Telegraful Roman, 1908 (Anul 56, nr. 1-142)

1908-10-16 / nr. 113

Nr. 113 ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibiiu, Joi 16/29 Octomvrie 1908. Anul LVI. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserțiunile afi se adreseze Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 46. INSERȚIUNILE. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se Înapoiază. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — rândul cu litere garmond, de trei ori 80 fiii „Arhiereii și politica noastră.“ N­e începem articolul acesta de lă­murire cu o afirmare, pe care nu ne-o va putea nime răsturna, cu a­­firmarea, că politica marelui nostru Andreiu baron de Șaguna a fost totdeauna o politică dinastică și o politică națională românească, dar nu a fost niciodată politică de opo­­ziție, ci totdeauna politică de înțele­­legere cu factorii decăzători în viața publică a statului din care facem parte. Știa foarte bine Șaguna, că noi nu suntem, și mai ales nu eram pe vremea sa, factor atât de însemnat în stat, ca să putem răsturna stă­rile de lucruri create de împreju­­rări și de cei dela conducerea de stat; cântărim însă și noi atâta în cumpăna statului, ca cu puțină bu­năvoință să ni­ se poată da ceea ce ne compete. Bunăvoința aceasta a căutat Șaguna totdeauna să o câștige pe seama poporului seu și pe seama bi­­sericei sale, prin apropiere de cei ce puteau să nu­ u dee. Șaguna a cău­tat deci totdeauna să trăiască în bună înțelegere cu guvernele Maie­stății Sale, și s’a ferit să se tragă în degete cu ele, știind bine, că a­­ceasta poate numai se strice, nu se ajute causei naționale române. Face bine așadară scriitorul arti­colului din „Țara Noastră“, că-și începe scrisul cu citarea unui pa­saj din scrisorile apologetice ale lui Șaguna, pentru că tocmai prin acea­sta ne dă prilej să dovedim corec­­titatea afirmării noastre de sus. Ce spunea Șaguna? Următoa­rele: „In astfel de împrejurări, critice pentru mine, nu este mai consult, decât să fiu cu priveghere, cu onoa­rea națiunei și causa ei dreaptă să nu se compromită în nici un chip, sau cel puțin nu cu vina Arhie­reilor“. Când a scris Șaguna scrisoarea în care se cuprinde pasajul acesta? In Septemvrie anul 1865, pe vremea când primejdia era la ușă, că auto­nomia Transilvaniei va fi nimicită și uniunea Ardealului cu Ungaria va fi decretată, pentru că așa era voința Monarhului, care în scopul perfecționării uniunei convocase deja dieta Ardealului la Cluj. O seamă de fruntași români s’au fost întrunit în conferență con­fidențială în Blaj și aci, sub prezi­denția metropolitului gr. cat­­re­man Șuluțiu, au luat hotărâre să se con­voace o mare adunare națională, care se protesteze în contra convo­cării dietei la Cluj, după ce dieta de la Sibiiu era încă în ființă, și mai ales în contra felului cum a fost convocată dieta din Cluj (pe baza legii electorale feudale de la 1791) și se trimită adresă Maiestății Sale, cu declararea, că Românii din Ar­deal nu întră în dieta din Cluj. Despre cele hotărâte în Blaj, metropolitul Șuluțiu a încunoștiin­­țat pe Șaguna, cu rugarea să se pună în fruntea mișcării, și cu dân­sul împreună să convoace adunarea națională. Șaguna însă s’a opus acestei dorințe, și în răspunsul dat, din care e scos pasajul citat, a spus, că nu absentarea Românilor din dieta de la Cluj e calea corectă pe care se apără interesele națiunei ro­mâne, ci intrarea în dietă. Șaguna a acceptat deci de bună și de le­gală situația nouă care să crease Românilor din Ardeal, deși era es­­trem de păgubitoare pentru noi, fiindcă știa, că noi și de altcum nu o putem schimba. Autoritatea de care se bucura pe atunci Șaguna la toți fruntașii români a făcut, ca părerea sa să iese biruitoare. Adunare națională nu s’a ținut (poate că nici nu se per­mitea ținerea ei), iar puținii depu­tați români, aleși pentru dieta din Cluj (14 din 104) împreună cu regali­­știi rom, numiți din partea Monarhu­lui (34 din 191) s’au dus la Cluj și au apărat cu energie interesele ro­mâne în dieta Ardealului, înaintând Monarhului adresă cu privire la du­rerile și dorințele lor. Adresa lor, dar nici a Sașilor, cari ca și Românii, au protestat în contra unirii Ardealului cu Ungaria în felul cum s’a făcut, nu a fost băgată în seamă. Uniunea a fost acceptată din partea Coroanei, pe baza hotărârii majorității maghiare a dietei din Cluj, și Românii și Sașii au fost îndrumați, cu cu privire la pretensiunile lor să se adreseze die­tei din­­ Pesta. Când a văzut obștea româ­nească această întorsătură a lucru­rilor, a început a învinui pe Șaguna, că a tradat causa națională, pen­tru că daca nu întrau Românii ar­deleni în dieta din Cluj, lucrurile nu se întâmplau așa cum s’au în­tâmplat. Șaguna a început deci să fie considerat ca un trădător de neam. Autoritatea și popularitatea a început să-i dispară. Dar judecata obștei era foarte greșită. Pentru că și în cazul, că Românii decretau pasivitatea față de dieta din Cluj, lucrurile tot așa s’ar fi întâmplat cum s’au întâmplat, dat fiind, că nu numai regaliștii, aproape toți, dar și deputații aleși, erau în cea mai mare parte funcționari de stat, cari nu puteau să se supună cond­usului adunării naționale, ci trebuiau se asculte de porunca Dom­nitorului, care îi trimitea la Cluj. Iată deci ce a înțeles Șaguna sub salvarea onoarei națiunii și a causei ei, evitarea rușinei, ce ar fi putut să dee peste poporul român din Ardeal, când conferență națio­nală ar fi decretat un lucru, adecă desconsiderarea dietei dela Cluj, iar cei chemați să execute hotărârea a­­ceasta, deputații și regaliștii, ar fi făcut tocmai contrarul, ar fi intrat în dieta din Cluj, pentru că trebuiau să între, ori să dimisioneze din po­sturi. Și această salvare a onoarei națiunei, Șaguna a făcut-o cu ris­­­cul de ași perde popularitatea, — cum a și perdut-o, — dar convins fiind, că așa e bine, și nu altcum. De aci încolo tot în conflict a rămas Șaguna cu obștea româ­nească, care și pe atunci, tot atât­ de pripită și superficială era în ju­decata sa, ca și astăzi. O încercare de înțelegere s’a făcut în anul 1866, cu ocasiunea ținerii adunării gene­rale a „Asociațiunii“ în Alba-Iulia, unde venise și Metropolitul Șuluțiu,­ și toți conducătorii politici ai Ro­mânilor din Ardeal. Dorința gene­rală era­ ca Metropoliții să meargă cu o rugare la Viena și să roage pe Maiestatea Sa Monarhul, să scu­tească credinciosul popor român de primejdia cu care e amenințat. Șa­guna a declarat însă, că nu merge, pentru că nu așteaptă nici un re­zultat favorabil de la acest pas. Domnul scriitor al articolului din „Țara Noastră“ poate să ce­tească în „Gazeta Transilvaniei“ din anul 1866 o descriere amănun­țită a celor întâmplate în această furtunoasă consfătuire confidențială, ținută în școala gr.-ort. română din Alba Iulia, iar în rezumat se poate găsi și în opus lui G. Barițiu : „Părți alese din istoria Transilvaniei“ vo­lumul III, unde se află scris, cum Șaguna a declarat: „că nu e bine să înstrăinăm de noi regimul că el, Șaguna, „nu se va opune intențiunilor guvernului, mai ales acuma, când știe chiar din cuvintele Maiestății Sale, că dacă Ungurii vor face con­cesiuni, li se vor face și lor conce­siuni, iar noi vom fi sacrificați.“ A spus-o deci Șaguna, că la Viena nu mai avem ce căuta, ci după ce Maiestatea Sa e pe calea de a se împăca cu Ungurii, să ne apro­piem și noi de ei, și să ajungem cu ei la înțelegere. Conferență din Alba-Iulia a in­sistat însă, ca Metropoliții să meargă totuși încă odată la Maiestatea Sa. Și atunci Șaguna a declarat, că merge, însă sub condițiunea, ca me­morandul să nu fie vătămător, nici pentru Monarh, nici pentru regim, pentru că „cuprinsul să nu-i causeze înfruntare. “ Toate acestea dovedesc deci, că politica lui Șaguna nu a fost politică de opoziție, de tragere în degete cu guvernele Maiestății Sale, ci politică de înțelegere, de capa­­citate și convingere, pe calea a­­propierii de guvern, ceea ce însă nu înseamnă: nici umilire, nici capitulare, nici tradare de neam, ci prudență politică. Asta e li­nia de conduită pe care a sta­bilit-o Șaguna pe seama urmașilor săi în Arhierie, și de care aceștia s’au și ținut și se țin cu credință. Pentru că posiția lor nici nu le per­mite să facă altă politică, cum ar fi de el, aceea, pe care domnul cu articolul din „T. N.“ ar voi să o facă. Condiția pusă din partea lui Șaguna pentru mergerea sa la Viena nu a convenit fruntașilor celoralalți români, cari apoi au luat o hotărâre, pe care Barițiu o precisează în opul său citat după cum urmează: „..Să arătăm, că nu numai prelații, ci multe mii și zeci de mii de oameni eșiți din popor, știm să cerem, să pretindem, să strigăm după dreptu­rile noastre, fără pic de inspirațiune și conducere din partea arhiereilor. Ni­mic să nu lipsească din veneția­nca cu care ne simțim datori cătră prelații noștri în sacra și sublima lor misiune bisericească și culturală, dar în chestiuni și misiuni politice să nu mai punem conducerea în manile Ar­hiereilor­­“ Ei, vedeți domnilor dela „Țara Noastră“, că Arhiereii noștri au fost dispensați din partea obștei românești de a mai face politică, lăsânduli-se în grije numai afacerile bisericești și culturale ?!. Nu știm deci, la care trecut se provoacă scriitoriul arti­colului din „Ț. N.“ când zice, că „Arhiereii noștri țin se informeze obștea, că în deosebire isbitoare de tre­cut, ei nu mai fac politică, nu se a­­mestecă în trebile lumești ale po­porului.“ — pentru că adevărul e, că tocmai în acest trecut, la care el să provoacă, — obștea a dat la o parte Arhiereii de pe terenul politic. Obștea românească din Ardeal a luat în luna Septemvrie 1866 ur­­mătoriul conclus, pe care domnul cu articolul din „Țara Noastră“ îl poate ceti în opul lui Barițiu, volumul III, pagina 420: „După ce Metropoliții nu mai vo­­esc, sau nu mai cutează se intervină în afaceri naționale la tron, după ce guvernul de grafi nu suferă nici o adunare de caracter politic, ne re­­mână deschisă calea petițiunei, pro­blematică și aceasta. Ne învoim însă, ca să o apucăm, căci chiar și de vom fi opriți la calea jumătate, chiar și în cas de a fi maltratați și închiși, cel puțin vom proba, că este spirit de viață întru noi, că suntem ființe omenești, cu voință și cu judecată proprie, și nici­decum turme de oi, mânate de înapoi de cătră doi trei păstori. Deci cu ajutoriul lui Dum­nezeu să plecăm, și dacă capilor bisericești, la toți șapte, le va conveni calea apucată de noi, ne vom bu­cura din suflet. Dacă nu le va con­veni, noi să învățăm a respecta și a ținea în onoare opiniunile contrare, și să nu le tulburăm conștiința“...*) Nu le-a convenit, nici atunci, și nu le convine nici astăzi, Arhie­reilor noștri, calea apucată în poli­tica națională română, și de aceea nu s’au mai îmbulzit, ca să facă pe păstorii „ce mână turme de oi de înapoi“. Dar în schimb nici noi nu am învățat nici pănă astăzi „să le respectăm și ținem în onoare opiniunile contrare și să nu le turburăm conști­ința!” Ba în contra lui Șaguna, fi­indcă nu i-a convenit polit­ca obștei românești, s’a scornit legenda, că e vândut Ungurilor, și a fost tratat și el ca un trădător de neam, la fel ca și urmașii sei în scaunul metro­politan, pentru că la noi s’au schim­bat și să schimbă oamenii, moravu­rile însă nu. In anul 1867 apoi, când în nu­mele clubului deputaților români .) Așa s’a și făcut. Cu memorandul, compus totuși, în sensul dorinței exprimate în conferență con­fidențială din Alba-Iulia, au fost trimiși la Viena, nu mai mult Metropoliții, ci mirenii G. Barițiu și Dr. I. Rațiu. Dar cu toate, că Monarhul a primit foarte afabil pe L­ r. Rațiu (Barițiu nu mersese la Viena) și a luat și memorandul în primire, sfârșitul acestei acțiuni politice a fost, acela, că s’a început o severă cercetară penală, pentru a se afla, cine au fost urzitorii acestei mișcări neloiale ! Și căzând bă­nuiala și asupra Metropolitului Șuluțiu din Blaj, era gata se fie destituit și prevăzut cu un — coadjutor! ISI’avea deci dreptate Șaguna, că dela Viena nu mai a­vem că și cerem‘f ■

Next