Telegraful Roman, 1908 (Anul 56, nr. 1-142)
1908-10-16 / nr. 113
Nr. 113 ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibiiu, Joi 16/29 Octomvrie 1908. Anul LVI. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserțiunile afi se adreseze Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 46. INSERȚIUNILE. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se Înapoiază. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — rândul cu litere garmond, de trei ori 80 fiii „Arhiereii și politica noastră.“ Ne începem articolul acesta de lămurire cu o afirmare, pe care nu ne-o va putea nime răsturna, cu afirmarea, că politica marelui nostru Andreiu baron de Șaguna a fost totdeauna o politică dinastică și o politică națională românească, dar nu a fost niciodată politică de opoziție, ci totdeauna politică de înțelelegere cu factorii decăzători în viața publică a statului din care facem parte. Știa foarte bine Șaguna, că noi nu suntem, și mai ales nu eram pe vremea sa, factor atât de însemnat în stat, ca să putem răsturna stările de lucruri create de împrejurări și de cei dela conducerea de stat; cântărim însă și noi atâta în cumpăna statului, ca cu puțină bunăvoință să ni se poată da ceea ce ne compete. Bunăvoința aceasta a căutat Șaguna totdeauna să o câștige pe seama poporului seu și pe seama bisericei sale, prin apropiere de cei ce puteau să nu u dee. Șaguna a căutat deci totdeauna să trăiască în bună înțelegere cu guvernele Maiestății Sale, și s’a ferit să se tragă în degete cu ele, știind bine, că aceasta poate numai se strice, nu se ajute causei naționale române. Face bine așadară scriitorul articolului din „Țara Noastră“, că-și începe scrisul cu citarea unui pasaj din scrisorile apologetice ale lui Șaguna, pentru că tocmai prin aceasta ne dă prilej să dovedim corectitatea afirmării noastre de sus. Ce spunea Șaguna? Următoarele: „In astfel de împrejurări, critice pentru mine, nu este mai consult, decât să fiu cu priveghere, cu onoarea națiunei și causa ei dreaptă să nu se compromită în nici un chip, sau cel puțin nu cu vina Arhiereilor“. Când a scris Șaguna scrisoarea în care se cuprinde pasajul acesta? In Septemvrie anul 1865, pe vremea când primejdia era la ușă, că autonomia Transilvaniei va fi nimicită și uniunea Ardealului cu Ungaria va fi decretată, pentru că așa era voința Monarhului, care în scopul perfecționării uniunei convocase deja dieta Ardealului la Cluj. O seamă de fruntași români s’au fost întrunit în conferență confidențială în Blaj și aci, sub prezidenția metropolitului gr. catreman Șuluțiu, au luat hotărâre să se convoace o mare adunare națională, care se protesteze în contra convocării dietei la Cluj, după ce dieta de la Sibiiu era încă în ființă, și mai ales în contra felului cum a fost convocată dieta din Cluj (pe baza legii electorale feudale de la 1791) și se trimită adresă Maiestății Sale, cu declararea, că Românii din Ardeal nu întră în dieta din Cluj. Despre cele hotărâte în Blaj, metropolitul Șuluțiu a încunoștiințat pe Șaguna, cu rugarea să se pună în fruntea mișcării, și cu dânsul împreună să convoace adunarea națională. Șaguna însă s’a opus acestei dorințe, și în răspunsul dat, din care e scos pasajul citat, a spus, că nu absentarea Românilor din dieta de la Cluj e calea corectă pe care se apără interesele națiunei române, ci intrarea în dietă. Șaguna a acceptat deci de bună și de legală situația nouă care să crease Românilor din Ardeal, deși era estrem de păgubitoare pentru noi, fiindcă știa, că noi și de altcum nu o putem schimba. Autoritatea de care se bucura pe atunci Șaguna la toți fruntașii români a făcut, ca părerea sa să iese biruitoare. Adunare națională nu s’a ținut (poate că nici nu se permitea ținerea ei), iar puținii deputați români, aleși pentru dieta din Cluj (14 din 104) împreună cu regaliștii rom, numiți din partea Monarhului (34 din 191) s’au dus la Cluj și au apărat cu energie interesele române în dieta Ardealului, înaintând Monarhului adresă cu privire la durerile și dorințele lor. Adresa lor, dar nici a Sașilor, cari ca și Românii, au protestat în contra unirii Ardealului cu Ungaria în felul cum s’a făcut, nu a fost băgată în seamă. Uniunea a fost acceptată din partea Coroanei, pe baza hotărârii majorității maghiare a dietei din Cluj, și Românii și Sașii au fost îndrumați, cu cu privire la pretensiunile lor să se adreseze dietei din Pesta. Când a văzut obștea românească această întorsătură a lucrurilor, a început a învinui pe Șaguna, că a tradat causa națională, pentru că daca nu întrau Românii ardeleni în dieta din Cluj, lucrurile nu se întâmplau așa cum s’au întâmplat. Șaguna a început deci să fie considerat ca un trădător de neam. Autoritatea și popularitatea a început să-i dispară. Dar judecata obștei era foarte greșită. Pentru că și în cazul, că Românii decretau pasivitatea față de dieta din Cluj, lucrurile tot așa s’ar fi întâmplat cum s’au întâmplat, dat fiind, că nu numai regaliștii, aproape toți, dar și deputații aleși, erau în cea mai mare parte funcționari de stat, cari nu puteau să se supună condusului adunării naționale, ci trebuiau se asculte de porunca Domnitorului, care îi trimitea la Cluj. Iată deci ce a înțeles Șaguna sub salvarea onoarei națiunii și a causei ei, evitarea rușinei, ce ar fi putut să dee peste poporul român din Ardeal, când conferență națională ar fi decretat un lucru, adecă desconsiderarea dietei dela Cluj, iar cei chemați să execute hotărârea aceasta, deputații și regaliștii, ar fi făcut tocmai contrarul, ar fi intrat în dieta din Cluj, pentru că trebuiau să între, ori să dimisioneze din posturi. Și această salvare a onoarei națiunei, Șaguna a făcut-o cu riscul de ași perde popularitatea, — cum a și perdut-o, — dar convins fiind, că așa e bine, și nu altcum. De aci încolo tot în conflict a rămas Șaguna cu obștea românească, care și pe atunci, tot atât de pripită și superficială era în judecata sa, ca și astăzi. O încercare de înțelegere s’a făcut în anul 1866, cu ocasiunea ținerii adunării generale a „Asociațiunii“ în Alba-Iulia, unde venise și Metropolitul Șuluțiu, și toți conducătorii politici ai Românilor din Ardeal. Dorința generală era ca Metropoliții să meargă cu o rugare la Viena și să roage pe Maiestatea Sa Monarhul, să scutească credinciosul popor român de primejdia cu care e amenințat. Șaguna a declarat însă, că nu merge, pentru că nu așteaptă nici un rezultat favorabil de la acest pas. Domnul scriitor al articolului din „Țara Noastră“ poate să cetească în „Gazeta Transilvaniei“ din anul 1866 o descriere amănunțită a celor întâmplate în această furtunoasă consfătuire confidențială, ținută în școala gr.-ort. română din Alba Iulia, iar în rezumat se poate găsi și în opus lui G. Barițiu : „Părți alese din istoria Transilvaniei“ volumul III, unde se află scris, cum Șaguna a declarat: „că nu e bine să înstrăinăm de noi regimul că el, Șaguna, „nu se va opune intențiunilor guvernului, mai ales acuma, când știe chiar din cuvintele Maiestății Sale, că dacă Ungurii vor face concesiuni, li se vor face și lor concesiuni, iar noi vom fi sacrificați.“ A spus-o deci Șaguna, că la Viena nu mai avem ce căuta, ci după ce Maiestatea Sa e pe calea de a se împăca cu Ungurii, să ne apropiem și noi de ei, și să ajungem cu ei la înțelegere. Conferență din Alba-Iulia a insistat însă, ca Metropoliții să meargă totuși încă odată la Maiestatea Sa. Și atunci Șaguna a declarat, că merge, însă sub condițiunea, ca memorandul să nu fie vătămător, nici pentru Monarh, nici pentru regim, pentru că „cuprinsul să nu-i causeze înfruntare. “ Toate acestea dovedesc deci, că politica lui Șaguna nu a fost politică de opoziție, de tragere în degete cu guvernele Maiestății Sale, ci politică de înțelegere, de capacitate și convingere, pe calea apropierii de guvern, ceea ce însă nu înseamnă: nici umilire, nici capitulare, nici tradare de neam, ci prudență politică. Asta e linia de conduită pe care a stabilit-o Șaguna pe seama urmașilor săi în Arhierie, și de care aceștia s’au și ținut și se țin cu credință. Pentru că posiția lor nici nu le permite să facă altă politică, cum ar fi de el, aceea, pe care domnul cu articolul din „T. N.“ ar voi să o facă. Condiția pusă din partea lui Șaguna pentru mergerea sa la Viena nu a convenit fruntașilor celoralalți români, cari apoi au luat o hotărâre, pe care Barițiu o precisează în opul său citat după cum urmează: „..Să arătăm, că nu numai prelații, ci multe mii și zeci de mii de oameni eșiți din popor, știm să cerem, să pretindem, să strigăm după drepturile noastre, fără pic de inspirațiune și conducere din partea arhiereilor. Nimic să nu lipsească din venețianca cu care ne simțim datori cătră prelații noștri în sacra și sublima lor misiune bisericească și culturală, dar în chestiuni și misiuni politice să nu mai punem conducerea în manile Arhiereilor“ Ei, vedeți domnilor dela „Țara Noastră“, că Arhiereii noștri au fost dispensați din partea obștei românești de a mai face politică, lăsânduli-se în grije numai afacerile bisericești și culturale ?!. Nu știm deci, la care trecut se provoacă scriitoriul articolului din „Ț. N.“ când zice, că „Arhiereii noștri țin se informeze obștea, că în deosebire isbitoare de trecut, ei nu mai fac politică, nu se amestecă în trebile lumești ale poporului.“ — pentru că adevărul e, că tocmai în acest trecut, la care el să provoacă, — obștea a dat la o parte Arhiereii de pe terenul politic. Obștea românească din Ardeal a luat în luna Septemvrie 1866 următoriul conclus, pe care domnul cu articolul din „Țara Noastră“ îl poate ceti în opul lui Barițiu, volumul III, pagina 420: „După ce Metropoliții nu mai voesc, sau nu mai cutează se intervină în afaceri naționale la tron, după ce guvernul de grafi nu suferă nici o adunare de caracter politic, ne remână deschisă calea petițiunei, problematică și aceasta. Ne învoim însă, ca să o apucăm, căci chiar și de vom fi opriți la calea jumătate, chiar și în cas de a fi maltratați și închiși, cel puțin vom proba, că este spirit de viață întru noi, că suntem ființe omenești, cu voință și cu judecată proprie, și nicidecum turme de oi, mânate de înapoi de cătră doi trei păstori. Deci cu ajutoriul lui Dumnezeu să plecăm, și dacă capilor bisericești, la toți șapte, le va conveni calea apucată de noi, ne vom bucura din suflet. Dacă nu le va conveni, noi să învățăm a respecta și a ținea în onoare opiniunile contrare, și să nu le tulburăm conștiința“...*) Nu le-a convenit, nici atunci, și nu le convine nici astăzi, Arhiereilor noștri, calea apucată în politica națională română, și de aceea nu s’au mai îmbulzit, ca să facă pe păstorii „ce mână turme de oi de înapoi“. Dar în schimb nici noi nu am învățat nici pănă astăzi „să le respectăm și ținem în onoare opiniunile contrare și să nu le turburăm conștiința!” Ba în contra lui Șaguna, fiindcă nu i-a convenit politca obștei românești, s’a scornit legenda, că e vândut Ungurilor, și a fost tratat și el ca un trădător de neam, la fel ca și urmașii sei în scaunul metropolitan, pentru că la noi s’au schimbat și să schimbă oamenii, moravurile însă nu. In anul 1867 apoi, când în numele clubului deputaților români .) Așa s’a și făcut. Cu memorandul, compus totuși, în sensul dorinței exprimate în conferență confidențială din Alba-Iulia, au fost trimiși la Viena, nu mai mult Metropoliții, ci mirenii G. Barițiu și Dr. I. Rațiu. Dar cu toate, că Monarhul a primit foarte afabil pe L r. Rațiu (Barițiu nu mersese la Viena) și a luat și memorandul în primire, sfârșitul acestei acțiuni politice a fost, acela, că s’a început o severă cercetară penală, pentru a se afla, cine au fost urzitorii acestei mișcări neloiale ! Și căzând bănuiala și asupra Metropolitului Șuluțiu din Blaj, era gata se fie destituit și prevăzut cu un — coadjutor! ISI’avea deci dreptate Șaguna, că dela Viena nu mai avem că și cerem‘f ■