Telegraful Român, 1983 (Anul 131, nr. 1-48)
1983-01-01 / nr. 1-4
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 114/1983 „Telegraful România în conştiinţa Transilvaniei, România în conştiinţa... (Continuare din pag. 1) voi cei care sînteţi Împresuraţi de durerile inierale ale timpului că veţi alia mingiere şi alinare suferinţelor voastre. Numai aceea se cere de la voi, să fiţi tari in credinţa voastră, că aceea vă va mîntui pe voi!" Pagini ca de evanghelist! Pagini vrednice de pana unui Alecu Russo, a unui Bălcescu! Nu se spune, dar prezenţa tancului şi idealurile revoluţiei lui de la 1848 sînt vii, se văd aievea în cuvintele acestea de sfîntă amintire a ceea ce a fost la un moment dat fiinţa românească a Transilvaniei cu fruntea sus, şi inima ei pe steagul tricolor fîlfîind liber, în bătaia vîntului liber transilvănean. Au vorbit atunci, la 15 mai 1861,precum odinioară Iancu şi tribunii săi, Axente Sever şi Hodoşiu, regîndu-se să serbeze an de an întîlnirea de acolo spre reînnoirea simţirilor, a idealurilor şi a speranţelor românilor. Literele străbune cîştigă deci teren de la o zi la alta. Telegraful apărea atunci de trei ori pe săptămînă. Nr. 23 din 1861 apare cu două pagini din patru, cu litere latine; în nr. 46 (anul X, 10 iunie 1862) se dă semnalul abandonării complete a cirilicelor. Pamfiliu Văleanu cere hotărît trecerea la „literele străbune". El arată că Telegraful „şi-ar cîştiga o enormă popularitate" dacă „ar lepăda hieroglifele lui Ghiliu". în nr. 76 din același an se cere reactivarea Comisiei, stabilite încă din 1860, care să hotărească trecerea la alfabetul latin. Din comisie făceau parte: Scholariul Dr. P. Vasili, canonicul Timotei Cipariu, protopopul I. Popazu, literatul George Bariţiu, directorul gimnazial G. Munteanu, pretorele I. Puşcariu, Andrei Mureşanu şi ajutorul de pretor I. Codru. Ei vor cere în cele din urmă nu numai revenirea la literele străbune ci, mai ales, dreptul de a folosi limba română ca limbă oficială. De altfel „Telegraful" şi-a afirmat de la primul număr ca punct esenţial de program, apărarea şi promovarea limbii române. In nr. 1, anul I, 1853, sub pretextul că scrie despre colinde, autorul nesemnat al unui articol evident normativ (redactorul Aaron Florian?), scrie: „Care român după o petrecere îndelungată în țări străine ,departe, nu s-ar extazia, cînd iară veste ar străbate la urechile lui o arie de cîntec român pe care îl cunoaşte, sau vreo citeva vorbe din acea limbă ce o a învăţat-o deodată cu faptele ce l-a supt de la mama sa. Cultura cu toată puterea ce o are de a schimba şi a preface pe un popor, nu poate şterge datinele şi obiceiurile lui, ci numai Ie îmbunătăţeşte, le înfrumuseţează şi le nobilează, după stadiul culturii la care ajunge poporul." în 1861, în două numere la rînd (15 şi 16) un autor care de asemenea nu-şi dă numele (redactorul Ioan Raţiu?) scrie un frumos şi semnificativ articol despre „Limbă şi naţionalitate". Lupta pentru dreptul de a-şi vorbi limba, ca şi lupta pentru dreptul de a fi naţiune — ambele li se refuzau românilor, deşi majoritari — a ocupat spaţiul unor ani lung, de suferinţă, de umilinţe, de lacrimi înghiţite odată cu pîinea, cu apa şi cu aerul lor. „Individualitatea unui popor se manifestă şi se susţine prin limbă — scria autorul dăscălindu-şi compatrioţii şi îndemnîndu-i la luptă —. Limba este fâşia comună a tuturor fiilor de o mumă; ea este vasul în care se păstrează cugetele şi simţămintele, cercarea şi ştiinţa şi dorul; ea este mijlocul spre înviere şi lăţirea acestora; ea singură este măsura culturii ... Limba este cel dinţii mandat al unui popor ... Numai acea naţie este cultă, a cărei limbă este cultă. Cultura duce şi bazează materiala prosperitate a unui popor şi-l face demn a se numi mădular al civilizaţiunii europene." Mai departe îi stigmatizează pe cei care s-au lepădat de neam şi de limbă. Vor fi fost şi dintre aceştia, din păcate. „Ce folos are naţia română de bărbaţii aceia în care nu au străbătut simţul şi naţionalitatea lor de unde se trag? Au nu vedem cum se fac ei uneltele inimicilor noştri, cum aleargă şi le întăresc castrele, cum învie cînd li se vorbeşte în altă limbă. !?! de ce? De aceea că nu-şi cunosc dulceaţa limbii lor." Dacă ar fi fost numai acesta motivul? Dar ce motive, ce raţiuni valabile pot invoca laşii, trădătorii? Autorul nostru va fi vrut să fie măsurat poate şi din teama faţă de unii dintre aceştia ajunşi în graţiile asupritorilor. Se scria în condiţii de aspră cenzură şi autocenzura era cea dinţii grijă. Trecând la apărarea limbii ca expresie a naţionalităţii, autorul cerea „recunoaşterea necondiţionată a limbii române în viaţa totală a poporului. Românul trebuie să aibă limba sa şi naţionalitatea sa, căci i-a sosit timpul şi nu mai poate rămîne servil schimbînd numai jugul şi comanda! Naţionalitatea fără limbă este numai o satiră, şi triumful ideii naţionale trebuie să covîrşească orice alt interes". „Telegraful" s-a voit de la început tribună politică şi o spune pe faţă (nr. 46, X, 10 iunie 1862, p. 777 col. 1). Angajează polemici deschise cu ziare precum Korunk, unul din multele care pleda cu cinism împotriva recunoaşterii naţiunii rromâne ca naţiune. Bietul mitropolit de la Blaj A. Şterca Suluţiu, ca să poată apăra naţiunea, e nevoit să nege că românii s-ar gîndi la restaurarea Daco-României celei din vechime (nr. 2/ 1861). Şi câţi alţii nu au fost nevoiţi din timp în timp să facă declaraţii umilitoare de loialitate faţă de un împărat al altora, ca să poată obţine ceea ce aveau şi erau în fapt: limba şi naţionalitatea! In 1862, în locul lui Ioan Raţiu, ia redacţia Zaharia Botu, preot, poet şi autor de cărţi. El anunţă că începînd din 1863 va trece cu tot ziarul la „literele străbune", (nr. 16, X, 2 dec. 1862). Şi într-adevăr, primul număr din 1863 apare aşa. Mai pe urmă va mai alterna o vreme, pentru că generaţia veche se va plînge că nu cunoaşte caracterele latine, că „li s-a răpit trecutul" şi că s-a produs o prăpastie între cultura veche şi cea nouă (cu. p. în nr. 82—83/1873, anul XXI, sub semnătura Macsimu, din Săliişte) dar repede de tot literele străbune se vor impune şi vor cîştiga adeziunea generală. Lupta pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune, va fi acerbă şi de durată, în nr. 20 (din 10 martie 1863) într-un articol intitulat: „Ce vor Românii", se răspunde unui articol cu acelaşi titlu: „Was wollen denn die Rumänen" din ziarul „Hermannstädter Zeitung". „Românii vor să se proclame naţiune politică în ţară", spune „Telegraful". Asta voiau. Firesc. Mai departe autorului care întreba, i se răspunde cu îndreptăţită ironie: „Românii wor ven să ştie pînă cînd presa germană din patrie nu va înceta a calomnia, bagateliza şi batjocori pe români? Dar aşa cum nu-i poţi albi pe Arap, nici pe „Hrmstd. Zig" nu-i poţi convinge că şi alţi oameni sînt oameni!" Perseverenţa luptătorilor pentru limba română a dat pînă la urmă unele rezultate. în nr. 94 (XI, 1863, 10 oct.), un articol de fond intitulat „Limba română în oficii", adică în cancelarii şi în şcoli, arăta că lucrul a fost în sfârşit hotărît de Dieta Transilvaniei. Dar îndată, acelaşi „Hermst. Zig", s-a pus pe proteste. „Telegraful" răspunde cu curaj. Articolul nu e semnat, dar e mai mult decît probabil că a fost scris de redactorul Zaharia Boiu: „Actul ce s-a săvîrşit în Dieta Transilvaniei de curînd în privinţa înarticulării — ca să zic aşa — (a folosirii n. n.) a limbii române, nu e vreo săritură, ci efectul unui proces chimic care se prepară de mult şi care mai curînd ori mai tîrziu trebuia să iasă la un capăt." Ziaristul german îşi motiva protestul cu acuzaţia că limba şi literatura română erau încă „în pruncie". Autorul român răspunde că e relativ aşa, dar numai pentru că: „pînă în epoca mai nouă, românii nu o puteau vorbi fără numai în casă şi în biserică, pentru că pentru a-şi tundă şcoala erau prea împilaţi, iar de la oficie era esclusă principialmente. Cu toate acestea limba română s-a susţinut mai cu seamă prin ajutorul Bisericii răsăritene şi începînd de pe la 1570—1580 cu tipărirea de cărţi bisericeşti au înaintat în literatura sacră şi profană, în luptă necurmată cu piedicile ce le întîmpinau viaţa poporului peste tot, aşa incit astăzi a devenit limbă cultă şi, ce e mai mult, cultivabilă ... Ea are astăzi peste 20 de lei periodice, politice, belestristice, umoristice, juridice, istorice, pedagogico-didactice şi bisericeşti; de ea se folosesc o mulţime de profesori de tot felul, apoi poeţi, istorici, medici, filologi, ş. a. ş. a. — în scurt, ea e limba întregii administraţiuni ecleziastice, civile şi militare a Principatelor Române Unite şi, ca atare, nu se mai poate numi o limbă necurtă." Autorul articolului îndeamnă pe români să nu ia seama la criticii duşmănoşi, ci să lupte pentru „conservarea şi cultivarea mai departe a limbii", căci, zice el, „neîntrebuinţarea unei limbi este sentinţa ei de moarte"! (nr. 95 ,XI, 13 oct. 1863), la urmă însă adaugă: Şi de fapt împotriva cărei mari isprăvi protestează autorul din „Hermstd. Zig"? împotriva faptului că din 26 comitate din Transilvania, românii vor folosi în două limba lor? Doar în două: Făgăraşul şi Năsăudul, şi încă fără oraşul Făgăraş, dintr-o Transilvanie majoritară românească peste tot? Într-un articol de fond din nr. 10/1864 „Legea pentru limbi“, autorul scria în „Telegraful": „Pînă cînd în această ţară, apărată cu atîta singe românesc, ptr. preoţimea, învăţătorimea şi şcoalele lui nu rămîne un petec de pămînt spre dotare, pînă cînd Românii transilvani care singuri întrec cu numărul pe toţi ceilalţi conlocuitori din ţară, au în toată ţara două municipii româneşti, iar atîtea şi atîtea părţi ale teritoriului locuit de români e lipit şi înădit de cutare scaun Săsesc, de cutare comitat unguresc, pînă cînd limba lui nu e considerată partea cea mai mare nici în gimnazie, necum în facultăţile din ţară." Totuşi se bucurau bieţii oameni şi pentru atît! Iar oficialii împilatori se întristau şi le părea rău chiar şi pentru atît! Autorul român trece însă, la sfîrşit, la treburile interne ale limbii lui. El critică pe „idolatrii latinismului, italienismului, franţuzismului etc.", cerînd să se vorbească şi să se scrie o limbă frumoasă, firească, aşa cum fac românii peste tot, şi cei din Principate la care apelase cînd voise să demonstreze că româna este şi o limbă a administraţiei de stat undeva, chiar dacă în Transilvania nu poate fi! „E timpul a vorbi şi a scrie şi noi — încheie el — ceştii de dincoace de Carpaţi, româneşte!" (p. 381). Prin 1885, mai relaxat şi mai departe de focul luptei, „Telegraful" îşi aminteşte de latinizanţi cu mai multă obiectivitate, văzîndu-le pe lîngă păcate şi virtuţile. „Scriitorii goniră limba română din limba română, introduseră o limbă românească la care astăzi surîdem, arseră în carne vie şi făcură un fel de limbă cum nu era nici latina ciceroniană, nici latina rustică, nici româneasca noastră." Totuşi, curentul latinist „a fost un produs al patriotismului ardinte" „a scos din uitare multe cuvinte româneşti cunoscute de popor" dar a dispărut de la sine din cauza exceselor şi a formelor artificiale pe care le propunea, „pentru a face loc iarăşi limbii române, limbii adevărate a poporului" (nr. 50/1885)( Trebuie să menţionăm ca pe un fapt care îl onorează, că „Telegraful" nu s-a lăsat antrenat în luptele partizane, în ceea ce priveşte limba, şi nu a căzut în extremele latinizante sau daeizante, militînd pentru o limbă cît mai aproape de cea vorbită, clară, cunoscută, firească şi frumoasă. Totaşa a făcut şi în ceea ce priveşte opţiunile politice. N-a fost ziar „de partid", cum au fost aproape toate celelalte, ci a fost ziar „românesc". Limba română ca limbă a naţiunii, cu dreptul de a fi vorbită a constituit una din temele preferate şi permanente ale „Telegrafului". Se înţelege că în aceiaşi măsură a făcut loc în paginile lui şi literaturii şi scriitorilor, deşi nu era revistă literară. Nu era nici măcar bisericească. Era gazetă politică şi de informaţie. Nu-i erau însă indiferente temele asupra cărora publica informaţii. În 1863 cititorii au putut afla, de pildă, că a trecut la cele veşnice Andrei Mureşanu, prezentat drept: „poetul cel nemuritor al Românilor din Transilvania"— „Toţi românii trasilvani aduc geniului lui cel din urmă tribut de veneraţiune şi pietate" (nr. 96, XI, 1863), în numărul următor, sub titlul: „O dorinţă naţională“, se cere publicarea tuturor operelor lui şi ajutorarea celor doi fii care au rămas orfani. „Musa română — scrie „Telegraful" — pleacă capul şi plînge pe cel mai mare poet român pe care l-a produs Transilvania ... Omul poporului român .. . De n-ar fi scris Mureşanu nimic altceva decît Deşteaptă-te Române, această singură poemă într-adevăr inspirată şi neimitabilă i-ar asigura nemurirea în istoria literaturii române, în inima poporului român“ (nr. 97/ 1863). A murit lucrînd la o traducere a lui Tacitus (nr. 98/1863). După înmormîntare s-a cerut să i se ridice o statuie, „cum s-a ridicat lui Traian la Roma și lui Washington în America" (nr. 101/ 1863). încă din anul I „Telegraful" face reclamă cunoscutului roman „Coliba lui Moş Toma" care apăruse în 1853 la Iaşi, în două volume (nr. 23/1853), iar mai tîrziu „Foiţa" (numită şi Foişoara) devine rubrică literară permanentă, în care se fac prezentări de cărţi, de curente şi de idei, din Transilvania, din lume, din părţile locuite de Românii din afara Imperiului, din Istria, Macedonia şi mai ales din Principate. Publică versuri şi proză şi despre G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, S. Florea Marian, P. Ispirescu, Iarnik şi Andrei Bârseanu, Maria Cunţan, Maiia Smara, Maria Ciobanu, Cichindeal, Oniţiu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, Delavrancea, D. Bolintineanu, Radu D. Rosetti, Ion Creangă, Haşdeu, Iosif Vulcan, V. Alecsandri, Al. Macedonski care a debutat în „Telegraful", etc. De mai multe ori a fost prezentat „Etymologicum magnum Romániae" (nr. 78/1885, 45/1898). Istoria limbii şi literaturii române a lui Al. Densuşianu (108/1885), cronici teatrale (31/1885), muzicale (30/1885), documente istorice, producţii folclorice etc. E emoţionant să vezi literele, locul, cuvintele prin care transilvănenii au luat cunoştinţă de unele evenimente din istoria şi din viaţa literară, culturală şi politică a vremii. Nu există număr în care să nu fie veşti din „Principatele Române" sau din „Principatele Române Unite", iar mai apoi din „România". Viaţa de peste munţi era şi viaţa Transilvaniei. Schimbările de guverne, reformele sociale, şedinţele Academiei Române, trecerile la cele veşnice ale oamenilor mari ai Patriei... în ziua în care a fost înmormântat Şaguna, la Răşinari, se aducea în ţară, la Ruginoasa, corpul lui Alexandru Ioan Cuza, mort în străinătate. „Telegraful" îşi împarte atenţia către amîndoi cu egală intenţie de a-i trimite în nemurire şi a le găsi sălaş veşnic în inimile românilor. Citim apoi despre trecerea la cele veşnice a lui Moise Fulea (nr. 105/1863) şi peste un an aflăm că „Naţiunea română a mai pierdut pe unul din cei mai demni şi mai devotaţi fii ai săi, pe Simion Bărnuţiu. O naţiune jeleşte moartea lui" (nr. 42/1864). în trei numere (40-42/1885) se relatează despre moartea lui C. A. Rosetti şi despre doliul „întregii ţări". — Cărei ţări? Nu se mai specifică: ţara românilor de pretutindeni, desigur! Mai multe numere scriu pe larg despre moartea şi înmormîntarea lui Vasile Alecsandri, reproduc discursurile ce s-au ţinut, şi e numit „regele poeţilor români". Aflăm că l-a înmormîmtat episcopul Melchisedec al Romanului şi că nouă soldaţi şi un sergent, au plecat pe jos de la Vaslui la Mirceşti, să-i aducă un ultim omagiu autorului lui Peneş Curcanul (nr.994/1890). Mult spaţiu se acordă necrologului şi înmormîntării lui Grigore Alexandrescu, fost şi membru în Comisia centrală de la Focşani, şi o zi ministru de finanţe. El ar fi refuzat portofoliul, zicînd: „Se vede Măria Ta că n-a mai rămas nici o liră în tezaur, ca să recurgi la lyra unui poet pentru Ministerul finanţelor" (126/1885). Cu emoţie aflăm tot din „Telegraful" amănuntele morţii lui Avram Iancu „bărbatul cel mai ilustru al naţiunii române" (72—76/ 1872) şi, în acelaşi an, a lui D. Bolintineanu „unul dintre cei dinţii poeţi ai naţiunii noastre" (70/ 1872) şi a lui I. Heliade Rădulescu, „părintele literaturii române" (36— 39/1872). Emoţia e copleşitoare cînd vezi, cu ochii celor de atunci, ca pe noutatea copleşitoare a zilei, necrologul „Luceafărului poeziei române", Mihai Eminescu (67/1889) căruia — deși numit astfel — i se consacră doar 68 de rînduri şi e clasificat, citindu-l pe Maiorescu, după Vasile Alecsandri. Redactorului Dr. Remus Roşea i-au lipsit antenele cu care ar fi trebuit să simtă evenimentul. Unui preot, Ioan Gall, i se consacră două numere, se reproduc discursuri; şase numere se consacră episcopului Ioan Popasu de la Caransebeş; şase numere prinţului sinucis Rudolf, fiul lui Francisc Iosif I. Şaisezeci şi opt de rînduri lui Eminescu! în acelaşi an, treizeci de rînduri anunţă moartea poetei Veronica Micle înmormintată la Botoşani (de fapt la Văratec) (nr. 88 1889). Evenimentele din Principate au fost mereu la loc de cinste în „Telegraful". Despre Tudor Vladimirescu (36/1873), despre Alexandru Ioan Cuza şi mai ales despre Unirea din 1859, se scrie cu entuziasm şi cu un strigăt abia reţinut de bucurie şi speranţă, ca să nu stîrnească mînia stăpînitorilor. îndată după dubla alegere a domnitorului, la Iaşi şi la Bucureşti, „Telegraful" scrie profetic: „Ziua de 24 ianuarie va fi cea mai mare zi din istoria noastră (s.n.) căci după mai mulţi secoli de umilinţă şi suferinţă, toate clasele societăţii noastre îşi deteră mîna spre a-şi ridica împreună naţionalitatea căzută şi persecutată" (G. VI/1859). Ziua de 24 ianuarie a fost ziua împlinirilor pentru Moldova şi Muntenia, şi ziua speranţei pentru Transilvania. Peste ani, „Telegraful" va dovedi că a păstrat speranţa vie şi neîntreruptă, că într-o zi va veni şi pentru Transilvania în 24 ianuarie. în „Forţa" din nr. 74/1885, Z. B., un bătrîn de 85 de ani, precum singur se prezintă, (Zaharia Boiu, desigur n. n.), publică: „Un vis de mare însemnătate a unui preot român ortodox născut în anul 1800 şi îmbătrînit cu dorinţele şi activitatea de fericire a naţiunii sale române." A visat că o fiinţă supranaturală, zburînd ca un fulger peste tot pămîntul locuit de români, i-a chemat pe toţi la o conferinţă în Regatul României. Se făcea că un arbore mare îşi întindea coroana peste toţi românii şi frunzele lui erau tricolore. Ascuns în vis, îndrăzneţul bătrîn îşi dezvăluia crezul esenţial al vieţii lui şi adresa o chemare cutezătoare la unire. Cenzura nu putea nimic împotriva visurilor! Pînă la realizarea visului politic „Telegraful" a lansat ideea creierii unei Daco-Românii culturale, care să ne asigure existenţa culturii, limbii şi dolinelor noastre străbune române pretutindenea în toate părţile locuite de Români". (Continuare în pag. a 3-a) 130 TELEGRAFUL ROMÂN « 130