Telegraful Roman, 1907 (Anul 55, nr. 1-142)

1907-07-31 / nr. 84

r Anul LV. Nr. 84__________________ Si­bi­iu. Marti ?-1 Iulie (IS August) 1907 TELEGRAFUL ROMA Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserținnile să se adreseze Administrației tipografiei arh­idiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. INSERȚIUNILE. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. Pentru odată 14 fii.. —de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. Sublimitatea evangeliei. I. Există o zicătoare veche, cuno­­scută de toată lumea, după care fiecare om, a măsurat naturii sale, e filosoful său propriu. înțelesul acestei maxime e acela, că omul, ca ființă cugetătoare și intelectuală, a­lese pe o treaptă oricât de infe­rioară a desvoltării spirituale, nu poate să nu se ocupe și cu unele chestiuni, cari rezolvate într’o formă ori în alta, constitue o formală în­cercare de a da de urma adevă­rului. Sunt chestiile despre rostul vieții și despre însemnătatea ome­­nimei, chestii vechi și pururea noi, pentru că fiecare om cugetător s’a ocupat cu ele. Cu resolvarea lor și-au bătut și-și mai bat capul oa­meni din toate țările și toate epo­­cele, își bate capul puternicul dom­nitor al popoarelor supuse lui, în­tocmai ca și muncitorul trudit din urma plugului, care măsură brazda cu pașii săi. Se sbuciumă pentru a afla adevărul în privința aceasta genialul bărbat de știință, marele înțelept, al cărui nume și a cărui glorie e cunoscută în lumea întreagă, tot așa ca și sălbaticul cel dur, firul naiv al pădurii și al pustietății, care încă își dă silințe să înțeleagă vocea nedeterminată a marelui spirit, pe care o aude în infernul său! Pentru lămurirea acestei în­­doeli vecinice și îngrijorări a minții și a inimei, au fost notate din par­tea celor mai însemnați bărbați din lume, încă în evul vechiu, în vechea Grecie, la umbra piramidelor egip­tene, pe malurile râurilor, sub cerul cald al Arabiei, pe stânci de piatră, pe suluri de papirus, pe table și pe piele de capră și de oaie, mulțime de sentințe și de legi diferite, regule și învățături, cari formează cărți voluminoase. Sute de spirite mari și-au dat toate silințele să deschidă cartea sigilată a vieții, să dezlege enigma secretă a existenței, dar viața și-a păstrat, ca și sfinxul, totdeauna, pănă în zilele mai apropiate, cu în­­căpăținare, întregul ei secret. Pănă în zilele lui Iisus Cristos adevărul era pentru omenime o comoară ascunsă. Omenimea o căuta, dar nu acolo unde ar fi trebuit să o caute! Omenimea începuse a înțelege, că fără o ființă superioară nu este de închipuit nici omul, nici lumea. Dar durere, dumnezeirea lumei an­tice i-se prezenta ca o ființă desfi­gurată. Lumea veche păgână, cu cele patruzeci de veacuri de des­­voltare culturală, nu a fost în stare încă să se ridice deasupra lumei fi­zice. Popoarele cele vechi, în cre­dințele lor religioase, căutau pe Dumnezeu în lume, în stelele de pe ceriuri, în forțele ascunse în pă­mânt. Se plecau în fața mărimei eroilor, pe cari îi puneau în șirul zeilor. Pe calea aceasta ideea des­pre dumnezeire a fost târâtă pănă la treapta cea mai de jos. De la om nu se cerea nici o amintire a pute­rilor morale, pentru că să poată fi ridicat la rang de zeu. Zeii acestei lumi erau supuși acelorași bolduri, ca și oamenii. Xenophanes din Kolophon e indignat rău, că fiecare popor își face zei după asemănarea sa. — „Roșiatici și cu ochi albaștri sunt zeii la Trachi, și negri și cu na­sul turtit la Aetiopeni“, zicea acesta, ironizând la alt loc poeticul filozof astfel această scădere a celor din vechime: „Dacă boii, leii și caii ar ști să sculpteze, sigur că și ei și-ar face zei, cari le samănă lor, și le-ar da același corp pe care ei îl au“. Un naturalism atât de dur al religiei nu putea să ducă decât la o duritate a moravurilor și a mora­lei. Sensualitatea își avea înfipte rădăcinile în însăși inima vieții, în imaginele religioase. Religiunile lu­­i mai vechi, determinate de un ca­racter atât de sensual, nu puteau decât să favorizeze boldurile josnice­­ ale naturii omenești, iar nu să li­ se împotrivească. Și fiindcă astfel re­ligia însăși era o divinizare a for­țelor fizice ale naturii, în esență și pretensiunile ei morale formau nu­mai o sancționare a instinctelor dure, înăscute în om. Intre popoare se purta o duș­mănie deschisă. Egipteanul privea cu mândrie disprețuitoare din vâr­ful piramidelor sale asupra țărilor dimprejur. Urmașii lui Avram. Evreii, crezând că ei formează poporul ales al lui Ieh­ova, disprețuiau întreaga ceealaltă lume, ca urgisită din par­tea lui Dumnezeu. Grecul cel prea­luminat numia barbar pe fiecare străin, iar Romanul cel răsboinic privia la toți ca la jertfele legitime ale săbiei sale. Actele de volnicie și de neo­menoasă barbarie formau legi fun­damentale pe sama raporturilor in­ternaționale. Locuitorii pacinici ai vreunei țări cucerite ajungeau în sclăvie, și fără nici o considerare la facultățile lor, la gradul lor de cul­tură, la poziția socială de mai nainte, erau degradați pănă la treapta cea mai inferioară a animalelor, cari trag în jugul învingătorului. Acești învingători, asigurați prin munca milioanelor de sclavi, petre­ceau cea mai mare parte a vieții lor in trândăvie și în luxul cel mai nebun. Nu a existat nici un deliciu dur sensual, pe care floarea națiu­nilor culte ale vremilor acelora să nu-l fi gustat pănă la îngrețoșare. Așa spune un istoric de pe timpul acela, că totul era atunci animalism rece, cu gust exagerat de fin, cu lux grețos și cu plăceri lipsite de orice rușinare. Din protopresbiterate. Conferența preoțească din protopresb. Deș. Conferența preoțească din tractul Deșului pentru anul acesta s’a ținut în Corneni la 22 Iulie st. v. S. Liturgie a fost celebrată de șeful tractual, protopresbiterul Teodor Hermann împreună cu preoții T. Cotuțiu, G. Hango și V­. Both și cu capelanul local I. Andreiu. La sfârșitul utreniei s’a făcut intro­ducerea în parohie a capelanului local loan Andreiu, iar la sfârșitul S. Liturgii s’a făcut Parastas solemn pentru odihna sufletelor marilor binefăcători­­ai bisericei și neamului, metropoliților Andreiu și Miron, pentru mecenații Gozsdu și Andronic și pentru repausatul fost paroh local Vasile, moșul capelanului acum introdus în pa­rohie pe lângă tatăl său parohul Vasile. După Parastas preotul T. Cotuțiu a ținut poporului o cuvântare foarte frumoasă, mai cu seamă despre grozăvenia păcatului abordării de prunci. Cântările corale au fost­­ executate de preoții I. Cotuțiu și A. Che­­rebețiu și de înv. A. Hermann. După terminarea ritualelor, comisi­­unea constătătoare din preoții T. Cotuțiu și G. Hanga a examinat arhivul parohial, care s’a aflat în ordine, apoi li­ s’a servit preoților dejun la masa parohului local, de unde depărtându-se s’au întrunit la școală, unde șeful tractual, după invocarea Spiritului Sfânt, prin intonarea cântării „Împărate ceresc”, a deschis ședința la orele 11 a. m. prin o cuvântare bogată în idei mărețe și frumoasă după formă, despre scopul astoriei de întruniri. La constituirea biroului au fost a­­clamați: notar pr. G. Hango, iar bărbați de încredere pr. C. Bodea și T. Cotuțiu. Trecându-se la ordinea zilei s’a con­statat, că serviciul divin a fost celebrat fără scăderi esențiale, îndrumând-se preoții în general a se conforma strict tipicului cu­prins în cărțile rituale și în Tipicon. O mică polemie s’a deschis cu privire la tragerea clopotelor și la cădire, îndrumându-se preoții a se conforma usului observat în catedrala din Sibiiu. S’a cetit apoi resoluțiunea consisto­rială de datat 2 Ianuarie a. c. Nr. 10697 FOIȘOARĂ. Mănăstirea de la Sendomir. Traducere, după Grillparzer. Razele soarelui care înclina spre a­­pus aurian coasta uneia dintre cele mai desfăcătoare văi ale Voivodatului Sendo­­mir. Ca într’un sărut de adio atingeau zi­durile mănăstirii, care se ridica în partea estică, măreață, spațioasă și bogată în fe­­reștre, când doi călăreți însoțiți de servi­torii lor au ajuns dunga șirului prim de coline, cari se întindeau în față și îndem­nați de clopotul de vecernie, după o ză­bovire scurtă cercetându-și caii lor, au a­­pucat în trap mai iute înspre vale cătră mănăstire. Din îmbrăcăminte cunoșteai îndată că-s străini. Pe cap aveau pălării lătărețe, împănate, pieptul acoperit de platoșe co­lorate negru, pantalonii vărgați și cișmele cu tureac dovedeau pe deplin că nu sunt Poloni băștinași. Și de fapt așa era. Erau germani de origine, au venit ca trimiși ai împăratului german și voiau să cerceteze pe răsboinicul rege polon Sobiesky, ajungândui însă seara au căutat adăpost în mănăstirea, ce se înălța în fața lor. Poarta, care fusese închisă încă de cu vreme, s-a deschis înaintea drumeților și portarul i-a poftit în spațioasa sală pen­tru oaspeți, unde-i aștepta ceva de gustare și locul de odihnă, căci, — se scuza el — egumenul și părinții sunt deja adunați la slujba de seara și astăzi cu greu vor mai putea apărea pentru a saluta pe aleșii oaspeți. Deslușirea dată de acest om, care avea ceva bănuitoriu în expresia feții lui, a fost întărită prin sunetul unison a unor voci, cari se auziau recitativ din depăr­tare străbătând în mod misterios halele spațioase ; acestea toate dovedeau pe de­plin cântecul în cor al unei comunități preo­­­țești. Cei doi străini au întrat în odaia de­stinată lor, care cu toate­ că mănăstirea se părea a nu fi zidită de mult, totuși imita forme ascuțite cu precisiune strictă. Mobile erau puține, dar bine îngrijite și împărțite în ordine în odaie. Ferești bol­­tite arătau spre câmpie, unde razele lunii ce se ivea luptându-se cu cea din urmă lumină a sării, își aruncau luciul lor palid peste ridicăturile colinelor, în vreme ce peste rozoarele văilor și sub arborii pă­durilor s’a așezat noaptea cu însoțitorii ei întunecați și pacea binecuvântată își în­tindea vălul pe deasupra celor însuflețite și a celor neînsuflețite. Servitorii cavalerilor au adus vin și de cină. O masă cam primitivă în drept cu fereastra boltită și deschisă, invita pe oaspeții osteniți, cari luând loc pe scau­nele cu spatele înalte se delectau la jocul fascinator al luminei dela lună și după­ ce s’au ospătat din cele pure înainte, și-au întărit corpul pentru călătoria ce aveau s’o facă în ziua următoare. O oră trecuse în felul acesta. Noap­tea se ivise, sunetul clopotului și al cân­tecului coral amuțise deja de mult. Ser­vitorii, cari erau trimiși la odihnă au a­­prins candela, care răspândea o lumină palidă în mijlocul odăii, iar cei doi călă­tori povesteau încă la fereastră, probabil despre scopul călătoriei lor, — desigur de ceva foarte interesant. Deodată ciocni cineva puternic la ușa odăii lor, și abia urmând răspunsul „întră“ într’un ton care arăta, că le-a fost neplăcută întreruperea se deschisă ușa și înlăuntru întră o figură stranie, cu între­barea că le trebue foc? Conturbătorul era îmbrăcat într’o rasă vechie și cârpită în mai multe locuri, care stătea de tot curios pe statura lui osoasă și compactă. Deși era ceva plecat de greutatea anilor, totuși i­ se putea ceti o espresiune hotărâtă și putere din toată ființa lui, așa, că abstrăgând de la îmbrăcăminte, nu-i fi putut ținea de ori­ce, numai de un fiu blând al bisericii nu. Părul și barba, desi­gur odinioară de culoarea corbului, acum însă în partea cea mai mare surii, cu toată lungimea lor, se îmbulzeau perii creți și deși în jurul frunții, gurii și o­­brajilor. Ochii plecați pios, abia din când în când se ridicau, când se ridicau însă sclipeau așa de îngrozitor cei doi cărbuni aprinși din obrajii cenușii spălăciți, încât te simțiai ușurat când pleoapele late îi acopereau iarăși. In felul descris întră călugărul înlăuntru ca un braț de lemne, în­trebând pe străini, dacă au lipsă de foc?­ (Va urma)..

Next