Telegraful Român, 1983 (Anul 131, nr. 1-48)

1983-01-01 / nr. 1-4

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 114/1983 „Telegraful România în conştiinţa Transilvaniei, România în conştiinţa... (Continuare d­in pag. 1) voi cei care sînteţi Împresuraţi de durerile inie­rale ale timpului că veţi alia mingiere şi alinare sufe­rinţelor voastre. Numai aceea se cere de la voi, să fiţi tari in cre­dinţa voastră, că aceea vă va mîntui pe voi!" Pagini ca de evanghelist! Pagini vrednice de pana unui Alecu Russo, a unui Bălcescu! Nu se spune, dar prezenţa tancului şi idealurile revoluţiei lui de la 1848 sînt vii, se văd aievea în cuvin­tele acestea de sfîntă amintire a ceea ce a fost la un moment dat fiinţa românească a Transilvaniei cu fruntea sus, şi inima ei pe stea­gul tricolor fîlfîind liber, în bă­taia vîntului liber transilvănean. Au vorbit atunci, la 15­­ mai 1861,­­precum odinioară Iancu şi tribunii săi, Axente Sever şi Ho­­doşiu, regîndu-se să serbeze an de an întîlnirea de acolo spre reîn­noirea simţirilor, a idealurilor şi a speranţelor românilor. Literele străbune cîştigă deci teren de la o zi la alta. Telegra­ful apărea atunci de trei ori pe săptămînă. Nr. 23 din 1861 apare cu două pagini din patru, cu litere latine; în nr. 46 (anul X, 10 iunie 1862) se dă semnalul abandonării complete a cirilicelor. Pamfiliu Văleanu cere hotărît trecerea la „literele străbune". El arată că Telegraful „şi-ar cîştiga o enormă popularitate" dacă „ar lepăda hie­roglifele lui Gh­iliu". în nr. 76 din același an se cere reactivarea Comisiei, stabilite încă din 1860, care să hotărească trecerea la alfa­betul latin. Din comisie făceau parte: Scholariul Dr. P. Vasi­li, canonicul Timotei Cipariu, proto­popul I. Popazu, literatul George Bariţiu, directorul gimnazial G. Munteanu, pretorele I. Puşcariu, Andrei Mureşanu şi ajutorul de pretor I. Codru. Ei vor cere în cele din urmă nu numai revenirea la literele străbune ci, mai ales, dreptul de a folosi limba română ca limbă oficială. De altfel „Telegraful" şi-a afir­mat de la primul număr ca punct esenţial de program, apărarea şi promovarea limbii române. In nr. 1, anul I, 1853, sub pretextul că scrie despre colinde, autorul ne­semnat al unui articol evident normativ (redactorul Aaron Flo­rian?), scrie: „Care român după o petrecere îndelungată în țări stră­ine ,departe, nu s-ar extazia, cînd iară veste ar străbate la urechile lui o arie de cîntec român pe care îl cunoaşte, sau vreo citeva vorbe din acea limbă ce o a învăţat-o deodată cu faptele ce l-a supt de la mama sa. Cultura cu toată pu­terea ce o are de a schimba şi a preface pe un popor, nu poate şterge datinele şi obiceiurile lui, ci numai Ie îmbunătăţeşte, le în­­frumuseţează şi le nobilează, după stadiul culturii la care ajunge poporul." în 1861, în două numere la rînd (15 şi 16) un autor care de aseme­nea nu-şi dă numele (redactorul Ioan Raţiu?) scrie un frumos şi semnificativ articol despre „Limbă şi naţionalitate". Lupta pentru dreptul de a-şi vorbi limba, ca şi lupta pentru dreptul de a fi naţiune — am­bele li se refuzau românilor, deşi majoritari — a ocupat spaţiul unor ani lung, de suferinţă, de umilinţe, de lacrimi înghiţite odată cu pîinea, cu apa şi cu aerul lor. „Individualitatea unui popor se manifestă şi se susţine prin limbă — scria autorul dăscălin­­du-şi compatrioţii şi îndemnîndu-i la luptă —. Limba este fâşia co­mună a tuturor fiilor de o mumă; ea este vasul în care se păstrează cugetele şi simţămintele, cercarea şi ştiinţa şi dorul; ea este mijlo­cul spre înviere şi lăţirea aces­tora; ea singură este măsura cul­turii ... Limba este cel dinţii man­dat al unui popor ... Numai acea naţie este cultă, a cărei limbă este cultă. Cultura duce şi bazează ma­teriala prosperitate a unui popor şi-l face demn a se numi mădular al civilizaţiunii europene." Mai departe îi stigmatizează pe cei care s-au lepădat de neam şi de limbă. Vor fi fost şi dintre aceştia, din păcate. „Ce folos are naţia română de bărbaţii aceia în care nu au străbătut simţul şi na­ţionalitatea lor de unde se trag? Au nu vedem cum se fac ei unel­tele inimicilor noştri, cum aleargă şi le întăresc castrele, cum învie cînd li se vorbeşte în altă limbă. !?! de ce? De aceea că nu-şi cu­nosc dulceaţa limbii lor." Dacă ar fi fost numai acesta motivul? Dar ce motive, ce raţiuni valabile pot invoca laşii, trădătorii? Autorul nostru va fi vrut să fie măsurat poate şi din teama faţă de unii dintre aceştia ajunşi în graţiile asupritorilor. Se scria în condiţii de aspră cenzură şi autocenzura era cea dinţii grijă. Trecând la apărarea limbii ca expresie a naţionalităţii, autorul cerea „recunoaşterea necondiţio­nată a limbii române în viaţa totală a poporului. Românul tre­buie să aibă limba sa şi naţionali­tatea sa, căci i-a sosit timpul şi nu mai poate rămîne servil schim­­bînd numai jugul şi comanda! Na­ţionalitatea fără limbă este numai o satiră, şi triumful ideii naţio­nale trebuie să covîrşească orice alt interes". „Telegraful" s-a voit de la în­ceput tribună politică şi o spune pe faţă (nr. 46, X, 10 iunie 1862, p. 777 col. 1). Angajează polemici deschise cu ziare precum Korunk, unul din multele care pleda cu cinism împotriva recunoaşterii na­ţiunii rromâne c­a naţiune. Bietul mitropolit de la Blaj A. Şterca Suluţiu, ca să poată apăra naţiu­nea, e nevoit să nege că românii s-ar gîndi la restaurarea Daco-Ro­­mâniei celei din vechime (nr. 2/ 1861). Şi câţi alţii nu au fost ne­voiţi din timp în timp să facă declaraţii umilitoare de loialitate faţă de un împărat al altora, ca să poată obţine ceea ce aveau şi erau în fapt: limba şi naţionalitatea! In 1862, în locul lui Ioan Raţiu, ia redacţia Zaharia Botu, preot, poet şi autor de cărţi. El anunţă că începînd din 1863 va trece cu tot ziarul la „literele străbune", (nr. 16, X, 2 dec. 1862). Şi în­­tr-adevăr, primul număr din 1863 apare aşa. Mai pe urmă va mai alterna o vreme, pentru că gene­raţia veche se va plînge că nu cunoaşte caracterele latine, că „li s-a răpit trecutul" şi că s-a pro­dus o prăpastie între cultura ve­che şi cea nouă (cu. p. în nr. 82—83/1873, anul XXI, sub sem­nătura Macsimu, din Săliişte) dar repede de tot literele străbune se vor impune şi vor cîştiga adeziu­nea generală. Lupta pentru recunoaşterea na­ţiunii române ca naţiune, va fi acerbă şi de durată, în nr. 20 (din 10 martie 1863) într-un articol in­titulat: „Ce vor Românii", se răs­punde unui articol cu acelaşi titlu: „Was wollen denn die Rumänen" din ziarul „Hermann­städter Zeitung". „Românii vor să se proclame naţiune politică în ţară", spune „Telegraful". Asta voiau. Firesc. Mai departe auto­rului care întreba, i se răspun­de cu îndreptăţită ironie: „Ro­mânii wor ven să ştie pînă cînd presa germană din patrie nu va înceta a calomnia, bagateliza şi batjocori pe români? Dar aşa cum nu-i poţi albi pe Arap, nici pe „Hrmstd. Zig" nu-i poţi convinge că şi alţi oameni sînt oameni!" Perseverenţa luptătorilor pentru limba română a dat pînă la urmă unele rezultate. în nr. 94 (XI, 1863, 10 oct.), un articol de fond inti­tulat „Limba română în oficii", adică în cancelarii­ şi în şcoli, arăta că lucrul a fost în sfârşit hotărît de Dieta Transilvaniei. Dar îndată, acelaşi „Hermst. Zig", s-a pus pe proteste. „Telegraful" răs­punde cu curaj. Articolul nu e semnat, dar e mai mult decît pro­babil că a fost scris de redacto­rul Zaharia Boiu: „Actul ce s-a săvîrşit în Dieta Transilvaniei de curînd în privinţa înarticulării — ca să zic aşa — (a folosirii n. n.) a limbii române, nu e vreo sări­tură, ci efectul unui proces chi­mic care se prepară de mult şi care mai curînd ori mai tîrziu tre­buia să iasă la un capăt." Ziaristul german îşi motiva pro­testul cu acuzaţia că limba şi lite­ratura română erau încă „în pruncie". Autorul român răspunde că e relativ aşa, dar numai pen­tru că: „pînă în epoca mai nouă, românii nu o puteau vorbi fără numai în casă şi în biserică, pentru că pentru a-şi tundă şcoala erau prea împilaţi, iar de la oficie era esclusă principialmente. Cu toate acestea limba română s-a susţinut mai cu seamă prin aju­torul Bisericii răsăritene şi înce­pînd de pe la 1570—1580 cu tipă­rirea de cărţi bisericeşti au înain­tat în literatura sacră şi profană, în luptă necurmată cu piedicile ce le întîmpinau viaţa poporului peste tot, aşa incit astăzi a devenit limbă cultă şi, ce e mai mult, cultiva­­bilă ... Ea are astăzi peste 20 de lei periodice, politice, belestris­­tice, umoristice, juridice, istorice, pedagogico-didactice şi bisericeşti; de ea se folosesc o mulţime de profesori de tot felul, apoi poeţi, istorici, medici, filologi, ş. a. ş. a. — în scurt, ea e limba întregii administraţiuni ecleziastice, civile şi militare a Principatelor Ro­mâne Unite şi, ca atare, nu se mai poate numi o limbă necur­tă." Autorul articolului îndeamnă pe români să nu ia seama la criticii duşmănoşi, ci să lupte pentru „con­servarea şi cultivarea mai departe a limbii", căci, zice el, „neîntre­­buinţarea unei limbi este sentinţa ei de moarte"! (nr. 95 ,XI, 13 oct. 1863), la urmă însă adaugă: Şi de fapt împotriva cărei mari isprăvi protestează autorul din „Hermstd. Zig"? împotriva faptului că din 26 comitate din Transilvania, românii vor folosi în două limba lor? Doar în două: Făgăraşul şi Nă­­săudul, şi încă fără oraşul Făgă­raş, dintr-o Transilvanie majoritar­ă românească peste tot? Într-un articol de fond din nr. 10/1864 „Legea pentru limbi“, autorul scria în „Telegraful": „Pînă cînd în această ţară, apă­rată cu atîta singe românesc, ptr. preoţimea, învăţătorimea şi şcoa­­lele lui nu rămîne un petec de pămînt spre dotare, pînă cînd Ro­mânii transilvani care singuri întrec cu numărul pe toţi ceilalţi conlocuitori din ţară, au în toată ţara două municipii româneşti, iar atîtea şi atîtea părţi ale teritoriu­lui locuit de români e lipit şi înă­­dit de cutare scaun Săsesc, de cu­tare comitat unguresc, pînă cînd limba lui nu e considerată partea cea mai mare nici în gimnazie, necum în facultăţile din ţară." Totuşi se bucurau bieţii oameni şi pentru atît! Iar oficialii împila­tori se întristau şi le părea rău chiar şi pentru atît! Autorul ro­mân trece însă, la sfîrşit, la tre­burile interne ale limbii lui. El critică pe „idolatrii latinismului, italienismului, franţuzismului etc.", cerînd să se vorbească şi să se scrie o limbă frumoasă, firească, aşa cum fac românii peste tot, şi cei din Principate la care ape­lase cînd voise să demonstreze că româna este şi o limbă a admi­nistraţiei de stat undeva, chiar dacă în Transilvania nu poate fi! „E timpul a vorbi şi a scrie şi noi — încheie el — ceştii de dincoace de Carpaţi, româneşte!" (p. 381). Prin 1885, mai relaxat şi mai departe de focul luptei, „Telegra­ful" îşi aminteşte de latinizanţi cu mai multă obiectivitate, văzîndu-le pe lîngă păcate şi virtuţile. „Scrii­torii goniră limba română din limba română, introduseră o limbă românească la care astăzi surî­­dem, arseră în carne vie şi făcură un fel de limbă cum nu era nici latina ciceroniană, nici latina rus­tică, nici româneasca noastră." Totuşi, curentul latinist „a fost un produs al patriotismului ardinte" „a scos din uitare multe cuvinte româneşti cunoscute de popor" dar a dispărut de la sine din cauza exceselor şi a formelor arti­ficiale pe care le propunea, „pen­tru a face loc iarăşi limbii ro­mâne, limbii adevărate a poporu­lui" (nr. 50/1885)( Trebuie să men­ţionăm ca pe un fapt care îl ono­rează, că „Telegraful" nu s-a lă­sat antrenat în luptele partizane, în ceea ce priveşte limba, şi nu a căzut în extremele latinizante sau daeizante, mi­litînd pentru o limbă cît mai aproape de cea vorbită, clară, cunoscută, firească şi fru­moasă. Tot­­aşa a făcut şi în ceea ce priveşte opţiunile politice. N-a fost ziar „de partid", cum au fost aproape toate celelalte, ci a fost ziar „românesc". Limba română ca limbă a na­ţiunii, cu dreptul de a fi vorbită a constituit una din temele pre­ferate şi permanente ale „Telegra­fului". Se înţelege că în aceiaşi măsură a făcut loc în paginile lui şi literaturii şi scriitorilor, deşi nu era revistă literară. Nu era nici măcar bisericească. Era gazetă politică şi de informaţie. Nu-i erau însă indiferente temele asupra că­rora publica informaţii. În 1863 cititorii au putut afla, de pildă, că a trecut la cele veşnice An­drei Mureşanu, prezentat drept: „poetul cel nemuritor al Români­lor din Transilvania"­­— „Toţi ro­mânii trasilvani aduc geniului lui cel din urmă tribut de vene­­raţiune şi pietate" (nr. 96, XI, 1863), în numărul următor, sub titlul: „O dorinţă naţională“, se cere publicarea tuturor operelor lui şi ajutorarea celor doi fii care au rămas orfani. „Musa română — scrie „Telegraful" — pleacă capul şi plînge pe cel mai mare poet român pe care l-a produs Transilvania ... Omul poporului român .. . De n-ar fi scris Mure­şanu nimic altceva decît Deşteap­­tă-te Române, această singură poemă într-adevăr inspirată şi ne­­imitabilă i-ar asigura nemurirea în istoria literaturii române, în inima poporului român“ (nr. 97/ 1863). A murit lucrînd la o tradu­cere a lui Tacitus (nr. 98/1863). După înmormîntare s-a cerut să i se ridice o statuie, „cum s-a ridi­cat lui Traian la Roma și lui Wa­shington în America" (nr. 101/ 1863). încă din anul I „Telegraful" face reclamă cunoscutului roman „Co­liba lui Moş Tom­a" care apăruse în 1853 la Iaşi, în două volume (nr. 23/1853), iar mai tîrziu „Foiţa" (numită şi Foişoara) devine ru­brică literară permanentă, în care se fac prezentări de cărţi, de cu­rente şi de idei, din Transilvania, din lume, din părţile locuite de Românii din afara Imperiului, din Istria, Macedonia şi mai ales din Principate. Publică versuri şi proză şi despre G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, S. Florea Marian, P. Ispi­­rescu, Iarnik şi Andrei Bârseanu, Maria Cunţan, Maiia Smara, Maria Ciobanu, Cichindeal, Oniţiu Zam­­firescu, Al. Vlahuţă, Delavrancea, D. Bolintineanu, Radu D. Rosetti, Ion Creangă, Haşdeu, Iosif Vulcan, V. Alecsandri, Al. Macedonski care a debutat în „Telegraful", etc. De mai multe ori a fost prezentat „Etymologicum magnum Romániae" (nr. 78/1885, 45/1898). Istoria limbii şi literaturii române a lui Al. Den­­suşianu (108/1885), cronici teatrale (31/1885), muzicale (30/1885), docu­mente istorice, producţii folclo­rice etc. E emoţionant să vezi literele, locul, cuvintele prin care transil­vănenii au luat cunoştinţă de unele evenimente din istoria şi din viaţa literară, culturală şi po­litică a vremii. Nu există număr în care să nu fie veşti din „Prin­cipatele Române" sau din „Princi­patele Române Unite", iar mai apoi din „România". Viaţa de peste munţi era şi viaţa Transil­vaniei. Schimbările de guverne, reformele sociale, şedinţele Aca­demiei Române, trecerile la cele veşnice ale oamenilor mari ai Patriei... în ziua în care a fost înmormântat Şaguna, la Răşinari, se aducea în ţară, la Ruginoasa, corpul lui Alexandru Ioan Cuza, mort în străinătate. „Telegraful" îşi împarte atenţia către amîndoi cu egală intenţie de a-i trimite în nemurire şi a le găsi sălaş veşnic în inimile românilor. Citim apoi despre trecerea la cele veşnice a lui Moise Fulea (nr. 105/1863) şi peste un an aflăm că „Naţiunea română a mai pier­dut pe unul din cei mai demni şi mai devotaţi fii ai săi, pe Si­­mion Bărnuţiu. O naţiune jeleşte moartea lui" (nr. 42/1864). în trei numere (40-42/1885) se relatează despre moartea lui C. A. Rosetti şi despre doliul „întregii ţări". — Cărei ţări? Nu se mai specifică: ţara românilor de pretutindeni, desigur! Mai multe numere scriu pe larg despre moartea şi înmor­­mîntarea lui Vasile Alecsandri, reproduc discursurile ce s-au ţinut, şi e numit „regele poeţilor ro­mâni". Aflăm că l-a înmormîmtat episcopul Melchisedec al Romanu­lui şi că nouă soldaţi şi un ser­gent, au plecat pe jos de la Vas­lui la Mirceşti, să-i aducă un ultim omagiu autorului lui Peneş Curca­nul (nr.9­94/1890). Mult spaţiu se acordă necrolo­gului şi înmormîntării lui Grigore Alexandrescu, fost şi membru în Comisia centrală de la Focşani, şi o zi ministru de finanţe. El ar fi refuzat portofoliul, zicînd: „Se vede Măria Ta că n-a mai rămas nici o liră în tezaur, ca să re­curgi la lyra unui poet pentru Ministerul finanţelor" (126/1885). Cu emoţie aflăm tot din „Tele­graful" amănuntele morţii lui Avram Iancu „bărbatul cel mai ilustru al naţiunii române" (72—76/ 1872) şi, în acelaşi an, a lui D. Bolintineanu „unul dintre cei din­ţii poeţi ai naţiunii noastre" (70/ 1872) şi a lui I. Heliade Rădulescu, „părintele literaturii române" (36— 39/1872). Emoţia e copleşitoare cînd vezi, cu ochii celor de atunci, ca pe noutatea copleşitoare a zilei, ne­crologul „Luceafărului poeziei ro­mâne", Mihai Eminescu (67/1889) căruia — deși numit astfel — i se consacră doar 68 de r­înduri şi e clasificat, citindu-l pe Maiorescu, după Vasile Alecsandri. Redacto­rului Dr. Remus Roşea i-au lipsit antenele cu care ar fi trebuit să simtă evenimentul. Unui preot, Ioan Gall, i se consacră două numere, se reproduc discursuri; şase numere se consacră episcopu­lui Ioan Popasu de la Caransebeş; şase numere prinţului sinucis Ru­dolf, fiul lui Francisc Iosif I. Şai­­­sezeci şi opt de rînduri lui Emi­nescu! în acelaşi an, treizeci de rînduri anunţă moartea poetei Ve­ronica Micle înmormintată la Bo­toşani­ (de fapt la Văratec) (nr. 88 1889). Evenimentele din Principate au fost mereu la loc de cinste în „Telegraful". Despre Tudor Vla­­dimirescu (36/1873), despre Ale­xandru Ioan Cuza şi mai ales des­pre Unirea din 1859, se scrie cu entuziasm şi cu un strigăt abia re­ţinut de bucurie şi speranţă, ca să nu stîrnească mînia stăpînitorilor. îndată după dubla alegere a domnitorului, la Iaşi şi la Bucu­reşti, „Telegraful" scrie profetic: „Ziua de 24 ianuarie va fi cea mai mare zi din istoria noastră (s.n.) căci după mai mulţi secoli de umilinţă şi suferinţă, toate cla­sele societăţii noastre îşi deteră mîna spre a-şi ridica împreună naţionalitatea căzută şi persecu­tată" (G. VI/1859). Ziua de 24 ianuarie a fost ziua împlinirilor pentru Moldova şi Muntenia, şi ziua speranţei pen­tru Transilvania. Peste ani, „Tele­graful" va dovedi că a păstrat speranţa vie şi neîntreruptă, că într-o zi va veni şi pentru Transil­vania în 24 ianuarie. în „Forţa" din nr. 74/1885, Z. B., un bătrîn de 85 de ani, precum singur se prezintă, (Zaharia Boiu, desigur n. n.), publică: „Un vis de mare însemnătate a unui preot român ortodox născut în anul 1800 şi îmbătrînit cu dorinţele şi activi­tatea de fericire a naţiunii sale ro­mâne." A visat că o fiinţă supra­naturală, zburînd ca un fulger peste tot pămîntul locuit de ro­mâni, i-a chemat pe toţi la o con­ferinţă în Regatul României. Se făcea că un arbore mare îşi în­tindea coroana peste toţi românii şi frunzele lui erau tricolore. As­cuns în vis, îndrăzneţul bătrîn îşi dezvăluia crezul esenţial al vieţii lui şi adresa o chemare cuteză­toare la unire. Cenzura nu putea nimic împotriva visurilor! Pînă la realizarea visului poli­tic „Telegraful" a lansat ideea creierii unei Daco-Românii cultu­rale, care să ne asigure existenţa culturii, limbii şi dolinelor noastre străbune române pretutindenea în toate părţile locuite de Români". (Continuare în pag. a 3-a) 130­­ TELEGRAFUL ROMÂN « 130

Next