Telegraful Roman, 1858 (Anul 6, nr. 1-52)
1858-07-24 / nr. 30
118 §8. Tabsele, pentru cărți de joc, călindare, jurnale, și publicăciuni, hotărâte prin legea din 6 Septem. 1850 și alte ordinațiuni următoarea sunt de a se da după următoarea măsură: cretari noi pentru cărți de joc cu .. pentru un Calendariu cu ..... 6 pentru un jurnal strein timbrat cu ... 4 pentru un jurnal de țeară cu ... 2 Pentru toată publicarea, supusă timbrării, deacă măsura suprafeței patrate, npu trece peste 180 degete vieneze patrate, cu... 1 și deacă formatul hârtiei trece peste măsura ate cu. . 2 pentru toată inserția în gazete interne a unei publicări, sau știri, supuse timbrului cu 30 § 9. Tabsele de oricare feliu pomenitu în ordinăciunea aceasta, care au fost de a se da înnainte de 1 ea Noemvrie a. c. însă sânt hotărâte de a da după aceea, fără de a se aplica . 1 și 5, ai acestei ordinăciuni, au de a se plăti în Valută austriacă după măsura de pănă acum, cu un adaos de 5 procente, a măsurat tabelelor de computere publicate, ridicânduse totdeuna frângerile venite înainte la următoarea întregime. 8 10. Ministrul meu de finanțe se va însărcina cu punerea în lucrare a acestei ordinăciuni. Monarhia Austriacă. Transilvania. Sibiiu 23 Iulie. Emi dimineața la 8 oare se începură esamenele în institutul nostru Pedag.Teologic de aci. Despre resultatul acestora vom pomeni mai mult în uzul viitoriu. De supt Carpați 28 Iunie. (Înveiere din Nr. 28.) A rădica o zidire așa mare, este lucru ce pretinde o putere, și încă o putere mare, o putere comună. Un om singur de ar avea de zece ori puterea lui Samson, este încă totuși prea slab ca să poată singur duce în îndeplinire, ba numai chiar să poată începe la un lucru așa mare. Să presupunem că realizarea unui lucru așa mare ar fi vica putință unui om, aceea, ce trece preste puterea naturei, dar apoi nu scim noi că omul acela este muritoriu ca toți oamenii, lucrul început de dănsul se dă ruinării, se perde în aromele pulberei, se consumă de timp și să dă uitării, pentru că este numai lucrarea unei puteri individuale, și nu a puterei comune, oamenii ca oameni, mor, măcar de ar fi viața lor mai lungă decât a moșului Matusalem, dar ca fii a unui popor sănătos trăesc precum zise cu sute și mii de ani. Omul ca individ, singur de ar avea comoarele lumei, de sar desfăta din toate bunătățile pămăntului, încă nu va putea gusta nectariul acela, de care sar putea îndulci în vieața soțială; de vrem dată un nume nemuritoriu și tot odată și o viață fericită, aceasta să nu o căutăm în viața soțială. Fericirea însă acea nălucă curioasă care fuge de cela ce o gonește, și se încuibă adeseori în lăcuințele unor nătărăi carii nau asudat pentru dănsa nici o clipită, fericirea zic, se dezvoaltă asupra unui adănc groaznic, unde numai oameni inimoși pot trăbate, dar nu e lugru cu viceputință a ajunge la aceasta, spre care numai inimă, răbdare, și statornicie se cere. Oh! și apoi cine nar fugi de norul cel greu al nenorocirei, și cine nar năzui la stepa ce strălucitore a fericirei? cine nar dori fericirea, care ca o zină zimbitoare aruncă flori în viața noastră, mai bine decăt, un iad întunecat, al nefericirei, a căruia singur numai numele încă ne îngrozește și ne înfiorează? Așa e, o față senină zimbitoare, ne face ca se căutăm la dănsa cu plăcere, pănă cănd de alta întunecată, tristă, și închisă ne sfiim întogma ca de întunerecul nopții. Cine nu se va veri, cine nu va vrea a fugi de nefericire, care așezată pe tronul ei cel întunecat al desnădăjduirei, ne face ca să vărsăm lacrămi să ne zbuciumăm întru dureri? cu un cuvănt cine nar dori a trăi fericit, cine poar vrea ași face un nume nemuritoriu? Mari pretensiuni la cei mai mulți li se vor părea acestea fără putință, li se vor părea, a fi productul unor crieri bolnavi, părerile unui teoretic pedant, care nuu avut nici cănd vreo idee sănătoasă despre viața practică, așa e, însuși eram căndva de părerea acelora, și așiu fi rămas poate întracea rătăcire, dacă cumva bunul meu dascăl nu mar fi îndreptat. Acela mia arătat însă modul de a se face nemuritoriu omul în lumea aceasta, și încă pe acea mică cărare, dacă va trăi în interesul năciunei și a patriei sale, precum pomenirăm mai sus, acela'mi arătă, că deși fericirea e o nălucă, ce se ascunde adeseori de oamenii cei buni, de aceia carii, toată viața și o jertfesc pentru înaintarea binelui, pentru ajutoriul de aproapelui, și împarte bunătăți lumești celor, ce sănt fii întunerecului și vipere omenimei, de aci încă nu urmează că doară oamenii nor putea fi fericiți, cauza nefericirei, a nenorocirilor celor multe zace în mijlocul nostru, în mijlocul întregei omenirii. Dumnezeu, care în sine nu e altceva decăt bunătate, decât ființa aceea sublimă în care toate ideile fericirei sănt concentrate, cănd au zidit pre om, nau putut avea intențiunea aceea, ca să'l zidească spre scop rău, și cu atăt mai puțin nau pu tut cugeta al destina spre nenorocire, spre ne fericire. Dumnezeu au sădit în inima omului dragostea, acel tesaur dumnezeesc pe care se întemeză toată fericirea, au sădit în inima lui credința, care'l întărește șii dă putere întru lucrarea binelui, iau sădit și nădejde ce nul lasă a cădea nici în momentele cele viforoase, și totuși după toate acestea cănd lumea e plină de nenorociri, cănd vistele oamenilor dau un eho atăt de puternic ca să străbată pănă la marginea lumei, cănd durerile ne năpădesc și întristările ne sfășie inima, zic la toate acestea care e de vină numai soartea cea oarbă, sau doară chiar Dumnezeu care ne a zidit? Ba nu, ne înșelăm și încă tare ne înșelăm cugetând astfel cu, lucre fiește cine din toate puterile, străduiască să fieștecare spre tot ce se află folositoriu și bun întru înaintarea binelui, spre folosul seu propriu și a deaproapelui seu, facă tot ce crede că este pentru esistența, pentru viața neamului seu, și iată că sa făcut nemuritoriu, lucre după principile lui He, care este izvorul dragostei, și mii de nenorociri ce ne întimpină astăzi se vor delătura, năcazurile se vor împuțina și tot mai tare ne vom apropia de centrul fericirei. Esenția lucrului care ne dă cauză a ne ura viața, a ne văera necontenit, este și zace în inimile noastre; este, în aceea împrejurare, pentru că neam degenerat, și în locul dragostei sau încuibatura și prsma otrava cea infernală a neamului omenesc, în locul blândețelor sumeția, măndria și iubirea de sine. Porunca lui Dumnezeu care ne poruncește ca să alergăm spre ajutoriul semenilor noștrii, o am supuse egoismului, nesățiosului interes privat, care au orbit neamul omenesc, și a rupt legătura cea sfăntă dintre frate și frate; de aci apoi iată se naște izvorul nenorocirilor omenești, de aci vietele, nedreptățile, de aci toate boalele acele molipsitoare care pricinuesc scurtarea vieții unui popor și'l îngroapă cu zile. De aci urmează că oamenii chiar fericirea lor o întoarnă spre nefericirea altora, de aci apoi că, bogatul îngămat de avere, poate doară din sudoarea săracului, privește cu despreț la semenii sei cei ce sănt orații lui, ca la niște vermi, de aci apoi că învățatul, desprețuește tot ce e simplu și nesupus ideilor sale, de aci încă ce e mai mult, că unele asemenea capete se prefac în făuriștea acea, unde apoi se gătesc cele mai afurisite mașine spre stricarea neamului omenesc. Cănd aceste ar lipsi toate din lume, cănd inima omului ar fi curată de toate patimile cum sa datoareu, atunci iată că oamenii nu ar putea trăi numai preste seculi de ani, dar ar putea fi tot odată și fericiți, fericiți, precum ia fost făcut Dumnezeu în Edem. Cu căt dată mai tares se abat omenii de la principiile lui He, cu atăt mai vărtos, întră corupțiunea în lume și domnesc patimile, cu atăt mai vărtos, se îmulțesc vistele și năcazurile în lume, și așa prin urmare cu atăt mai tare se apropie sfărșitul zilelor, se apropie moartea, moartea aceea, care trage după sine pedeapsa și osănda lui Dzeu, moartea aceea, despre care nu se poate zice că, e o trecere din moarte la viață, ci trecerea din mijlocul ticăloaselor deșărtăciuni în adăncul întunericului, de o asemenea moarte trăbue dară să ne înfiorăm, de una ca aceasta aducândumi aminte mi se rădică părul, me înfiorez, și mirasera apoi cineva de mine dacă așa tare doresc încă a mai trăi? de ași putea căi munții Carpaților. Ca să aibă un popor zile îndelungate ca să poată trăi, și încă a trăi astfel cu precum ar pretinde caracterul unui popor demn de numele seu, nu este un lucru cu neputință, el poate trăi decum va va avea bărbați nu numai învățați și avuți, ci totodată curați de toate patimile carii într'un înțeles unanim se lucreze spre folosul și înaintarea binelui. Bărbații cei avuți fără de zel curat, nu vor fi nici odată mecenații neamului lor, ei orbiți de iubirea argintului, nu vor adauge nici o zile viața poporului, tot atăta lucră și procopsiții cei mari, cărora de multa solință și învățătură, pare că le cumpănește capul întro parte, fără însă ca să prinză vreodată condeiul a scrie ceva și pentru frații lor. Ce prețuitu metal este aurul, însă numai atunci cănd se întoarnă în mănile oamenilor, pănă e în brațul pămăntului nu are valoare de un ban, măcar de ar zăcea cu carul în toți munții căți sănt în lume, arăta și nimic mai multă valoare are și solința celuia, care au ținuto pentru sine îngropată. Deodată cu sfărșitul zilelor lui i se sfărșește și viața, se îngroapă și solința, trece ca rea de dimineața și cu umbra pere, fără a lăsa după sine cea mai puțină amintire. Ce păcat, ce greșală rătăcită să ne dăm de bună voe vecinicei uitări! să ne uităm înșine cu ochii la sfărșitul zilelor noastre înainte de vreme, ce păcat a nu adaoge fiește cine un moment la viața neamului seu, a nu rădica o peatră la edificiul acela, carele sângur ne poate scuti în contra viscolelor celor viforoase. Spre rădicarea acestui edificiu sînt destule acelea două materiale: fapte bune, și cuvinte sincere. Fapte, purcesă din inimă creștinească, și cuvinte rostite de limbă fără de două ascuțite, avănd aceste două bom trăi mult și acul morții nu ne va străpunge. Bucerdea Vinoasă 18 iunie. Pe cănd ne sosesc știri din toate părțile despre pagubele cele însemnate causate prin elemente, noi încă mulțămită ceriului fuserăm pănă acuma scutiți de