Ţara Noastră, iunie 1936 (Anul 14, nr. 1161-1180)
1936-06-11 / nr. 1167
redacția și administrația București, str. Câmpineanu 4, telefi. 4.19.331 Organ al partidului Național-Creștin Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățătorii studenți și săteni 400 lei anuali ,200 pe 6 luni, 100 pe 3 luni. Pentru institution. și autorități 1000 lei. Dreapta nu derută — Lămuriri pentru presa evreiască — Gazeta d-lui Em. Socor încearcă să discute situația „dreptei“. Cu aceeași lipsă de pricepere, dar mai ales, cu aceeaș patimă care orbește, ziarul cu pricina trage, din examinarea stărilor politice, unele concluziuni cu desăvârșire greșite. N’am pretins niciodată acestor noi de diversiune, o atitudine onestă și dreaptă, dar degradarea profesională pe care suntem nevoiți să o constatăm cu acest prilej, întrece orice închipuire. Redactorul „Zorilor“, obligat să plăsmuiască un reportaj politic din C”rente imaginare și cu tendințe absunte, ajunge la încheierea că „dreapta“ ar fi în derută. Lăsăm la o parte eleganta expresie „depărtarea de ciolan“, care este o mizerabilă dovadă a valorii acestor oameni, etalonul lor moral, ne simțim datori, pentru cetitorii noștri, să demascam încercările nedemne ale presei evreești, care ar dori cu orice chip să ne vadă prăbușiți. Indrăsneala acestei judecăți se cade să fie pusă în legătură cu întâmplările din Franța. Lumea evreiască din țara noastră e ispitită să creadă că guvernul Leon Blum este o indicație pentru orientarea noastră politică de mâine. Executând variațiile de atitudine ale lumei evreiești, presa semită caută să popularizeze gândirea cu pistrui. Lucrurile stau însă cu totul altfel. Niciodată condițiunile politice n’au fost mai favorabile ca astăzi „dreptei“. Și ca psihologie de masă și ca problemă de guvernare și ca ansamblu internațional, „dreapta“ românească se găsește exact în inima luptei publice. Cine-și închipue că ascensiunea lui Leon Blum ar putea avea o urmare pentru politica noastră naționalistă se înșeală. Instalarea lui Leon Blum în fruntea guvernului ( pentru prima dată când un evreu se găsește în capul guvernului francez) a avut un efect contrariu. Fără nici o altă propagandă, lumea românească își dă seama de marea rușine săvârșită și se întoarce cu mai multă putere spre politica naționistă. Criticiile „dreptei“ s’ai s’anfirmat. Toate instituțiile enunțate de doctrinarii de „dreapta“ se prăbușesc. Gândirea de dreapta e confirmată de fapte. In ce privește România, niciodată n’a fost o conjunctură mai potrivită pentru o politică naționalistă radicală. Intre unele partide cari se dovedesc anexe ale Moscovei și altele, cari sunt complet epuizate și ca ideologie și ca forță de realizare, singura formulă care va putea înfăptui statul național, cu care vom intra în istorie, este o guvernare a „dreptei“. Presa evreiască își dă seama de acest lucru. Dacă nu s’ar vedea primejdia, presa evreiască ar fi cuminlte și la locul ei. Dar lumea evreiască starne să preîntâmpine venirea „dreptei“, în capul treburilor publice. De aceea se pun în circulație tot felul de minciuni, cele mai nerușinate calomnii, cum ar fi propaganda germană și se șoptesc cele mai nemernice insinuații în ce privește stările interioare din organizațiunile de „dreapta“. Metoda calomniei " Este proaspăt încă în memoria tuturor, atacul pornit de d. Rosetti, împotriva Academiei Române. El n'a fost încă soluționat dar este în afară de orice îndoială că nu va rămâne fără urmări. Cazul d-lui Al. Rosetti este foarte caracteristic pentru mentalitatea zilelor noastre. D-sa când a atacat Academia Română s’a folosit de o metodă foarte curentă la noi, a tuturor celor cari voesc să iasă in relief și să se impună opiniei publice. Este o metodă generalizată pe care o întâlnim in presă. In literatură și în publicistică. Oamenii cari voesc să fie repede remarcați și să se bucure de considerație sau chiar de teamă, pornesc cu atacuri violente împotriva unor oameni sau instituții cari le stau în cale. Foarte multe „cariere“ s’au făcut în presă, prin întrebuințarea violenței de stil sau a calomniei bine susținute. In publicistică, tânărul grăbit și ambițios al zilelor noastre, nu vrea să se ridice muncind și așteptându-și recunoașterea treptată a talentului. El crede că atacând valorile curente și oamenii de prestigiu cari s’au ridicat înaintea lui, se poate face mai ușor remarcat, într’un timp foarte scurt. La această mentalitate s’a asociat fără să vrea și ă. Al. Rosetti. D-sa a făcut curte Academiei, a fost considerat pentru un loc de membru corespondent și ar fi fost foarte flatat dacă ar fi fost acceptat. Academia ar fi fost in acel caz o instituție venerabilă, care ar fi meritat tot respectul. Dar Academia neacceptănd pe d. Rosetti—n’avea nici un motiv s’o facă-Micesta a văzut în refuzul ei, dovada „reacționarismului“ și „inactualității“ ei. D. Al. Rosetti a început atunci atacul. Ca să-și dovedească propria sa superioritate față de Academia „reacționară“ unde s’ar fi simțit foarte bine dacă ar fi fost ales. Zgomotul pe care-l fac cei mai mulți despre spiritul învechit al instituțiilor, nu este decât o armă de a pune în evidență propria lor persoană. Sentimentul de inferioritate pe care-l dau unora insuficiențele intelectuale și lipsa de lucrări care să le justifice ambițiile nemăsurate, și îndeamnă să folosească metoda calomniei și a atacului violent. Este un proces de compensație foarte explicabil dar nu totdeauna legitim. Toți acești răsturnători de valori curente și de instituții sunt în realitate niște simpli orgolioși și atâta tot. Ei n’au un spirit de revoltă autentic și o dorință de transformare reală a lucrurilor. Toată nemulțumirea lor își are izvorul în faptul că nu sunt acceptați să se încadreze în grabă în instituțiile pe cari le atacă. Atunci când li se cere muncă și așteptare, se revoltă și țipă că sunt persecutați. Lor nu le place nici să muncească nici să aștepte. Ei au nevoe de glorie și de prestigiu, iar dacă acestea li se refuză, calomniază și distrug pe cei cari se opun ascensiunii lor. Sunt la noi mulți dintre cei cari s’au ridicat prin calomnie și violență. Unii au reușit să smulgă vieții unele satisfacții materiale. In ordinea spirituală ei n’au însemnat însă nimic fiindcă toată agitația lor n’a avut un caracter spiritual. Ei erau vânători de situații, iar nu revoltați sincer împotriva stărilor de fapt. Calomniile ca și violența erau armele unui vulgar parvenitism. Aceasta, este în fond morala tuturor atacurilor împotriva Academiei. Gr. Diaconu l zii!! » Monarhia suprapolitică Intra monarhie și politică exita un singur raport — după doctrina noastră naționalistă și creștină : politica, oricum e concepută, și oricare îi este practica trebue să se supună necondiționat Monarhiei. Acelaș raport este obligator între Monarh și politician. Politică poate fi orice și politician poate fi oricine: Monarhismul însă este o stare religioasă a poporului și Monarhul este un vas ales al Divinității — din aceste regiuni metafizice izvorăssc drepturile și obligațiunile Monarhului și ale poporului. Și unele și altele sunt sfinte, devin inteligibile numai în sfera cugetării și a simțirii religioase. Ideia de monarhie și imaginea unui Monarh se pot accepta exclusiv în ierarhia divină, justificarea lor rezultă ex jure divine. Oamenii al căror interior sufletesc nu este întunecat de negura concluziilor moderne, confuzii de laicism, simt divinitatea monarhiei intuitiv: ei pătrund în mod mistic in lăuntrul acestei realități și îi văd lumina intrinseacă. Un mic exemplu din sutele și miile, care se pot aduce în „Indrăciții“ lui Dostoievschi, un revoluționar ateist îndemna pe un căpitan să se lepede de Dumnezeu fiindcă Dumnezeu nu există. — „Dacă nu există Dumnezeu atunci ce fel de căpitan sunt eu ?“ — a răspuns căpitanul. Asta înseamnă că în afară unei ierarhii nu poți fi căpitan și că o ierarhie nu se poate accepta în afară ideii de Dumnezeu. Și dacă un căpitan nu-și poate accepta rostul și sensul in afară realităților metafizice, cum ar putea un monarh să concentreze în persoana sa totalitatea națională a unui popor, în afara ideii de Dumnezeu ? Regele nostru simte legătura Lui cu Dumnezeu, vorbește deseori de Dumnezeu, domnește în numele lui Dumnezeu și trăind pentru popor duce poporul său spre Dumnezeu. Regele nostru continuă în privința aceasta monarhia istorică a românilor din timpurile cele mai îndepărtate și păstrează integral substanța religioasă a monarhiei române. Pentru prima oară, in timpurile moderne, la noi în țară Regele Carol al IX-lea prin felul cum se simte chemat să domnească, pune în acțiune spiritul istoric și sfânt al națiunii române. Eminescu a simțit, din plenitudinea genialității sale, acest spirit religios al istoriei române și al monarhiei noastre vorbindu-ne de „1400“ în una din satirele sale. In 1400—adică în anul când pe tronul Moldovei se cristaliza din virtuți naționale și creștinești sinteza monarhiei românești în persoana lui Ștefan cel Mare. Regele nostru actualizează prin felul cum se întruchipează ca monarh imaginea monarhică a lui Ștefan cel Mare , Domn al creștinătății, Cavaler al lui Hristos, Ostaș al lui Dumnezeu, stăpân al Poporului și Prim Slujitor al Națiunii. Noi nu avem încă formulată o filozofie a monarhismului românesc. Ea trebuie scrisă, fiindcă avem la Îndemână toate elementele, și cine va întreprinde să o scrie va începe cu scoaterea în lumină a faptului că monarhia românească a fost o slujire lui Dumnezeu și domnia Domnitorului și a Regelui asupra poporului român a fost o conducere spre Dumnezeu. Așa cum s’a făcut la 1400, așa cum a văzut cu ochii săi dumnezeești Mihail Eminescu. Monarhia noastră nu se poate interpreta democratic. Este o insultă în primul rând adevărului istoric — și adevărul istoric este o revelație — să vorbim de „voința națională“ care creiază demnitatea de monarh. Am argumentat suficient la timpul său și am izbutit să dovedim că, democrația și monarhismul sunt noțiuni, sunt instituții, sunt realități opuse fiindcă dacă domnește poporul (democrație înseamnă populus dominans) — nu mai domnește Regele și viceversa. Din moment ce peste popor domnește monarhul — poporul se află în subordine. Iar despre un contract între Rege și popor — cum cutează să cugete democrația — astăzi nu se mai vorbește decât între ignoranți sau răzvrătiți. Orice doctrină despre Monarhie își capătă importanța concretă din necesitățile reale ale poporului și din felul cum monarhul corespunde, acestor necesități. Există astfel o pragmatică monarhică — adică știința practică pe care o are monarhul de a sluji poporului său spre maximala lui fericire. De șase ani, de când Regele Carol își servește poporul (pentru un Rege a servi și a domni este tot una) toată lumea de prieteni, de devotați, de admiratori, dar și de dușmani, de indiferenți, a înțeles un lucru și anume : acest om, care din voința dumnezeiasca este Rege, este conștient de menirea Sa ca Domn peste poporul românesc. Asta înseamnă că Regele nostru, care a luat în răspunderea Sa un stat Întregit cu atâtea jertfe, și un popor cu o lungă existență istorică, va păstra prin luptă, prin iubire, prin grijă, prin severitate, și statul și poporul. In această conștiință de menirea sa monarhică stă măreția Regelui nostru, precum și garanția că nimeni, nici inamicul din năuntru, nici cel din afară, nu se vor încumeta să strice viața poporului și să micșoreze strălucirea istorică a statului român. Peste toate ofertele de fericiri, pe care le fac poporului român seducătorii lui legali și ilegali cu demonstrații mai mari sau mai mici, rămâne convingerea instinctivă în viața oricărui român — că Monarhia română și Națiunea română alcătuesc o singură realitate, că Regele și poporul există pentru statul național român și că în această legătură de iubire și supunere stă chezășia fericirilor reale. Restul e fum. ucigător. G. Kl.ivanov „Mito" și temini pr in numărul nostru de Vineri am arătat, cu o perfectă imparțialitate și abținându-ne de la orice comentarii, compoziția și caracterul noului guvern francez după aparența etnică, politică și masonică a membrilor lui. Am identificat, cu mijloacele ce ne stau la îndemână deocamdată, în guvernul d-lui Léon Blum: 3 evrei, 14 francmasoni, 13 membri ai Ligilor de acțiune submasonică și 7 nemasoni. Evrei poate ar mai fi, în afară de d-nii Léon Blum, Jean Zay și d-na Léon Brunschwig. Intre cei 14 masoni identificați de noi după anuarele oficiale ale celor două obediențe. „La Grande Loje de France“ și „Le Grand Orient de France“ sunt 11 miniștri plini deținând ministerele cele mai importante ca: Preșidenția consiliului, Internele, Justiția, Educația Națională, Coloniile, Finanțele, Lucrările Publice, Agricultura, Munca; și 3 subsecretari de stat. Intre membrii ligilor de acțiune sub-masonică sunt 7 miniștri deținând de asemenea ministere importante ca Externele, Apărarea Națională și Aerul; și 5 subsecretari de stat. Nu sunt masoni titularii a două ministere secundare și cinci subsecretari de stat, între cari două femei, cari nu sunt acceptate în masonerie. D-na Leon Brunschwig are privilegiul de a fi subsecretar de stat și ca evreică, și ca soție de mare mason. Pentru aceste Informațiuni riguros controlate s’a găsit să ne ocorască tocmai „Dreptatea“. Oare de ce? Intr’un articol excesiv ca limbaj, dar nu și ca talent, oficiosul partidului național-țărănist exprimă o supărare, pe care nu o justifică nimic. In definitiv, de ce se supără „Dreptatea“? Că e d. Léon Blummason și evreu? Că masoni sunt d-nii Camille Chautemps, Roger Salengro, Vincent Auriol, Marc Rucart? Aș, nu! Compoziția iudeo-masonică a guvernului Blum este pentru oficiosul d-lui I. Mihalache lucrul cel mai firesc, chiar vrednic de admirația cea mai slugarnică, fiindcă acest guvern are „adesiunea poporului“. „Dreptatea“ e logică cu ea înseși. Admite principiul majorității și își dă avere că nu cercetează dincolo de aparențele electoratului. Dar nu e sinceră cu sine și cu cei cărora se adresează, fiindcă încearcă să ascundă cititorilor ei structura ciudată a acestui guvern și găsește că este un titlu I apartenența la „Liga drepturilor omului” la grupul de educație națională și de acțiune laică sau la federația Liberei cugetări. Spune „Dreptatea”: „Cât privește pe ceilalți membri ai guvernului francez, ascultați mai întâi de ce crime s'au făcut culpabili. Yvon Delbos, membru al „Ligii drepturilor omului“; Pierre Viennot, membru al „Ligii drepturilor omului"; Albert Riviere, membru al grupului de educație națională și acțiune laică, etc., etc“. Sunt citate după informațiile date de noi, dar „Dreptatea“ uită să spună cititorilor ei că sunt 14 miniștri masoni cu funcții în Lojă și că Ligile din cari fac parte „ceilalți“ sunt tot formațiuni de dominațiune politică iudeomasonică. Ii facem noi si acest serviciu. Iată de exemplu ce se spune in marea revistă masonică „Alpina“ despre „Liga drepturilor omului“ : „Liga drepturilor omului este o OPERA MASONICA de mare anvergură, căreia orice mason îi datorește simpatia și sprijinul său“. Iar fondatorul ei, Jean Macé spunea în al cincilea congres ținut de Ligă la 1885 la Lille: „Astăzi putem afirma că Liga este o instituție masonică. Da, ceea ce facem noi este operă masonică. Liga este o masonerie exterioară. Eu am spus acest lucru în Loji, dela un capăt la altul al Franței”. Și pentru celelalte. In conventul Marelui Orient de la 1900, „fratele“ Lecoq spunea: „Nu trebue să uităm, că alăturea de francmasonerie se află fiica ei „Liga pentru educația națională și acțiune laică“. Iar în conventul de la 1897 se mărturisește că „Federația La Libre Pensée“, complectare și prelungire a masoneriei, trebuie să afle azil în Temple. „Punând miereu la dispoziția grupului „Libre Pensée“ localurile noastre, stabilim o linie de legătură între această grupare și noi, creem astfel o pepinieră pentru recrutarea atelierelor noastre“. Dacă și după aceste informații „Dreptatea“ va susține, că nu mai are nimic de adăugat, nu vom avea nici o surpriză. Aceste lucruri se cunosc în redacția oficiosului național-țărănist, unde masoneria e așa de bine reprezentată. Și dacă adevărul nu se spune acolo, este probabil că d. I. Mihalache, care nu e mason, să nu-1 afle și să continue a crede în lipsa de sgardă a „democrației“. D. I. Cucu Atiriții la adresa Bisericii strămoșești Asistăm deja o vreme încoace la unele atacuri, pe cât de incalificabile, pe atât de periculoase, la adresa Bisericii noastre, din partea unor membrii marcanți ai partidului național-țărănesc, înfrățit cu iudeo-comuniștii dela noi. Deunăzi episcopul de la Râmnicul Vâlcea, P. S. Vartolomeu, a fost obiectivul unor atari atacuri, venite chiar din partea doctorului N. Lupu și difuzate de presa din Sărindar cu o pasiune frenetică. Iar în zilele trecute s’a încercat o și mai mare netrebnicie, în cealaltă parte a țării, contra instituției bisericești de un alt membru al aceluiaș partid și secundat de aceleași elemente incerte din viața noastră socială. E vorba despre atitudinea insolită a d-lui Ban Halippa care a încercat să zădărnicească adunarea eparhială de la Chișinău, cu concursul bătăușilor din așa zisele „gărzi țărănești“ și cu jidovii comuniști din Chișinău. Acestea sunt fapte ce nu pot suferi nici o răstălmăcire. Fețe bisericești, cari reprezintă o autoritate de mâna întâi în Statul nostru Național și creștin, și consilii eparhiale, cari sunt expresiunea de piatră a sufletului creștin organizat, sunt obiectul de atac al internaționalțărăniștilor și, mai ales, al acelora ce lucrează în dosul lor. E notoriu cazul de la adunarea eparhială din Chișinău, unde printre scandalagii și haimanalele ce vroiau să știrbească rostul unui for bisericesc, s’au identificat și unii jidani. Deci, conștienți sau inconștienți reprezentanții acestui partid politic, deservesc interesele mari ale Bisericii noastre strămoșești și implicit ale neamului. In orice caz, ofensele publice aduse unor ierarhi, precum și profanarea unui for bisericesc— cum s’a întâmplat la Chișinău, — nu sunt de natură a consolida una din cele mai puternice instituții tradiționale ale acestui neam. Ceea ce pare și mai ciudat in mentalitatea acestor politicieni așa ziși țărăniști, este felul cum încearcă să-și justifice agresiunile lor antibisericești, sau felul cum vor să-și ascundă infamiile față de autoritățile bisericești De aci reiese mai limpede substratul atacurilor incalificabile ale acestor pretinși exponenți ai opiniei publice românești. Astfel, în a explica torme pe cari le-am avut din partea acestora cu privire la atacurile îndreptate contra P.S.S. Vartolomeu, reținem una de o mare semnificație: aceea că acest păstor de suflete face politică naționalistă. Ori, acest lucru nu convine național-țărăniștilor Și nu convine, probabil, fiindcă așa le dictează interesete lor internaționale, cu seria lor cu jidovii și cu comuniștii. Că este așa, ne dovedește interesul extraordinar pe care-1 manifestă toată presa jidovească, făcând zgomot pe aceste chestiuni, ce nu intră în atribuțiile ei, ci după câte știm noi, de sunt de competența sfântului Sinod, exclusiv. Insă, de oricâte imixtiuni ar fi capabilă această presă a intrușilor din Sărindar, nu credem că a ajuns a se substitui însuși Sinodului bisericesc în judecarea persoanelor și forurilor sale. Tot așa motivul mărturisit de scandal de la adunarea eparhială din Chișinău a fost, după cum ni s’a adus la cunoștință, purtarea svasticei la butonieră a secretarului consiliului eparhial, d. C. Tomescu, profesor la facultatea de teologie din Chișinău. Nu putea să suporte omul in slujba credințelor iudeocomuniste-țărăniste, Pan Halippa, blazonul nobleței noastre de rasă, cerându-i profesorului Tomescu să o scoată de la butonieră. Iar cei ce făceau cor cu dânsul în această degradantă atitudine au fost tot elemente cu lumea evreocomunistă. Prin urmare, lucrurile sunt limpezi. Ideea națională susținută de un prelat, și simbolul nobleței noastre de rasă, au devenit piatră de scandal pentru conducătorii partidului național-țărănesc. In schimb, simbolul comunist și ideea internațională au găsit în ei cei mai docili apărători. Mai mult, în această atitudine au concursul fățiș al elementului jidovesc, cel mai odios și cel mai primejdios al neamului românesc. Acest organism politic a ajuns, deci, un instrument orb în mâinile dușmanilor țării. El servește drept paravan marșoveniilor liftelor străine. Aceasta trebue să o știe orice bun român și creștin, pentru a lua măsurile de rigoare. In special, preoții înregimentați — mulți puțini câți mai sunt — în acest partid alunecat pe panta desagregării morale și naționale, trebue să reacționeze, părăsindu-i imediat. Căci, nu pot să fie și servitori ai lui Christos și în acelaș timp să servească cauza celor puși în slujba lui Anti-Hrist. I. Lancrănjan -4-4 ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]» ==1» Linii și puncte • •• Cei 6000 In procesul Anei Pauker s’au propus 6000 de martori. Această metodă de sabotare a justiției este naivă și fără sens. Nimeni nu se impresionează de martorii citați din Franța și Anglia cari n’au nici o legătură cu faptele cari li se impută acuzaților. Ce dovezi pot aduce acești martori necunoscuți cari nu știu nimic despre acuzați, împotriva faptelor precise și dovedite în dosarul acuzării? Este profund perfidă această metodă a unor evrei agitatori cari după ce lucrează la ruina țării românești cheamă în ajutor pe toți „antifasciștii“ din lume ca să-i salveze. Acest procedeu nu va intimida pe nimeni. D. Blum aclamat Curajiosul deputat francez Xavier Vallot a făcut la Cameră o aspră critică guvernului Leon Blum. Intre altele el a spus categoric: „Este pentru prima dată că Franța este guvernată de un prim ministru evreu“. D. Herriot, președintele Camerei, a declarat cuvintele d-lui Wallet „inadmisibile“. (Am fi curioși să știm de ce anume). Deputații de stânga și membrii guvernului, în picioare au aclamat pe d. Léon Blum, prim-ministrul evreu. Cine are dreptate? Epurație Catastrofa de la Cotroceni este în realitate o crimă ordinară a evreilor cari au construit tribuna putredă. Este intolerabil ca lucrările de utilitate publică să fie date pe mâna unei rase, cunoscută pentru setea ei de câștig cu prețul tuturor crimelor. Printre furnizorii statului în toate domeniile, se găsesc nenumărați evrei cari servesc marfă proastă cu prețuri enorme. Dintr-un principiu de sănătate publică, toți aceștia trebuesc îndepărtați și nici o concesiune să nu le mai fie acordată niciodată. Cunoaștem prea multe crime ale acestor jupani capabili de prce și nu mai avem nevoe de nici o experiență nouă. Nu ajunge Ziarul partidului național-țărănist susține că apără guvernul Leon Blum fiindcă el este emanația unui vot al corpului electoral. Pentru „Dreptatea” e destul pentru lumea care judecă și nu trăiește, ca d. I. Mihalache cu capul în brobada frontului popular iudeo-comunist, un vot nu ajunge, pentru că se știe cum se face o majoritate electorală, mai ales când intră în funcție fondurile de la Moscova. ♦+++++♦ [UNK] [UNK] HblUtUtlUI*' (Urmare în pag. 2-a) Emil Cioran: Cartea amăgirilor de BUCUR ȚINCU și vei vedea că sângele este spirit“ FR. NIETZSCHE Intr'un mediu de cultură, cu o tradiție de rafinament și subtilitate spirituală, „Cartea amăgirilor“ de Emil Cioran, ar fi însemnat un eveniment remarcabil. Nu șttiu dacă soarta acestei cărți va fi suficient de fericită în mediul românesc. Emil Cioran are preocupări atât de particulare, poziția lui este atât de originală, și de surprinzătoare — încât el este cu totul singular în lumea de aici. Lipsa lui de înrudire cu alții, fenomenul personal pe care-l prezintă, poate naște îndoieli asupra succesului exterior al cărții lui. Dar valoarea ei inerentă — care este criteriul esențial în judecata unei cărți— este tot ce poate fi mai incontesibil. Poziția sufletească a lui Cioran și profunzimea punctelor lui de vedere poate avea adversari cât de mari. Nu se va găsi însă nimeni care să-i nege originalitatea ,și nici talentul expresiei. Pentru destinul acestei cărți acesta este faptul cel important. De la „Culmile disperării“ la „Cartea amăgirilor“, Emil Cioran a relizat o fecundă evoluție. In prima lui carte, viața îl domina cu iraționalitatea ei copleșitoare. Disperarea era ultimul cuvânt al unei vieți insuportabile, in care totul este încadrat în suferință și în moarte. Chiar din acest motiv „Pe culmile disperării“ cuprindeau o contradicție evidentă , deși Emil Cioran își avea punctul de plecare în filosofia vieții, concepută ca factor dinamic și creator opus raționalității rigide, atitudinea lui finală era o negare a vieții. Această contradicție nu se putea menține fiindcă ea ducea la o sterilitate accentuată a efortului filosofic. Atitudinea cea mai firească a unei filosofii a vieții este afirmarea ei, prin depășirea tuturor obstacolelor de ordin interior. „Cartea amăgirilor a realizat această transformare, fiindcă in ea, Emil Cioran s’a biruit pe sine, reușind să învingă obsesia stărilor de suflet agonale și să-și canalizeze efortul interior în atitudini de dominare a vieții. „Cartea amăgirilor“ reprezintă cea mai subtilă analiză a dinamicei sufletești. Capitolele despre sfințenie, muzică, suferință, filosofie sau eroism au tot atâta fineță ca și paginile cele mai reprezentative din Barres. Fiecare frază este o sobolite spinoziană, colorată de o bogată afectivitate. Emil Cioran este un sensitiv intelectualizat. La bogatele lui resurse afective se adaugă o remarcabilă cultură intelectuală, perfect integrată în viața interioară, căci ea nu se păstrează sub forma ideilor imperesonale ci se asimilează subiectivității autorului. Datorită acestei armături intelectuale, Emil Cioran nu este niciodată banal. Analiza vieții interioare și a problemelor cari se leagă de ea sunt, din acest motiv pagini de metafizică nu de psihologie. Dar filozofia lui Cioran nu are nici o legătură cu ceea ce se înțelege în mod obicinuit sub acest termen. Filosofia lui este personală, în sensul că problemele nu se raportează la lucruri exterioare ci la problema existenței proprii. Lumea, este raportată la postul subiectiv al trăirii personale nu al existenții ei obiective. Toată originalitatea cărții lui Emil Cioran stă în această încerecare de a fi personal pretutindeni, reușind să ne dea măsura posibilităților lui de gânditor. „Cartea amăgirilor“ n’are o axă ideologică fiindcă ea este o carte de idei. La fel cum la Maurice Barrès, Maeterlink sau Kirregard, nu poți degaja idei dintr’o operă vastă și profundă, valoarea scrisului lui Cioran, stă în originalitatea atitudinilor, în bogăția lor concretă în personalizarea procesului existenței. Dacă am voi totuși să fixăm caracterul gândirii lui Cioran, l-am putea găsi în naționalitatea ei. Ea are o asemănare de poziție cu sensualismul metafizic al filosofiei germane de azi. Existența este un fapt dinamic în care are o valoare numai ceea ce este viu, nedesăvârșit și nerealizat. Substanța vieții este în elanul ei activ, nu în liniile ei naturale, cari constituesc schemele ei de încremenire. Cioran exaltă viața care oferă atâtea motive de acțiune: „Nu înțeleg — spune el — cum pot exista oameni indiferenți în această lume, cum pot exista suflete cari nu se chinuesc, inimi cari nu ard, simțiri cari nu vibrează, lacrimi cari nu plâng. Ar trebui să fie interziși spectatorii și toți acei cari din distanță fac o virtute“ (p. 83) Suprema expresie a acestui dinamism interior este în formula „a muri de elan“. Timpul care în „Pe culmile disperării“ era un cadru care înghite totul, primește acum o funcțiune mesianică. El nu trebue așteptat ci cucerit. „Marile misiuni să ne apere de cangrena timpului și clipele să treacă în eternități și eternitățile în clipe“ (85). Poziția lui Cioran nu este niciodată la suprafață, unde viața oferă situații limpezi și clare. El privește viața în zbuciumul ei