Telegraful Roman, 1907 (Anul 55, nr. 1-142)
1907-07-31 / nr. 84
r Anul LV. Nr. 84__________________ Sibiiu. Marti ?-1 Iulie (IS August) 1907 TELEGRAFUL ROMA Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserținnile să se adreseze Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. INSERȚIUNILE. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. Pentru odată 14 fii.. —de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. Sublimitatea evangeliei. I. Există o zicătoare veche, cunoscută de toată lumea, după care fiecare om, a măsurat naturii sale, e filosoful său propriu. înțelesul acestei maxime e acela, că omul, ca ființă cugetătoare și intelectuală, alese pe o treaptă oricât de inferioară a desvoltării spirituale, nu poate să nu se ocupe și cu unele chestiuni, cari rezolvate într’o formă ori în alta, constitue o formală încercare de a da de urma adevărului. Sunt chestiile despre rostul vieții și despre însemnătatea omenimei, chestii vechi și pururea noi, pentru că fiecare om cugetător s’a ocupat cu ele. Cu resolvarea lor și-au bătut și-și mai bat capul oameni din toate țările și toate epocele, își bate capul puternicul domnitor al popoarelor supuse lui, întocmai ca și muncitorul trudit din urma plugului, care măsură brazda cu pașii săi. Se sbuciumă pentru a afla adevărul în privința aceasta genialul bărbat de știință, marele înțelept, al cărui nume și a cărui glorie e cunoscută în lumea întreagă, tot așa ca și sălbaticul cel dur, firul naiv al pădurii și al pustietății, care încă își dă silințe să înțeleagă vocea nedeterminată a marelui spirit, pe care o aude în infernul său! Pentru lămurirea acestei îndoeli vecinice și îngrijorări a minții și a inimei, au fost notate din partea celor mai însemnați bărbați din lume, încă în evul vechiu, în vechea Grecie, la umbra piramidelor egiptene, pe malurile râurilor, sub cerul cald al Arabiei, pe stânci de piatră, pe suluri de papirus, pe table și pe piele de capră și de oaie, mulțime de sentințe și de legi diferite, regule și învățături, cari formează cărți voluminoase. Sute de spirite mari și-au dat toate silințele să deschidă cartea sigilată a vieții, să dezlege enigma secretă a existenței, dar viața și-a păstrat, ca și sfinxul, totdeauna, pănă în zilele mai apropiate, cu încăpăținare, întregul ei secret. Pănă în zilele lui Iisus Cristos adevărul era pentru omenime o comoară ascunsă. Omenimea o căuta, dar nu acolo unde ar fi trebuit să o caute! Omenimea începuse a înțelege, că fără o ființă superioară nu este de închipuit nici omul, nici lumea. Dar durere, dumnezeirea lumei antice i-se prezenta ca o ființă desfigurată. Lumea veche păgână, cu cele patruzeci de veacuri de desvoltare culturală, nu a fost în stare încă să se ridice deasupra lumei fizice. Popoarele cele vechi, în credințele lor religioase, căutau pe Dumnezeu în lume, în stelele de pe ceriuri, în forțele ascunse în pământ. Se plecau în fața mărimei eroilor, pe cari îi puneau în șirul zeilor. Pe calea aceasta ideea despre dumnezeire a fost târâtă pănă la treapta cea mai de jos. De la om nu se cerea nici o amintire a puterilor morale, pentru că să poată fi ridicat la rang de zeu. Zeii acestei lumi erau supuși acelorași bolduri, ca și oamenii. Xenophanes din Kolophon e indignat rău, că fiecare popor își face zei după asemănarea sa. — „Roșiatici și cu ochi albaștri sunt zeii la Trachi, și negri și cu nasul turtit la Aetiopeni“, zicea acesta, ironizând la alt loc poeticul filozof astfel această scădere a celor din vechime: „Dacă boii, leii și caii ar ști să sculpteze, sigur că și ei și-ar face zei, cari le samănă lor, și le-ar da același corp pe care ei îl au“. Un naturalism atât de dur al religiei nu putea să ducă decât la o duritate a moravurilor și a moralei. Sensualitatea își avea înfipte rădăcinile în însăși inima vieții, în imaginele religioase. Religiunile lui mai vechi, determinate de un caracter atât de sensual, nu puteau decât să favorizeze boldurile josnice ale naturii omenești, iar nu să li se împotrivească. Și fiindcă astfel religia însăși era o divinizare a forțelor fizice ale naturii, în esență și pretensiunile ei morale formau numai o sancționare a instinctelor dure, înăscute în om. Intre popoare se purta o dușmănie deschisă. Egipteanul privea cu mândrie disprețuitoare din vârful piramidelor sale asupra țărilor dimprejur. Urmașii lui Avram. Evreii, crezând că ei formează poporul ales al lui Iehova, disprețuiau întreaga ceealaltă lume, ca urgisită din partea lui Dumnezeu. Grecul cel prealuminat numia barbar pe fiecare străin, iar Romanul cel răsboinic privia la toți ca la jertfele legitime ale săbiei sale. Actele de volnicie și de neomenoasă barbarie formau legi fundamentale pe sama raporturilor internaționale. Locuitorii pacinici ai vreunei țări cucerite ajungeau în sclăvie, și fără nici o considerare la facultățile lor, la gradul lor de cultură, la poziția socială de mai nainte, erau degradați pănă la treapta cea mai inferioară a animalelor, cari trag în jugul învingătorului. Acești învingători, asigurați prin munca milioanelor de sclavi, petreceau cea mai mare parte a vieții lor in trândăvie și în luxul cel mai nebun. Nu a existat nici un deliciu dur sensual, pe care floarea națiunilor culte ale vremilor acelora să nu-l fi gustat pănă la îngrețoșare. Așa spune un istoric de pe timpul acela, că totul era atunci animalism rece, cu gust exagerat de fin, cu lux grețos și cu plăceri lipsite de orice rușinare. Din protopresbiterate. Conferența preoțească din protopresb. Deș. Conferența preoțească din tractul Deșului pentru anul acesta s’a ținut în Corneni la 22 Iulie st. v. S. Liturgie a fost celebrată de șeful tractual, protopresbiterul Teodor Hermann împreună cu preoții T. Cotuțiu, G. Hango și V. Both și cu capelanul local I. Andreiu. La sfârșitul utreniei s’a făcut introducerea în parohie a capelanului local loan Andreiu, iar la sfârșitul S. Liturgii s’a făcut Parastas solemn pentru odihna sufletelor marilor binefăcătoriai bisericei și neamului, metropoliților Andreiu și Miron, pentru mecenații Gozsdu și Andronic și pentru repausatul fost paroh local Vasile, moșul capelanului acum introdus în parohie pe lângă tatăl său parohul Vasile. După Parastas preotul T. Cotuțiu a ținut poporului o cuvântare foarte frumoasă, mai cu seamă despre grozăvenia păcatului abordării de prunci. Cântările corale au fost executate de preoții I. Cotuțiu și A. Cherebețiu și de înv. A. Hermann. După terminarea ritualelor, comisiunea constătătoare din preoții T. Cotuțiu și G. Hanga a examinat arhivul parohial, care s’a aflat în ordine, apoi li s’a servit preoților dejun la masa parohului local, de unde depărtându-se s’au întrunit la școală, unde șeful tractual, după invocarea Spiritului Sfânt, prin intonarea cântării „Împărate ceresc”, a deschis ședința la orele 11 a. m. prin o cuvântare bogată în idei mărețe și frumoasă după formă, despre scopul astoriei de întruniri. La constituirea biroului au fost aclamați: notar pr. G. Hango, iar bărbați de încredere pr. C. Bodea și T. Cotuțiu. Trecându-se la ordinea zilei s’a constatat, că serviciul divin a fost celebrat fără scăderi esențiale, îndrumând-se preoții în general a se conforma strict tipicului cuprins în cărțile rituale și în Tipicon. O mică polemie s’a deschis cu privire la tragerea clopotelor și la cădire, îndrumându-se preoții a se conforma usului observat în catedrala din Sibiiu. S’a cetit apoi resoluțiunea consistorială de datat 2 Ianuarie a. c. Nr. 10697 FOIȘOARĂ. Mănăstirea de la Sendomir. Traducere, după Grillparzer. Razele soarelui care înclina spre apus aurian coasta uneia dintre cele mai desfăcătoare văi ale Voivodatului Sendomir. Ca într’un sărut de adio atingeau zidurile mănăstirii, care se ridica în partea estică, măreață, spațioasă și bogată în fereștre, când doi călăreți însoțiți de servitorii lor au ajuns dunga șirului prim de coline, cari se întindeau în față și îndemnați de clopotul de vecernie, după o zăbovire scurtă cercetându-și caii lor, au apucat în trap mai iute înspre vale cătră mănăstire. Din îmbrăcăminte cunoșteai îndată că-s străini. Pe cap aveau pălării lătărețe, împănate, pieptul acoperit de platoșe colorate negru, pantalonii vărgați și cișmele cu tureac dovedeau pe deplin că nu sunt Poloni băștinași. Și de fapt așa era. Erau germani de origine, au venit ca trimiși ai împăratului german și voiau să cerceteze pe răsboinicul rege polon Sobiesky, ajungândui însă seara au căutat adăpost în mănăstirea, ce se înălța în fața lor. Poarta, care fusese închisă încă de cu vreme, s-a deschis înaintea drumeților și portarul i-a poftit în spațioasa sală pentru oaspeți, unde-i aștepta ceva de gustare și locul de odihnă, căci, — se scuza el — egumenul și părinții sunt deja adunați la slujba de seara și astăzi cu greu vor mai putea apărea pentru a saluta pe aleșii oaspeți. Deslușirea dată de acest om, care avea ceva bănuitoriu în expresia feții lui, a fost întărită prin sunetul unison a unor voci, cari se auziau recitativ din depărtare străbătând în mod misterios halele spațioase ; acestea toate dovedeau pe deplin cântecul în cor al unei comunități preoțești. Cei doi străini au întrat în odaia destinată lor, care cu toate că mănăstirea se părea a nu fi zidită de mult, totuși imita forme ascuțite cu precisiune strictă. Mobile erau puține, dar bine îngrijite și împărțite în ordine în odaie. Ferești boltite arătau spre câmpie, unde razele lunii ce se ivea luptându-se cu cea din urmă lumină a sării, își aruncau luciul lor palid peste ridicăturile colinelor, în vreme ce peste rozoarele văilor și sub arborii pădurilor s’a așezat noaptea cu însoțitorii ei întunecați și pacea binecuvântată își întindea vălul pe deasupra celor însuflețite și a celor neînsuflețite. Servitorii cavalerilor au adus vin și de cină. O masă cam primitivă în drept cu fereastra boltită și deschisă, invita pe oaspeții osteniți, cari luând loc pe scaunele cu spatele înalte se delectau la jocul fascinator al luminei dela lună și după ce s’au ospătat din cele pure înainte, și-au întărit corpul pentru călătoria ce aveau s’o facă în ziua următoare. O oră trecuse în felul acesta. Noaptea se ivise, sunetul clopotului și al cântecului coral amuțise deja de mult. Servitorii, cari erau trimiși la odihnă au aprins candela, care răspândea o lumină palidă în mijlocul odăii, iar cei doi călători povesteau încă la fereastră, probabil despre scopul călătoriei lor, — desigur de ceva foarte interesant. Deodată ciocni cineva puternic la ușa odăii lor, și abia urmând răspunsul „întră“ într’un ton care arăta, că le-a fost neplăcută întreruperea se deschisă ușa și înlăuntru întră o figură stranie, cu întrebarea că le trebue foc? Conturbătorul era îmbrăcat într’o rasă vechie și cârpită în mai multe locuri, care stătea de tot curios pe statura lui osoasă și compactă. Deși era ceva plecat de greutatea anilor, totuși i se putea ceti o espresiune hotărâtă și putere din toată ființa lui, așa, că abstrăgând de la îmbrăcăminte, nu-i fi putut ținea de orice, numai de un fiu blând al bisericii nu. Părul și barba, desigur odinioară de culoarea corbului, acum însă în partea cea mai mare surii, cu toată lungimea lor, se îmbulzeau perii creți și deși în jurul frunții, gurii și obrajilor. Ochii plecați pios, abia din când în când se ridicau, când se ridicau însă sclipeau așa de îngrozitor cei doi cărbuni aprinși din obrajii cenușii spălăciți, încât te simțiai ușurat când pleoapele late îi acopereau iarăși. In felul descris întră călugărul înlăuntru ca un braț de lemne, întrebând pe străini, dacă au lipsă de foc? (Va urma)..