislaru şi Vasile Zâne. ...Mircea a cunoscut-o însă pe Vic­toria, elevă la şcoala medie agro­tehnică. A cunoscut-o doar cu ajuto­rul inimii lui. Clntau împreună la o serbare... De atunci, fie la horă, fie la căminul cultural, fie la o în­­tîlnire obişnuită, Mircea şi Victoriţa­ au ţesut atîtea proiecte de viitor... Cind l-a întîlnit deunăzi pe taică­ său Mircea a­­ încercat să-i povestească despre prietenia lui cu Victoriţa şi chiar despre dragostea ce l-o poartă. Părintele nu l-a ascultat ptnă la ca­păt, l-a curmat vorba cu asprime şi i-a atras atenţia că n-are ce căuta in casa lui dacă are să se mai ţină multă vreme de „sclifosită aceea care numai cintecele sunt de ea...“ Apoi, schimbându-şi tonul, nea Ichim a în­cercat să explice: „Doar ai carte, bă­iatule! De ce nu înţelegi că Victoriţa n-are nici măcar un pogon ?" Spune-i acum părintelui că drago­stea nu poate fi cumpărată cu pogoa­nele, că iubirea nu înfloreşte la masa unui frig, că Victoriţa nu-i sclifosită dar că se poartă îngrijit, că ea ştie să şi evite dar învaţă şi carte cu a­­celaşi drag, că în zilele cind el vroia să se lase de şcoală, Victoriţa a fost aceea care l-a îndemnat să ter­mine cu succes şcoala de tractorişti că altfel nu mai avea să vorbească cu el. De câte ori nu i-a spus Mircea toate acestea tatălui său! Aproape cu lacrimi în ochi, băiatul s-a adresat părintelui: „Victoriţa n-are zestre, n-are nici un pogon... Dar laţele­­ge-mă tată, eu nu simt nimic faţă de pogoanele lui nea Zone. Victoriţa n-are pămint dar a învăţat la şcoală să-l rodească”. Gindeşte-te bine, nea lehim! Lasă-ţi feciorul să iubească după cum li cere inima, după înţelegerea tinereţii lui. După cit se pare, Mircea ştie de cine să o iubească. Chibzuieşte bine nea lehim / Ai vrea ca Mircea să se însoare cu... pogoanele — sau cu alea­sa inimii lui, cu fata care a învăţat la şcoală să lucreze cu vrednicie pă­­mintul tuturor? Te-ai îndura să scoţi din brazdă săminţa fragedă, încolţită puternic şi în locul ei să aşezi ceva străin ce nu prieşte ogorului? Sămin­ţa din brazdă pr­ate că da, dar dragos­tea curată din inima lui Mircea, e mai greu. Dacă vrei zestre, cartea pe care a invăţat-o Victoriţa este o zestre minunată. Şi in afară de asta, dra­gostea pe care ea o nutreşte faţă de Mircea este o zestre şi mai minunată. Feciorul dumitale a ales bine. El nu va da înapoi. A. SIMOVICI T­inerilor cititori ai acestei pa­gini nu le-am putut prezenta decit cîteva exemple de dra­goste, căsătorie şi familie. Ne-am străduit să le oferim doar unele crîmpeie din experienţa unor căsni­cii, din urcuşul acelora care de la primul sărut de îndrăgostit şi pînă la sărutarea chipului de spumă al întîiului copil, trăiesc bucurii pe care numai dragostea, căsătoria, familia le pot da. Din exemplele vii, autentice, aţi aflat cum Mircea iubeşte pătimaş în ciuda prejudecăţilor tatălui, cum în epoca civilizaţiei noastre pe plaiuri, ie ţării căminul este mai mîndru şi mai fericit ca niciodată, pentru­­ că „el“ şi „ea“ cu aceeaşi stimă­­ şi acelaşi respect clădesc viitorul cu puteri egale. Aţi aflat şi de caracterul domni­şoarei Mioara, de superficialitatea ei. Oare n-a înţeles încă minunatul conţinut al dragostei? Inel n-a în­văţat cum să-şi dureze viitorul? De­­cepţiile şi despărţirile dureroase, aşa zisele nepotriviri de caracter, certurile de diferite intensităţi sunt generate în majoritatea lor de ne­seriozitatea şi superficialitatea cu care unii privesc dragostea, că­sătoria, familia. Dragostea nu e un capriciu, căsătoria nu e un joc, iar familia nu e o instituţie pe care o vizitezi ca un simplu turist. Să iubim sincer, cu toată curăţe­nia­­ sufletească. Demnitatea şi bucuria vieţii noastre libere tre­buie să meargă mînă în mină cu fericirea căminelor noastre.

Next