Telegraful Român, 1982 (Anul 130, nr. 1-48)
1982-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 Icoana Naşterii Domnului Intre icoanele care înfăţişează viaţa şi faptele minunate ale Domnului nostru Iisus Hristos, icoana Naşterii Domnului se bucură de o preţuire deosebită în evlavia credincioşilor. Ea prezintă în culori începutul mîntuirii neamului omenesc şi „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută". Ea este revelaţia iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi totodată mărirea Lui ca „a unuia născut din Tatăl plin de dar şi de adevăr". în ea vedem cu ochii trupeşti venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, nu cu „năluciri îngrozindu-ne", ci venind ca un prunc nevinovat, sălăşluit într-o iesle sărăcăcioasă şi într-un staul friguros. Cel ce priveşte pe dumnezeiescul Prunc în iesle sau în braţele Prea Curatei Maicii Sale, nu se înspăimîntă cum s-au înspăimîntat evreii cînd au primit între tunete şi fulgere Legea pe muntele Sinai, prin Maisé, ci se „minunează" de atîta dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni. Privind icoana Naşterii Domnului creştinul se întreabă: „Cum de s-au întîmplat toate acestea pentru mântuirea mea?" Icoana Naşterii Domnului este aşezată pentru închinare nu numai în rîndul icoanelor de pe tîmplă, sau pe tetrapod în mijlocul bisericii ci se întîlneşte în casa credincioşilor la loc de cinste pe perete, la căruciorul şi pătucul copiilor fiindcă ea înseamnă prezenţa lui Hristos în viaţa de toate zilele a credincioşilor, constituie prima întîlnire a lor cu Dumnezeu, care a venit la ei să-i scape de tot răul şi să-i facă vrednici de rai. Cu icoana Naşterii Domnului merg din casă în casă colindătorii sau slujitorii Bisericii şi cîntă troparul: „Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dînsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus". In anul 1948 la Crăciun, mă aflam în părţile Bicazului ardelean în misiune. Venise vremea să mergem cu icoana să vizităm pe credincioşi pe la casele lor. O ceată de copii ne întîmpină la ieşirea din biserică. Purtau icoana Naşterii Domnului, frumos împodobită cu ştergar şi cu fire de busuioc. Nici n-am apucat să coborîm treptele bisericii şi ne-au asaltat cu cuvintele: Părinte, ne lăsaţi să mergem cu „Kirileisa". Am întrebat cîntăreţul despre ce este vorba şi mi s-a spus despre obiceiul lor, despre care aflasem că era în Moldova de Nord şi în părţile Bistriţei din Transilvania de multă vreme. „Kirileisa", era prescurtarea cuvîntului grecesc „Kirie eleison" adică „Doamne miluieşte". Copiii mergeau înainte, cu luminarea aprinsă şi strigau: „Kirileisa". Credincioşii ne deschideau uşa, sărutau cu evlavie icoana Naşterii Domnului, se închinau şi mulţumeau că i-am cercetat. Iar la plecare spuneau: „Noi plecăm, Dumnezeu rămîne". Era mărturia credinţei, aproape liturgică „Dumnezeu este pururea cu noi şi noi dăm toată viaţa noastră lui Dumnezeu. Am înţeles atunci că momentul venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu nu este ceva singular, trecător ci este începutul unei vieţi noi în care cerul cu pămîntul se uneşte, cele de sus cu cele de jos, cum spune cîntarea bisericească: „Astăzi Dumnezeu pe pămînt a venit şi omul la cer s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om, cel din fire nevăzut". Privind icoana Naşterii Domnului nu ştii ce să admiri mai mult. întrebările năpădesc în minte, inima se încălzeşte şi se luminează, în faţa acestei minuni prin care s-a arătat împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt. VASILE (Continuare în pag. a 7-a) Episcopul Oradiei TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 47—48/1981 și Nr. 1—2/1982 Gînduri şi îndemnuri de pace „Şi cuvintul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr". Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus în peştera din Betleem, aduce şi în acest an în sufletele noastre fiorii şi căldura anilor copilăriei, cînd ne pregăteam să întîmpinăm acest praznic luminos cu cîntece de stea şi vers de colindă: „Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cîntaţi / Şi vă bucuraţi!" Astăzi „Prunc s-a născut nouă... şi se chiamă numele lui... înger de mare sfat... Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.. . și pacea lui nu va avea hotar" (Is. 9, 5—6), nou născut, spre care se îndreaptă nădejdea de mîntuire a lumii întregi, căci: „Nu este al nume sub cer, dat între oameni, în care trebuie să ne mîntuim noi" (F. Ap. 4, 12). S-a născut astăzi Hristos şi „El va vesti pacea popoarelor" (Zah. 9, 10), ca să ne împace cu Dumnezeu (II Cor. 5, 18), pentru a ne arăta calea de a trăi în pace unii cu alţii (I Tes. 5, 13). în noaptea Naşterii Sfinte, lumina împlinirii nădejdilor noastre s-a oprit deasupra peşterii din Betleem şi am văzut solii cereşti, care au intonat pentru oameni, pe treptele văzduhului, imnul divin al păcii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăînvoire" (Luca 2, 14). De la începutul omenirii şi pînă în zilele noastre, pacea a rourat nădejdi în inima fiecărui om, dar cu toate acestea, pacea, care însemnează viaţa — bunul cel mai de preţ al omului şi-a vădit preapuţin binefacerile asupra existenţei noastre, iar omenirea a fost frămîntată de nelinişte, temeri şi disperare că bunurile ei materiale şi spirituale pentru făurirea cărora atîtea generaţii au pus tot ceea ce au avut mai frumos şi bun, să nu devină para războaielor pustiitoare. Pe buzele şi în privirile văduvelor şi orfanilor abia a înflorit timid surîsul bucuriei şi iată că norii negri se ridică la orizontul vieţii noastre, ameninţînd liniştea căminelor, bucuria muncii paşnice şi a vieţii, cu dezlănţuirea celei mai înfricoşătoare distrugeri; războiul nuclear, în urma căruia nu vor fi învingători sau învinşi, căci toţi vor fi cuprinşi de moarte. Este dureros că rezultatele ştiinţei se încearcă astăzi să fie puse tot mai mult în slujba distrugerii şi a morţii. In faţa acestei ameninţări cumplite, ce tinde să distrugă făptura lui Dumnezeu, din conştiinţa misiunii ce i-a fost încredinţată de Dumnezeescul ei întemeietor şi cu autoritatea divină a rostului ei în lume, Biserica se opune războiului nimicitor, căci Hristos a venit printre noi „ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă" (Ioan 10, 10), să pună sfîrşit „fărădelegii care se lucrează în lume" (II Tes. 2, 7). „Evanghelia păcii" (F. Ap. 10, 36; Ef. 6, 15) este patrimoniul sacru al tuturor creştinilor, fii ai aceluiaşi Părinte Ceresc (F. Ap. 17, 26). „Trăiţi în pace între voi (Tes. 5, 13) îndeamnă Sf. Apostol Pavel pe Tesaloniceni, „Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace" (I Cor. 7, 15), le spune acelaşi Apostol Corintenilor, „Să urmărim lucrurile care duc la pacea şi la zidirea noastră" (Rom. 14, 19), le spune tot el Romanilor şi prin ei, tuturor oamenilor, iar în predica de pe munte, Mîntuitorul făgăduieşte făcătorilor de pace, cea mai mare răsplată, aceea de a-i socoti fraţi ai Săi. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei 5, 9). Evanghelia lui Hristos e lumina iubirii infinite a Sfintei Treimi coborîtă asupra oamenilor, în care se topeşte toată vrajba şi vrăjmăşia lumii. Oamenii trebuie să se iubească între ei. Fiecare om trebuie să iubească pe semenul său, cu aceeaşi iubire curată şi sfîntă cu care iubeşte pe Dumnezeu (Matei 22, 37—39). Iubirea e temelia păcii. Ea face pe oameni fraţi. Iar unde sînt fraţi legaţi întreolaltă prin iubire, acolo nu e război. De aceea, noi ca fii ai Bisericii, trebuie să împiedicăm pe a(Ioan 1, 14) cei care vor să stingă lumina surîsului şi bucuria vieţii de pe chipurile oamenilor ca şi elanul muncii ziditoare, să nu luptăm numai prin „Psalmi, imne şi cîntări duhovniceşti", pentru pace, ci şi prin înrolarea noastră alături de toţi oamenii, în marele front al păcii şi al vieţii; să determinăm pe cei ce au puterea ca uneltele războiului şi morţii să se transforme, cum a spus proorocul Isaia: „Săbiile în fiare de pluguri şi lăncile în seceri" (Is. 2, 4). Stă aceasta în puterea noastră, a popoarelor lumii întregi, pentru că în fiinţa omului Dumnezeu a sădit potenţe prin care orice rău poate fi depăşit. Şi noi credem şi nădăjduim că lumea nu va fi tragedia celor stăpîniţi de ură şi de dorinţa de cîştig şi dominare, ci oamenii cei buni de pretutindeni îşi vor putea impune dorinţa de viaţă, de pace şi fericire. Cu un sentiment de legitimă satisfacţie şi mîndrie patriotică subliniem că înţeleptul Conducător al ţării noastre, Excelenţa Sa Domnul Nicolae Ceauşescu a dat expresie sentimentelor umanitariste de pace ale lumii, şi la îndemnul său, poporul nostru s-a ridicat ca un singur om, spunînd cursei înarmărilor şi războiului un hotărît NU! şi cerînd cu tărie ca pacea mult dorită să se statornicească în sufletele oamenilor din lumea întreagă. Fiind în preajma sărbătorilor Naşterii Domnului cînd Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut trup pentru pacea şi mîntuirea lumii şi începutul unui Nou An, îngăduiţi-ne să vă adresăm tuturor, odată cu aceste gînduri şi îndemnuri ale noastre, urări de sănătate şi fericire, noi şi binecuvîntate împliniri în lucrarea pentru „pîinea cea de toate zilele" şi hrana duhovnicească pe care Pruncul nou născut a adus-o oamenilor spre slava lui Dumnezeu şi folosul semenilor. EMILIAN Episcop al Alba Iuliei „Patria“ lui Iisus (Continuare din pag. 1) neamurile să aducă înaintea lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, măreţia şi cinstea lor" (Apocalipsa 21, 26; cf. Matei 25, 32). Dacă vom lua în seamă zisele unui tîlcuitor, atunci însăşi magii care au venit să se închine Pruncului la Betleem şi I-au adus diferite daruri, unul aur, al doilea smirnă, iar al treilea tămîie, închipuiesc „popoarele care se înfăţişează înaintea Domnului şi Mîntuitomluii lumii cu comorile sufletului lor naţional de Dumnezeu dăruite" (prof. N. Colan, Biserica şi naţiunea, în rev. Viaţa ilustrată, an I, nr. 1, martie 1934, p. 5). In lumina celor acum arătate, Crăciunul cu înţelesurile lui constituie un stăruitor îndemn pentru luarea în considerare de către fiecare din noi a ţării în care ne-am născut şi a poporului din care facem parte. Urmînd pilda lui Iisus Domnul, să fim mîndri de meleagurile pe care trăim şi să cinstim neamul din care ne tragem ca astfel să nu ne asemănăm acelora despre care Sf. Apostol Pavel spunea că au ajuns să moară „fără să apuce făgăduinţele", că au ajuns rătăcitori şi „îşi căutau lor patrie" (Evrei 11, 13—14), cu toate că Dumnezeu le-a dăruit-o să trăiască în ea şi să fie fericiţi. Colindele noastre (Continuare din pag. 1) şi-o poartă unii altora, prin vocile copiilor, tot atît de nevinovate ca şi aceea a Îngerului cu crin. Colindele se rostesc mai îitîi în uliţă, se opresc la fereastră şi numai după aceea intră în casă. In limba noastră, numele colindei a născut verbul cu înţeles mai larg a colinda, adică a merge din loc în loc, în sat, pe cîmp, prin pădure, a cutreiera un spaţiu, fie el şi al gîndului. în Sărbători însă e vremea, rară de tot, cînd, pe undeva pe la crucea bradului, se coboară Dumnezeu pe o scară de argint şi se lasă purtat de copii pe la casele creştinilor. In felul acesta, nevinovaţii sînt nu numai vestitorii unui eveniment, ci şi teofori, adică purtători de Dumnezeu. Pe lîngă neîntrecuta lor frumuseţe folclorică, colindele au în ele o sacralitate care transfigurează şi Sărbătoarea, şi pe cei ce sărbătoresc, deopotrivă. Casa care aşteaptă colindători are făcliile aprinse, ferestrele luminate, uşa deschisă, cîinii legaţi, darurile pregătite. După o veche tradiţie, în cele trei zile de Crăciun masa nu se ridică, ea trebuie să rămînă aşternută şi încărcată, pentru că orice rudă, prieten sau străin poposit la prag să poată fi poftit de îndată să se înfrupte. De sub stejarul unui Mamvir românesc, gazdele nu lipsesc niciodată. Crăciunul este, într-iadevăr, mai întîi o Sărbătoare a familiei, dar sufletele oamenilor sînt deschise către lume, asemenea caselor şi bisericilor lor. Sărbătoarea e o bucurie a comuniunii. Acum cîţiva ani am fost poftit la un Festival Marmaţia, al datinilor de iarnă, una din cele mai mişcătoare desfăşurări ale sufletului românesc pe care le-am văzut vreodată. Pe strada principală a Sighetului, unde era şi o tribună oficială, au defilat, cam pe la vremea prînzului, sute şi sute de colindători, veniţi în cete de prin satele Maramureşului, cu măştile, bicele, tălăngile, zurgălăii, colindele şi urâturile lor, fără nimic artificial, fără o anume regie, adevăraţi ca pe uliţele de acasă, aşa cum se pogorîseră, prin veacuri, din neam în neam. I-am văzut şi i-am ascultat printre lacrimi de bucurie. Un singur lucru nu l-am înţeles: nu ştiu cine şi de ce le botezase „datini laice". Oare nu toate sínt creaţia unuia şi aceluiaşi popor? Au nu toate sínt ale noastre? Au nu toate ne definesc ca neam român şi ne dau un contur propriu, al identităţii noastre naţionale? Din Apus a venit la noi şi pomul de Crăciun — sau de iarnă, cum vrem să-i spunem — şi ne-a intrat în casă. E frumos, e strălucitor, e cald, e decorativ. L-am asimilat, aşa cum am făcut-o, mai demult, cu Vicleimul. L-am asimilat şi-l vom păstra, ca unii ce sîntem deschişi faţă de înnoiri. Acestui pom însă nu-i vom da dreptul să ne trimită colindele în fonotecă. Ele trebuie să rămînă ceea ce au fost şi unde sînt, pe uliţe, la ferestre şi în casele deschise, cel puţin aşa cum se păstrează în universul Marmației.