Teatrul azi, 2003 (Anul 4, nr. 1-12)

Numerele paginilor - nr. 1-2 - 2

TEATRUL» Ion CAZABAN Se ştie că tânărul Eugen Ionescu a avut, în România anilor ’30, o acti­vitate de publicist prolific, consacrată criticii literare şi, într-o măsură, celei plastice. N-au lipsit nici preocupările pentru o artă teatrală care să releve - dincolo de virtuozitatea tehnică - un sens profund spiritual. Sporadice, cele câteva articole au, totuşi, importanţa lor în formarea şi afirmarea unui mod propriu de a înţelege scrisul dramatic şi interpretarea scenică. Deşi, mai târziu, autorul le va considera neglijabile, „stângaci redactate” - cum îi spunea lui Claude Bonnefoy prin ele se conturau, de atunci, constantele gândirii teatrale incisive. Cele două articole de mai jos, Despre melodramă și Contra teatrului, par să fi fost omise de cercetătorii publicisticii românești a lui Eugen Ionescu: antologia Război cu toată lumea (Ed. Humanitas, 1992) nu le conţine nici măcar la bibliografie, doar cartea lui Gelu lonescu, Anatomia unei negaţii (Ed. Minerva, 1991), îl semnalează pe primul. Pentru Eugen lonescu, melodrama apărea ca „dreapta urmaşă a tragediei antice: ea este împlinitoarea modernă a nevoii eterne de miracol şi groază”. Situaţia tragică devine ocazia optimă de a ieşi din inerţia şi con­fortul amăgitor al existenţei cotidiene. Situaţia tragică permite o cunoaştere a omului în profunzimile esenţiale, neatinse, surprinzătoare. Luând ca argu­ment melodrama, Ionescu preferă „catastrofa” şi „groaza”, generatoare de supremă nelinişte, de intensă iluminare, o răsturnare a opticii obişnuite asupra realităţii. Investigaţie sufletească şi declanşare paroxistică, teatrul preconizat implicit ar fi unul al lirismului dezlănţuit şi al emoţiilor copleşitoare. Un teatru care pătrunde în miezul fiinţei, în „melodramatismul interior”. Când se pronunţă pentru „O stridenţă necesară. O exacerbare. O violenţă şi o exagerare (nu patologică) a atitudinilor” - ne face să ne gândim la expresionism (văzut şi comentat de el, ulterior, în spectacolul lui G.M. Zamfirescu, Molima tinereţii, Compania „13+1”, 1932). Dar următorul articol, Contra teatrului - publicat în acelaşi an cu volumul Nu, unde regăsim opinii asemănătoare - indică unele schimbări, acum fiind contes­tat expresionismul sau alte tendinţe moderne, pentru că nu reuşesc să elimine convenţiile uzuale, trucurile frecvente în spectacolele epocii. Eugen Ionescu refuză lipsa de subtilitate, facilitatea evidenţelor, teatrul „fără ascunzişuri, fără umbre”. El face parte dintr-o generaţie care, în anii ’30, era preocupată, mai presus de orice, de autenticitatea reacţiilor, de profun­zimea trăirilor, de vitalitatea semnificaţiilor.

Next