Telegraful Roman, 1901 (Anul 49, nr. 1-144)
1901-12-08 / nr. 137
Nr. 137 Anul XLIX Sibiu, Sâmbătă 8/21 Decembre 1901 ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarchia pe an 16 C., 6 luni 8 C., 6 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rondul cu litere garmond „Pocăiţii.“ 5 Sibiiu, 20 Decembre n. (i. br.) învăţăturile eretice au fost totdeauna pagubitoare bisericei. De aceea încă din timpurile cele dintâi ale creştinismului s’a impus bisericei necesitatea nu numai să-şi preciseze adevărurile eterne, ce le propoveduesce, dar’ să păşască prin graiu viu şi în scris în contra acelora, cari poate din interes şi nesciinţă, ori din răutate, ori apoi basaţi pe sisteme filosofice speculative, căutau să falsifice adevărul, să micşoreze vaza bisericei lui Christos, sau să introducă inovaţiuni în adevărurile deja precisate de întrega biserică. Istoria ne spune, că pentru a precisa calea trecerei din păgânism la creştinism, a scăpa creştinismul din cătuşile iudaismului şi astfel cu a da şi păgânilor posibilitatea de a îmbrăţişa adevărata religiune revelată, i-a fost reservat sf. apostol Pavel, care a stat faţă cu sf. apostol Petru în sinodul din Ierusalim. Mai târziu s’a desvoltat din combaterea eresiilor şi esplicarea curată a adevărurilor divine o bogată şi frumăsă literatură bisericească, urzită încă de părinţii apostolici, continuată depărinţii apologeţi şi ajunsă la înflorire sub marii dascăli ai lumii. Şi cu toate acestea unitatea bisericei creştine a fost spartă, desconsiderându-se încă cu începutul secolului IX aşertămintele ei ecumenice, singure autoritative, prin inovaţiuni mai cu samă în doctrina precisată despre credinţă, în butul canonului 7 al soborului III ecumenic, care scrie, că articolii credinţei, stabiliţi în conciliile din Nicea şi Constantinopol, sunt obligători pentru întrega biserică şi pentru toate veacurile viitoare. Se înţelege, că spart odată zidul cel puternic al unităţii comunităţii creştine prin înşişi fiii sei, spărtura se măreşce şi la începutul veacului XIII doctrinele unor bărbaţi cu cultură scolastică ameninţă cu un pericol înspăimântător şi doctrinele bisericei dreptmăritore. încercările reformatorilor însă şi inovaţiunile lor n’au prins teren în aceasta biserică. Sămânţa doctrinelor lor a căjut în luptă cu puterea positivă a bisericei dreptmaritare şi a fost nimicită încă în embrion. Ciril Lucaris, patriarchul, care se adăpase cu sucul acestor doctrine şi voia să le introducă, a trebuit să espieze cu mortea acest păcat strigătoriu la ceriu. Şi pentru ca pururea adevărurile eterne să fie adevărat mărturisite şi ortodocşismul să rămână curat şi ferit de inovaţiuni, Românul Petru Mogila, învăţatul metropolit al Chievului, cu ajutoriul moral mai vârtos al episcopilor din principatele române redactază cartea „Mărturisirea ortodocsă“, care a obţinut în anul 1642 în Sinodul de la Iaşi, ţinut în mănăstirea sânţilor Trei ierarchi, aprobarea tuturor archiereilor pravoslavnici, și carea singură este astăzi autoritativă în biserica dreptmuritoare. O mică rană venindsă, nevindecată la timp, a incancerat un organism puternic și ale cărei urmări nu se pot prevedea. Din unitatea puternică bisericeasca a rămas: una biserică, sântă, apostolică dreptmuritare, dar prea râbdătore, şi s’a ramificat din trunchiul măreţ o biserică militantă şi una indiferentă. Biserica ortodocsă în virtutea cuvintelor lui Christos, a aşertămintelor legale apostolice şi ale sânţilor părinţi s’a desvoltat — fără a-şi ştirbi unitatea , în diferitele provincii şi ţări, cu popoarele, cari îi mărturisesc învăţăturile şi astfel a căpătat şi caracterul naţional al respectivelor popoare, caracter care este ancora mântuirei fiecărui popor. In viforul ispitelor, de Dumnezeu inspiraţi bărbaţi ai neamului nostru au cunoscut importanţa folositoare şi astfel nu au ştiut să aşeze şi biserica noastră pe temeliile puternice nu numai ai celor 12 stâlpi, dar să asigure totdeodată prosperarea ei de prosperarea poporului şi vice-versa, stând biserica şi poporul în raport de ajutorare reciproc, înzestrându-o astfeliu cu ce avem mai scump, cu caracterul naţional. Şi acum când ca o maică bună caută să-şi şi împlinască misiunea înaltă faţă cu fiii sei credincioşi — iată, pe lângă vrăşmaşii seculari se vîresc şi întră credincioşii sei învăţături rătăcite, introduse cu deadinsul tot de răuvoitorii ei. Şi dacă învăţăturile false şi rătăcite au fost pentru biserică totdeauna păgubitoare, cu atât mai periculose pot deveni ele în timpurile noastre, mai vârtos că sunt alimentate de abnormalităţile provocate prin vermii semidoctismului şi ai indiferentismului religios. Aceste învăţături se propoveduesc de aşa numiţii „pocăiţi, cari apoi unii dintre ei se reboteza şi îşi iau şi numele de nazareni. Originea învăţăturilor lor se poate reduce pe căi laterale până sub regimul împăratului Adrian, ei în adevăr nu s’au putut afirma de cât numai după reformaţiune mai cu samă în veacul al XVI-lea. Poporul nostru a fost până în anii din urmă ferit de ispititoarele lor învăţături, dar’ acum pericolul se semnaleza a fi ameninţător, încât cu drept cuvânt preoţimea Aradului a discutat în conferinţe despre mijloacele stîrpirei răului, care se întinde ca o pecingine veninoasă. Toţi cei cari propoveduesc învăţăturile pocăiţilor se pierd într’un colectivism periculos şi contrariu bisericei noastre naţionale, căreia avem să-i mulţămim esistenţa nostră şi afirmarea caracterului nostru ca popor. Toţi cei ce le propoveduesc nu numai că ies de sub aripile bisericei şi se desfac de legăturile cu ea, dar se pierd şi ca membri ai familiei neamului nostru, intrând în comunism de credinţă şi de eserciţiu religios cu străini de graiul poporului nostru, străini de datinile şi obiceiurile lui, străini de tot ce este al nostru, şi acei străini au căutat totdeauna şi caută şi acum intenţionat să esploateze poporul şi să-l slăbască în firea sa. Aici zace gravitatea pericolului. Şi deşi el acum ni s’ar parea neînsemnat, totuşi nimica şi nimenea nu ne poate dispensa de legitima datorinţă a stârpi răul până încă nu are carne, ca să nu zicem odată: E prea târziu! Conceptul ce-l aveau străbunii noştri Romani, că furişarea învăţăturilor şi cultelor străine în sinul poporului roman formeaza pericol religionar şi naţional, să-l ţinem şi noi pururea deştept în mintea noastră şi fortificându-ne ca armele credinţei şi moralei creştine să formăm falanga de estirpare din sinul bisericei şi neamului nostru a ereticilor, cari sapă la temelia ei, îndreptându-ne activitatea mai cu samă a-i întoarce în sinul bisericei. Şi acesta nu e cu neputinţă, numai voinţă să avem şi armele cuvenite. Căci oricât de îndârjiţi s’ar arăta „pocăiţii“ şi ignoranţii faţă de expunerile noastre adevărate, totuşi, dacă se pot convinge, sunt câştigaţi. Aceste şire din urmă le scriu sub icona impresiunilor din prasa vieţii. Nici-o chită n’am gustat dulcâţa mângăerei ca în momentul când trei propagatori ai acestor învăţături rătăcitore, deslegaţi de duhul ispititor s’au reîntors în sinul bisericei străbune, la a cărei mărire şi înflorire necontenit să zidim pentru mărirea lui Dumnezeu şi a nostrul din Austria. Ameninţarea ministrului-prezident Körber cu suspendarea constituţiei e şi astăzi comentată în presă şi în cercuri politice. La o interpelare ce a fost adresată guvernului austriac în una din zilele trecute, dacă e adevărat că sunt luate toate măsurile de lipsă pentru a se pune ameninţarea în esecutare, prim-ministrul Körber a dat răspuns evasiv, aşa că nici astăzi nu se ştie, dacă ameninţarea a fost serioasă sau a fost făcută numai cu intenţiunea de a spăria pe cei îndărătnici. De altcum corpurile legiuitoare au luat şi în Austria vacanţe, până la 20 ianuarie anul viitoriu. Motivele decadenţei morale la poporul nostru. (Disertaţie, lucrată de preotul Iosif Goga din Cleşinari, şi cetită în conferenţa preoţiscă din tractul Sibiiului.) (Urmare.) Ce putem noi preoţii face pentru ameliorarea stărei morale şi materiale a poporului? Cum putem noi pune stavilă acestor rele? Cum le putem împuţina? De aceea neam adunat aici, pentru ea spunând fiecare durerea ce o are, împreună să căutăm mijloce de lecuire. Poporul pe care îl păstorim ne dă frumosul nume de „părinte“, aşteptând de la noi să-i fim adevărat părinte. Şi pe care părinte nu -1 va durea de fiii sei ? Care părinte văzând pe fiul seu aproape de un povârniş, nu va sări cu grăbire spre a-1 trage îndărăt şi a-i arăta pericolul? O adevărată bucurie vom simţi fiecare din noi după ce prin muncă ni-a succes a delătura răul şi a aduce pe fiul inconscient sau și renitent la calea cea adevărată. Să ne dăm sama şi dacă cumva prin o greşală a noastra am contribuit la sporirea răului apoi se grăbim cu mijloacele de lecuire ce ne vor sta la îndemână, se operăm fără sfială cangrena, chiar și dacă am simţi cea mai mare durere, numai ca să salvăm partea neatacată, partea sanitoasa. Puterea nostră a preoţilor este puterea cuvântului, este puterea seminţei din evangelie, care încolţesce, cresce şi se desvolta numai în pământ bun. Pământul pentru ca se rodască şi să fie bun trebue lucrat de timpuriu şi cu îngrijire. Astfel şi fiii noştri sufletesci încă de când sunt mici trebue se fie crescuţi în iubire faţă de Dzeu, căci numai atunci vom pute aştepta, ca la timpul seu să devină oameni religioşi morali. Şcola este primul loc în care copilul aude cuvântul lui Dzeu. Şi oare de ce aşa cu greu îşi dau oamenii noştri copiii îa şcâlă? Pe unii numai frica de pedepsă îi silesc a să ducă copilul la şcâlă, car’ alţii caută diferite proteeste spre a putea elibera copilul lor. Să cercăm, unde ni se dă ocasiune, a capacita pe cei nepricepuţi, să’şi dee copii la şcollu, pentru că religiunea este care mişcă inima impresionabilă a copilului spre fapte demne de imitat şi religiunea în sefilă se predă, şi ca o semânţă bună încolţesce şi cresce şi rodesee, dacă învăţătoriul e consolit de chemarea sa şi scoate la tot locul şi din orişice învăţătura morală la ivală. Ajutoriul cel mai mare îl poate avea învăţătoriul în părinţii copilului, dacă aceştia se interesază de copil; ei însă pot fi şi cei mai mari adversari ai învăţătoriului dacă premerg cu exemplu rău copilului lor. Şcola de repetiţiune are să continue opera începută în şcoila de toate zilele, însă câţi copii o cerceteaza ? La noi bâeţi în deosebi de tot puţini. Aşi afla de bine, ca acestor copii de la şcola de repetiţiune să li se pună în mână, pe lângă manualele recerute, cărţi de conţinut moral, apoi biografii de ale sfinţilor, scrise se înţelege după priceperea lor şi în broşurde mici şi eftine. Eu am convingerea că modelele acele de religiositate şi statornicie în credinţă ar avea înrâurire binefacătoare asupra formării caracterului copiilor. Apoi să li se ţină şi câte o pelegere despre: Muncă, iubire faţă de Dzeu, să se combată viţiurile, lenea, luesul, pisma, etc. La toate acestea este datoria preotului se îndemne şi să lucreze mână în mână cu învăţătoriul şi familia, pentru că dacă nu vor şti unul de altul, apoi eu unul nu pot aştepta resultat bun. E lucru foarte greu şi anevoios îndeosebi în comune mari, unde sunt mulţi copii, dar’ adevărată binefacere va fi şcola numai dacă s’ar urma aşa. Numai atunci va răspândi adevărată lumină şi cultură. Muncă multă s’ar cere şi din partea învăţătoriului, dar’ şi din partea preotului. Un esemplu viu de armonie se fie învăţătorii întră sine, dacă sunt mai mulţi, asemenea preoţii întră sine, şi armonie se domnesc dintre preoţi şi învăţători. Pentru că în zadar va vorbi preotul de pe catedră şi învăţătoriul în şcolă despre iubirea deaproapelui, care în viaţa de toate zilele se vor pismui, certa şi vor da însă oamenilor să zică, că întră vorbele şi faptele lor nu e legătură. Şi acum e rândul preotului, ca nu numai în Dumineci şi sărbători, ci şi la diferite ocasiuni: îngropăciuni, nunte, pomeni şi ori unde vine în contact cu poporul, să dee învăţături morale, aducând esemple din istoria bisericeasca, profană sau şi din viaţa de toate zilele, scoţând la iveala virtuţile şi sbiciuind tară cruţare viţiile. In deosebi vor avea efect cuvântările ţinute la îngropăciuni. La oameni evlavioşi, binefăcători le arătăm meritele, şi întâmplându-se să moara vreunul neîmpărtăşit, după cum s-a întâmplat la noi de multe ori, le vorbim despre pocăinţă şi mântuirea sufletului. Crescuţi copiii după cum am arătat înainte, sămânţa aruncată de preot va cade pe pământ bun şi ca părinte va avea fii buni şi ascultători. Preotul să se sileasca în tot locul şi în tot timpul a da exemplu bun credincioşilor sei. La săvârşirea sfintei liturghii şi a altor funcţiuni să fie cu deosebit tact şi evlavie, în purtare, în mişcări, în tote se arete că e însufleţit şi că întreg gândul lui e acolo. Afară de funcţiuni când vine în contact cu poporul să nu permită nimănui a lua în rîs unele sau altele ce fac în sfera lui de activitate, căci astfel de lucruri tolerate devin obiceiu în deosebi la semidocţi. (Va urma).