Telegraful Roman, 1901 (Anul 49, nr. 1-144)

1901-12-08 / nr. 137

Nr. 137 Anul XLIX S­i­b­­­i­u, Sâmbătă 8/21 Decembre 1901 ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 lu­ni 3 C. 50 fii. Pentru monarchia pe an 16 C., 6 luni 8 C., 6 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rondul cu litere garmond „Pocăiţii.“ 5 Sibiiu, 20 Decembre n. (i. br.) învăţăturile eretice au fost totdeauna pagubitoare bisericei. De aceea încă din timpurile cele dintâi ale creş­tinismului s’a impus bisericei necesita­tea nu numai să-şi preciseze adevăru­rile eterne, ce le propoveduesce, dar’ să păşască prin graiu viu şi în scris în contra acelora, cari poate din interes şi nesciinţă, ori din răutate, ori apoi basaţi pe sisteme filosofice speculative, căutau să falsifice adevărul, să micşo­reze vaza bisericei lui Christos, sau să introducă inovaţiuni în adevărurile deja precisate de întrega biserică. Istoria ne spune, că pentru a pre­cisa calea trecerei din păgânism la creştinism, a scăpa creştinismul din că­­tuşile iudaismului şi astfel cu a da şi păgânilor posibilitatea de a îmbrăţişa adevărata religiune revelată, i-a fost re­servat sf. apostol Pavel, care a stat faţă cu sf. apostol Petru în sinodul din Ierusalim. Mai târziu s’a desvoltat din combaterea eresiilor şi esplicarea curată a adevărurilor divine o bogată şi fru­­măsă literatură bisericească, urzită încă de părinţii apostolici, continuată de­­părinţii apologeţi şi ajunsă la înflorire sub marii dascăli ai lumii. Şi cu toate acestea unitatea biseri­cei creştine a fost spartă, desconside­­rându-se încă cu începutul secolului IX aşertămintele ei ecumenice, singure au­toritative, prin inovaţiuni mai cu samă în doctrina precisată despre credinţă, în butul canonului 7 al soborului III ecumenic, care scrie, că articolii cre­dinţei, stabiliţi în conciliile din Nicea şi Constantinopol, sunt obligători pen­tru întrega biserică şi pentru toate vea­curile viitoare. Se înţelege, că spart odată zidul cel puternic al unităţii comunităţii creş­tine prin înşişi fiii sei, spărtura se mă­­reşce şi la începutul veacului XIII doc­trinele unor bărbaţi cu cultură scolas­­tică ameninţă cu un pericol înspăimân­­tător şi doctrinele bisericei dreptmări­­tore. încercările reformatorilor însă şi inovaţiunile lor n’au prins teren în aceasta biserică. Sămânţa doctrinelor lor a că­jut în luptă cu puterea positivă a bisericei dreptmaritare şi a fost nimi­cită încă în embrion. Ciril Lucaris, patriarchul, care se adăpase cu sucul acestor doctrine şi voia să le introducă, a trebuit să espieze cu mortea acest păcat strigătoriu la ceriu. Şi pentru­ ca pururea adevărurile eterne să fie ade­vărat mărturisite şi ortodocşismul să rămână curat şi ferit de inovaţiuni, Ro­mânul Petru Mogila, învăţatul metro­­polit al Chievului, cu ajutoriul moral mai vârtos al episcopilor din principa­tele române redactază cartea „Mărtu­risirea ortodocsă“, care a obţinut în anul 1642 în Sinodul de la Iaşi, ţinut în mănăstirea sânţilor Trei ierarchi, apro­barea tuturor archiereilor pravoslavnici, și carea singură este astăzi autoritativă în biserica dreptmuritoare. O mică rană venindsă, nevinde­cată la timp, a incancerat un organism puternic și ale cărei urmări nu se pot prevedea. Din unitatea puternică bise­riceasca a rămas: una biserică, sântă, apostolică dreptmuritare, dar prea râb­­dătore, şi s’a ramificat din trunchiul măreţ o biserică militantă şi una indi­ferentă. Biserica ortodocsă în virtutea cu­vintelor lui Christos, a aşertămintelor legale apostolice şi ale sânţilor părinţi s’a desvoltat — fără a-şi ştirbi unita­tea , în diferitele provincii şi ţări, cu popoarele, cari îi mărturisesc învăţătu­rile şi astfel a căpătat şi caracterul na­ţional al respectivelor popoare, caracter care este ancora mântuirei fie­cărui popor. In viforul ispitelor, de Dumnezeu inspiraţi bărbaţi ai neamului nostru au cunoscut importanţa folositoare şi ast­fel nu au ştiut să aşeze şi biserica noas­­tră pe temeliile puternice nu numai ai celor 12 stâlpi, dar­ să asigure totdeo­dată prosperarea ei de prosperarea po­porului şi vice-versa, stând biserica şi poporul în raport de ajutorare reciproc, înzestrându-o astfeliu cu ce avem mai scump, cu caracterul naţional. Şi acum când ca o maică bună caută să-şi şi împlinască misiunea înaltă faţă cu fiii sei credincioşi — iată, pe lângă vrăşmaşii seculari se vîresc şi întră credincioşii sei învăţături rătăcite, introduse cu deadinsul tot de răuvoito­rii ei. Şi dacă învăţăturile false şi rătă­cite au fost pentru biserică totdeauna păgubitoare, cu atât mai periculose pot deveni ele în timpurile noastre, mai vâr­tos că sunt alimentate de abnormali­­tăţile provocate prin vermii semidoc­­tismului şi ai indiferentismului religios. Aceste învăţături se propoveduesc de aşa numiţii „pocăiţi, cari apoi unii dintre ei se reboteza şi îşi iau şi nu­mele de nazareni. Originea învăţături­lor lor se poate reduce pe căi laterale până sub regimul împăratului Adrian, ei­ în adevăr nu s’au putut afirma de cât numai după reformaţiune mai cu samă în veacul al XVI-lea. Poporul nostru a fost până în anii din urmă ferit de ispititoarele lor învă­ţături, dar’ acum pericolul se semnaleza a fi ameninţător, încât cu drept cuvânt preoţimea Aradului a discutat în con­ferinţe despre mijloacele stîrpirei răului, care se întinde ca o pecingine ve­­ninoasă. Toţi cei cari propoveduesc învă­ţăturile pocăiţilor se pierd într’un co­lectivism periculos şi contrariu bisericei noastre naţionale, căreia avem să-i mul­­ţămim esistenţa nostră şi afirmarea ca­racterului nostru ca popor. Toţi cei­ ce le propoveduesc nu numai că ies de sub aripile bisericei şi se desfac de le­găturile cu ea, dar­ se pierd şi ca mem­bri ai familiei neamului nostru, intrând în comunism de credinţă şi de eserciţiu religios cu străini de graiul poporului nostru, străini de datinile şi obiceiurile lui, străini de tot ce este al nostru, şi acei străini au căutat totdeauna şi caută şi acum intenţionat să esploateze po­porul şi să-l slăbască în firea sa. Aici zace gravitatea pericolului. Şi de­şi el acum ni­ s’ar parea neînsemnat, totuşi nimica şi nimenea nu ne poate dispensa de legitima datorinţă a stârpi răul până încă nu are carne, ca să nu zicem odată: E prea târziu! Conceptul ce-l aveau străbunii noştri Romani, că furişarea învăţăturilor şi cultelor stră­ine în sinul poporului roman formeaza pericol religionar şi naţional, să-l ţi­nem şi noi pururea deştept în mintea noastră şi fortificându-ne ca armele cre­dinţei şi moralei creştine să formăm fa­langa de estirpare din sinul bisericei şi neamului nostru a ereticilor, cari sapă la temelia ei, îndreptându-ne ac­tivitatea mai cu samă a-i întoarce în si­nul bisericei. Şi acesta nu e cu nepu­tinţă, numai voinţă să avem şi armele cuvenite. Căci ori­cât de îndârjiţi s’ar arăta „pocăiţii“ şi ignoranţii faţă de ex­­punerile noastre adevărate, totuşi, dacă se pot convinge, sunt câştigaţi. Aceste şire din urmă le scriu sub icona im­­presiunilor din pra­sa vieţii. Ni­ci-o chită n’am gustat dulcâţa mângăerei ca în momentul când trei propagatori ai acestor învăţături rătăcitore, deslegaţi de duhul ispititor s’au reîntors în si­nul bisericei străbune, la a cărei mă­rire şi înflorire necontenit să zidim pen­tru mărirea lui Dumnezeu şi a nostru­­l din Austria. Ameninţarea ministru­­lui-prezident Körber cu suspendarea constitu­ţiei e şi astăzi comentată în presă şi în cer­curi politice. La o interpelare ce a fost adre­sată guvernului austriac în una din zilele trecute, dacă e adevărat că sunt luate toate măsurile de lipsă pentru a se pune amenin­ţarea în esecutare, prim-ministrul Körber a dat răspuns evasiv, aşa că nici astăzi nu se ştie, dacă ameninţarea a fost serioasă sau a fost făcută numai cu intenţiunea de a spăria pe cei îndărătnici. De altcum corpurile le­­giuitoare au luat şi în Austria vacanţe, până la 20 ianuarie anul viitoriu. Motivele decadenţei morale la poporul nostru. (Disertaţie, lucrată de preotul Iosif Goga d­in Cleşinari, şi cetită în conferenţa preoţiscă din tractul Sibiiului.) (Urmare.) Ce putem noi preoţii face pentru ame­liorarea stărei morale şi materiale a poporu­lui? Cum putem noi pune stavilă acestor rele? Cum le putem împuţina? De aceea ne­am adunat aici, pentru­ ea spunând fiecare du­rerea ce o are, împreună să căutăm mijloce de lecuire. Poporul pe care îl păstorim ne dă frumosul nume de „părinte“, aşteptând de la noi să-i fim adevărat părinte. Şi pe care părinte nu -1 va durea de fiii sei ? Care părinte văzând pe fiul seu aproape de un po­vârniş, nu va sări cu grăbire spre a-1 trage îndărăt şi a-i arăta pericolul? O adevărată bucurie vom simţi fiecare din noi după ce prin muncă ni-a succes a delătura răul şi a aduce pe fiul inconscient sau și renitent la calea cea adevărată. Să ne dăm sama şi dacă cumva prin o greşală a noastra am contribuit la sporirea răului apoi se grăbim cu mijloacele de lecuire ce ne vor sta la îndemână, se operăm fără sfială cangrena, chiar și dacă am simţi cea mai mare durere, numai ca să salvăm partea neatacată, partea sanitoasa. Puterea nostră a preoţilor este puterea cuvântului, este puterea seminţei din evan­­gelie, care încolţesce, cresce şi se desvolta numai în pământ bun. Pământul pentru­ ca se rodască şi să fie bun trebue lucrat de tim­puriu şi cu îngrijire. Astfel şi fiii noştri su­­fletesci încă de când sunt mici trebue se fie crescuţi în iubire faţă de Dzeu, căci numai atunci vom pute aştepta, ca la timpul seu să devină oameni religioşi morali. Şcola este primul loc în care copilul aude cuvântul lui Dzeu. Şi oare de ce aşa cu greu îşi dau oamenii noştri copiii îa şcâlă? Pe unii numai frica de pedepsă îi silesc a să ducă copilul la şcâlă, car’ alţii caută diferite proteeste spre a putea elibera copilul lor. Să cercăm, unde ni­ se dă ocasiune, a capacita pe cei ne­pri­cepuţi, să’şi dee copii la şcollu, pentru­ că re­­ligiunea este care mişcă inima impresionabilă a copilului spre fapte demne de imitat şi re­­ligiunea în sefilă se predă, şi ca o semânţă bună încolţesce şi cresce şi rodesee, dacă în­­văţătoriul e consolit de chemarea sa şi scoate la tot locul şi din ori­şi­ce învăţătura mo­rală la ivală. Ajutoriul cel mai mare îl poate avea învăţătoriul în părinţii copilului, dacă aceştia se interesază de copil; ei însă pot fi şi cei mai mari adversari ai învăţătoriului dacă premerg cu exemplu rău copilului lor. Şcola de repetiţiune are să continue opera începută în şcoila de toate zilele, însă câţi copii o cerceteaza ? La noi bâeţi în deosebi de tot puţini. Aşi afla de bine, ca acestor copii de la şcola de repetiţiune să li­ se pună în mână, pe lângă manualele recerute, cărţi de conţi­nut moral, apoi biografii de ale sfinţilor, scrise se înţelege după priceperea lor şi în broşu­­rde mici şi eftine. Eu am convingerea că modelele acele de religiositate şi statornicie în credinţă ar avea înrâurire binefacătoare asupra formării caracterului copiilor. Apoi să li­ se ţină şi câte o pelegere despre: Muncă, iubire faţă de Dzeu, să se combată viţiurile, lenea, luesul, pisma, etc. La toate acestea este datoria preotului se îndemne şi să lucreze mână în mână cu învăţătoriul şi familia, pentru că dacă nu vor şti unul de altul, apoi eu unul nu pot aştepta resultat bun. E lucru foarte greu şi anevoios în­deo­sebi în comune mari, unde sunt mulţi copii, dar’ adevărată binefacere va fi şcola numai dacă s’ar urma aşa. Numai atunci va răspândi adevărată lumină şi cultură. Muncă multă s’ar cere şi din partea învăţătoriului, dar’ şi din partea preotului. Un esemplu viu de armonie se fie în­văţătorii întră sine, dacă sunt mai mulţi, ase­menea preoţii întră sine, şi armonie se dom­­nesc d­intre preoţi şi învăţători. Pentru­ că în zadar va vorbi preotul de pe catedră şi în­văţătoriul în şcolă despre iubirea deaproape­­lui, care în viaţa de toate zilele se vor pismui, certa şi vor da însă oamenilor să zică, că întră vorbele şi faptele lor nu e legătură. Şi acum e rândul preotului, ca nu nu­mai în Dumineci şi sărbători, ci şi la diferite ocasiuni: îngropăciuni, nunte, pomeni şi ori unde vine în contact cu poporul, să dee în­văţături morale, aducând esemple din istoria bisericeasca, profană sau şi din viaţa de toate zilele, scoţând la iveala virtuţile şi sbiciuind tară cruţare viţiile. In deosebi vor avea efect cuvântările ţinute la îngropăciuni. La oameni evlavioşi, binefăcători le arătăm meritele, şi întâmplându-se să moara vre­unul neîmpărtăşit, după cum s-a întâmplat la noi de multe­ ori, le vorbim despre pocăinţă şi mântuirea su­fletului. Crescuţi copiii după cum am arătat înainte, sămânţa aruncată de preot va cade pe pământ bun şi ca părinte va avea fii buni şi ascultători. Preotul să se sileasca în tot lo­cul şi în tot timpul a da exemplu bun cre­dincioşilor sei. La săvârşirea sfintei liturghii şi a altor funcţiuni să fie cu deosebit tact şi evlavie, în purtare, în mişcări, în tote se arete că e însufleţit şi că întreg gândul lui e acolo. Afară de funcţiuni când vine în contact cu poporul să nu permită nimănui a lua în rîs unele sau altele ce fac în sfera lui de activitate, căci astfel de lucruri tole­rate devin obiceiu în deosebi la semidocţi. (Va urma).

Next