Steaua, 1973 (Anul 24, nr. 1-24)

1973-01-01 / nr. 1

Gavril Scridon Intr-o cronică dramatică publicată în Curierul de Iaşi în noiembrie 1876, Mihai Eminescu spunea, referindu-se la spectaco­­lul Revizorul general: „Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă a­stfel: el s-a-nrădă­­cinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aevea, precum îi găseşti în tîr­­guşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au asemenea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte-o piesă de tea­tru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petőfi, la români pentru ţăranul din Moldova Creangă, pentru crişeni Slavici, pentru spiritul şi viaţa tîrgoveţilor întrucîtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesea cu neputinţă de tradus...“ Reţinînd, din numele citate, doar pe acela al lui Pe­tőfi, observăm că Mihai Eminescu se referea la una din laturile operei marelui cîntăreţ maghiar: conţinutul ei popular, caracterul ei popular, spiritul autentic maghiar al acestei opere geniale, cu alte cuvinte realismul liricii sale. Ar putea să pară surprinzător numele lui Petőfi la Eminescu; poetul român nu cunoştea limba maghiară; nu-i era străină, însă, literatura maghiară, pentru că, alături de Petőfi, Eminescu mai citează şi pe Jókai Mór (în ro­manul Geniu pustiu), iar Madách Imre, cu a sa Tragedie a omu­lui putea să-i fie cunoscut. Pînă la 1876, cînd gazetarul de la Curierul de Iaşi îşi scrie revista sa teatrală, putuse citi din opera poetică a lui Petőfi în traduceri germane (apăruseră edi­ţii selective, accesibile). Atenţia asupra lui Petőfi putea să-i fie atrasă şi de studenţii transilvăneni, la Viena, cînd se interesa de revoluţia de la 1848 în Transilvania. Dar nu este Eminescu singurul mare poet român care are cu­noştinţe despre Petőfi, care-l citează pe acest neastîmpărat geniu al naţiunii maghiare, care-l comentează sau tălmăceşte. De la Emi­nescu pînă în zilele noastre se înşiră, într-o bibliografie petofiană selectivă românească numele unor poeţi români de mare presti­giu ca: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, Octavian Goga, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu. începuturile sînt însă mai vechi decît anul 1876: un oarecare G. Marchişiu publică, în Aurora română (Foaie beletristică scoasă de Ioanichie Miculescu la Pesta, între 1863—1865), două traduceri din Petőfi: Omul (Az ember) în martie 1865, respectiv funeţia (Ifjúság) în mai, acelaşi an. In 1872, Iosif Vulcan publică în Familia traducerea poeziei Lennék én folyóvíz, iar Alexandru Macedonski, în aceeaşi revistă, versiunea românească a poeziei Ez a világ, amilyen nagy, în anul 1877, înainte în­să, în 1869, la Bucureşti, în cadrul cercului „Orien­tul“, I. Bădescu citeşte poezia Nebunul (Az örült). George Coşbuc traduce din Petőfi poezia Undele mării pe care o citeşte în cadrul Societăţii Virtus Romana Rediviva a elevilor gimnaziului superior românesc din Năsăud în 1882 (traducerea şi critica făcută de co­legul poetului, Titu Procopian, sunt păstrate în volumul pe 1882—1883 al revistei manuscrise Musa someșană). Dar, ceea ce este deosebit de important rămîne faptul că George Coșbuc debu­tează într-o revistă tipărită cu o traducere din Petőfi: este vorba despre poezia Aș vrea să fiu, publicată în Familia lui Iosif Vulcan, XX, 1884, nr. 47, 18/30 noiembrie, p. 562, sub semnătura anagramă C. Roşcu. Coşbuc a fost un mare admirator al lui Petőfi, un admi­rator „fanatic“ cum îl numeşte un cronicar. Coşbuc preţuia arta poetică a lui Petőfi, conţinutul combativ ale acesteia şi, ca semn de omagiu, vizita locurile unde poetul maghiar a dispărut în toiul luptelor revoluţionare de la 1848. Un alt poet român transilvănean, Ştefan O. Iosif, se apropie cu mai multă stăruinţă de poezia lui Petőfi, din care traduce în româneşte un mare număr de piese. Iosif ştia bine ungureşte, avea o deosebită atracţie spre poezia cîntăreţului maghiar, din care tra­duce 42 de poezii, 31 din ele fiind publicate la Craiova, în 1896. Intr-un volum de Tălmăciri (1896) ale lui Ştefan O­­osif, sunt in­cluse şi 15 poezii din Petőfi: Profeţie, Departe, Mugur, mugur, mugurel, Husarii, Eroi în soirenţe, Un vis, Stelelor, Zădărnicia, La marginea satului, Pastel, Sunt cătană, Rîul, Planuri de prisos. Tălmăcirile lui Iosif sunt în spiritul originalului, păstrează, în măsura în care e posibil, ceva din muzica, ritmul şi imaginile textului maghiar. Afirmaţia e valabilă şi pentru traducerea Apostolului lui Petőfi (1897). Cam în aceeaşi epocă, deşi mai tînăr, se îndreaptă spre opera lui Petőfi alt mare poet transilvănean, Octavian Goga. Atracţia se explică, înainte de toate, prin ceea ce e comun la ambii cîntăreţi: lupta pentru libertate socială şi naţională. De altfel, Go­g mărturi­seşte că, din literatura maghiară, pe care o cunoştea din lecturi atente şi cuprinzătoare, l-a influenţat doar Petőfi cel cu sufletul curat, marele cîntăreţ al libertăţii, de la care a învăţat ce însem­nează apărarea libertăţii. Goga a tradus doar cîteva poezii din Petőfi: Hora lupilor (A farkasok dala), Hora cîinilor (A kutyák dala), In liniştea amurgului (Beszél a fákkal a bús őszi szél), Pri­vighetori şi ciocirlii (Csalogányok és pacsirták), Sfîrşit de septem­brie (Szeptember végén), Ţării mele (Honfidal) şi Eu văd în vis... (Véres napokról álmodom). Cea dintâi poezie tradusă a fost Sfirşit de septembrie, publicată în Luceafărul (1903). Goga, exce­lent cunoscător al limbii maghiare, mare poet el însuşi, a ştiut să transpună cu multă fidelitate — şi nu numai în cazul acestei poe­zii — sensurile şi vibraţiile de suflet, siucium şi artă ale origina­lului. Poezia, care pare o prefigurare a apropiatei morţi (scrisă în 1847), este un testament în care e închisă, ca într-o casetă vrăjită, o mare fericire, o mărturie a unei iubiri care se va păstra la fel de statornică şi aprinsă şi dincolo de marginea mormîntului. Este singura poezie de dragoste pe care Goga o traduce din Petőfi, pentru că, în continuare reţine doar poezii cu conţinut social-poli­tic, care au stîrnit ecouri în sufletul său aprins de idealul libertă­ţii naţionale şi sociale. Cazul Petőfi-Goga verifică excelent princi­piul conform căruia traducerile şi influenţele literare sînt cerute de tendinţele şi mişcările în care ele se produc, de frămîntările în care pot trezi răsunete cîntecele altora. Pentru Goga, Petőfi (căruia îi dedică şi o poezie) a fost un strălucit exemplu de poet luptător, de revoluţionar care nu numai că a cîntat zorii libertăţii, dar şi-a jertfit viaţa pentru un ideal. Petőfi a fost un caz exemplar, un Tirteu modern, un Byron al redeşteptării maghiare. Deşi puţine, poeziile traduse de Goga sunt alese în funcţie de un program de viaţă activă, militantă, în disciplinarea căreia pasiunea viforoasă şi mistuitoare a genialului poet maghiar avea funcţia unui catali­zator. Dar Goga a învăţat de la Petőfi şi ceva din tainele pro­zodiei. în ordine cronologică, reţinem numele lui Axente Banciu, care traduce: Inima mea, In numele poporului, Norii, Fii bărbat, de eşti bărbat. Mihai Beniuc publică traducerea poeziei Muncitorul în Ţara nouă (1939). Tot Beniuc (bun cunoscător al limbii şi literatu­rii maghiare) semnează şi traducerea poeziei Un gînd mă chinu­ieşte. Dar, dintre poeţii zilelor noastre, acela care se dedică cu stăruinţă poeziei lui Petőfi în româneşte, într-o bogată cuprindere, este Eugen Jebeleanu. înainte de a stărui asupra meritelor lui Jebeleanu, trebuie să cităm ediţia Din lirica lui Petőfi cuprin­­zînd tălmăciri de Costa Cărei (Budapesta, 1948). Eugen Jebeleanu, după ce publică în reviste mai multe tradu­ceri, editează cîteva ediţii din lirica lui Petőfi. Critica literară de la noi şi din Ungaria a primit deosebit de favorabil traducerile lui Eugen Jebeleanu, atît celebra operă János Vitéz, cît şi restul tex­telor, în afara volumelor editate de Jebeleanu, în tălmăcirile aces­tuia este prezent Petőfi şi în volumul II al Antologiei literaturii maghiare (aproape 50 de poezii); poate că era bine să se includă şi traduceri făcute de alţi poeţi, chiar dacă se repetă aceeaşi poe­zie pentru a oferi cititorului posibilitatea de a gusta în variante aromele mai mult sau mai puţin apropiate de sursa lor primară. Sunt şi alte nume de traducători, din­ veacul trecut sau din vremea noastră, pentru că lista poate fi lungă şi convingătoare pentru realizarea unei imagini măcar schiţate a modului cum, în­tr-o perioadă de peste 100 de ani, Petőfi Sándor a găsit la ro­mâni mulţi admiratori, mulţi care s-au aplecat asupra cîntecelor sale, asupra vieţii lui pilduitoare. Nu intenţionăm şi nici nu e locul să arătăm tot ce s-a tradus şi cum şi cine şi cînd a comen­tat opera şi viaţa lui Petőfi în cultura română. Un Iosif Po­­povici, Perpessicius pot fi reţinuţi, dintr-o mai lungă posibilă listă, ca doi comentatori de prestigiu. O bibliografie voluminoasă de­spre Petőfi la români are gata de tipar Dorothea Sasu. Contribuţii preţioase cuprinde şi cartea lui Domokos Sámuel consacrată lui Goga. Oricum, circulaţia lui Petőfi în româneşte a fost din cele mai statornice şi mai îndelungate. Din bogata sa operă (peste 800 de poezii) scrisă într-un număr foarte mic de ani (poetul cade erou al libertăţii în vîrstă de 27 de ani), aşa cum o arată bibliografia lui Véegh Sándor din 1930 (care reţine 150 de poezii traduse în 197 de variante) sau, mai concludent, cea a Dorothea Sasu (în 1960, 366 de poezii tălmăcite în 640 de variante) o preţioasă co­moară s-a transmutat în hainele limbii române, pentru cititorii români. Nici un poet străin nu s-a bucurat de o atît de generoasă şi credincioasă atenţie, de o atît de frecventă revenire din partea literaţilor români. înşine, ne legăm cele dintîi contacte şi încer­cări de traducere de poezia lui Petőfi, cînd cu tata alături, ca das­căl de limbă maghiară, transcriam, în rime şchioape, versuri ale acestei glorii a spiritului artistic şi de luptător a cîntăreţului care nu cunoaşte moarte; s-a născut în urmă cu 150 de ani, pentru a nu muri niciodată, pentru a stărui mereu, la fel de tînăr, printre noi, acel aprins rapsod care-şi jertfea viaţa pentru dragoste şi dra­gostea pentru libertate.

Next