Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)

1985-01-15 / nr. 3-4

Anul 133 CALENDAR DE INIMA Sibiu, 15 ianuarie 1985 Nr. 3—4/1985 Trei cărţi din sec. XIX, mai puţin cunoscute, despre Eminescu* Interesul pentru Eminescu e în continuă creştere în România. An de an se adaugă noi cărţi privind viaţa şi opera sa, iar articolele şi studiile din revistele literare găsesc, cu neodihnă, creaţiei sale, tot alte şi alte dimensiuni. Deşi în catalogul poeţilor, de la Emi­nescu încoace, s-au adăugat an de an multe alte nume, Eminescu rămîne cel mai mare. Din cînd în cînd s-au rostit alături de dîn­­sul numele Cutăruia sau Cută­­ruia. Şi erau mari şi ei dacă ne gîndim de pildă la Blaga şi la Arghezi. Dar nici unul n-a putut trece înaintea lui. Şi probabil nici nu va trece cineva, vreodată. De pe culme, unde să mai urci? Eminescu a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de fru­museţe, divinul, inefabilul. Ni­meni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvîntul cu gîndul şi cu simţirea, făcîndu-le să respi­re simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Emi­nescu ne-a învăţat ce poate lim­ba română şi ce putem fi noi prin „limba noastră". Fascinaţia versului eminescian a cuprins repede sufletul româ­nesc şi mulţi au presimţit în el, de la primele poezii, pe nemu­ritorul care se năştea. Ne vom opri în cele ce urmea­ză asupra a trei cărţi, mai puţin cunoscute, scrise de trei arde­leni, apărute în anii imediat ur­mători morţii lui Eminescu, îna­inte de anul 1900, încercînd, prin prezentarea lor şi prin compara­ţie, să luăm pulsul celor dinţii exegeze eminesciene care, firesc, n-au beneficiat de alte surse în afară de opera poetului. Cea din­ţii e cartea canonicului de la Blaj, Alexandru Grama (1850— 1896) intitulată: Mihailu Emines­cu, studiu critic (Blaj, 1891, 213 p.); a doua e teza de doctorat în filozofie şi filologie modernă a lui Elie Cristea (1868—1939, vii­torul patriarh Miron Cristea), pre­zentată la Universitatea din Bu­dapesta, intitulată: Eminescu, via­ţa şi opera (Szamosujvártt, 1895, 77 p. în l. maghiară, trad. Antonie Plămădeală în vol. Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti, 1984, p. 249—289); a treia e cartea lui I. S. Ordeanu (publicist, născut în 1864, în Transilvania, refu­z Geo Bogza îmi trimite în fie­care an, la 15 ianuarie, cîte un gînd despre Eminescu. In anul acesta mi-a scris: „15 ianuarie. Mireni şi mitropoliţi nu uitaţi să luaţi lumină din marea lumină a acestei zile". Ii dedic cu bucurie acest „Ca­lendar de inimă", ca să vadă că i-am urmat sfatul a­grat în România­, intitulată: Eminescu, pesimist, profet şi eco­nomist, Bucureşti, 1899, 106 p.). Dacă nu ar fi avut proasta inspiraţie să se amestece într-un domeniu pentru care nu avea nici o chemare, Alexandru Gra­ma ar fi putut rămîne în istoria Bisericii blăjene ca un modest dar onorabil profesor, autor al cîtorva cărţi de teologie şi de istorie bisericească. Scriind car­tea despre Eminescu, şi-a cîştigat o reputaţie de Herostrat, însem­nat cu fierul roşu al infamiei pentru eternitate. E socotit detrac­tor prin excelenţă. Este singurul critic al marelui poet care nu gă­seşte absolut nimic bun în toa­tă opera acestuia. I-o întoarce pe toată pe dos, şi i-o răstălmă­ceşte cu patimă. Grama era convins că „publi­cul românesc... mai iute sau­­mai tîrziu, va trage dungă peste toate poeziile lui Eminescu şi le va da uitării pentru totdeauna" (p. 42). Peste toate deci, şi pen­tru totdeauna. Aceasta o dorea el, celui ce se entuziasmase cînd­­va în faţa Blajului, exclamînd: „Te salut, Romă mică!" E de mirare că a putut gîndi astfel, un doctor de Viena şi pro­fesor de istorie bisericească şi de drept canonic la facultatea de teologie a Bisericii din Blaj. Era autor al mai multor tratate de istorie, şi chiar al unei cărţi care trata despre „Explicarea mecani­că modernă a naturii şi credinţa în Dumnezeu“ (1881). Era redac­tor al revistei „Foaia bisericeas­că“ (1883—1886) şi membru în Co­mitetul de redacţie al ziarului „Unirea", toate din Blaj. Cartea asupra lui Eminescu e rea, dar e sistematică şi aparent se încadrează bine în rigorile unui studiu de literatură compa­rată. De altfel aşa se voieşte (p. 91). Fiecare capitol e comparat cu marile capodopere ale litera­turii universale. Citează nu mai puţin de 54 de nume mari din cultura europeană, îl foloseşte pe Gherea împotriva lui Emines­cu, atunci cînd îi convine, şi tună împotriva lui cînd nu-i convine. De blamul lui nu scapă bineîn­ţeles nici Maiorescu, nici Vulcan, nici Diaconovici, nici Slavici. De un singur lucru nu şi-a dat seama Grama: că punîndu-l pe Eminescu în comparaţie cu toţi marii oameni ai culturii europe­ne, din antichitate la zi, îi fixa indirect şi statura lui culturală. Atitudinea lui Alexandru Gra­ma e cu totul şi cu totul de ne­înţeles, din orice punct de ve­dere ar fi privită. Şi totuşi s-au găsit şi pentru dînsul cîţiva apă­rători. Nu detractori ai lui Emi­nescu, precum a fost el, ci avo­caţi miloşi, cu mîinile pline de circumstanţe atenuante. Cel din­ţii a fost tot un canonic de Blaj, care şi-a dezvăluit încă de atunci capacitatea de a imita pe cole­gul său Grama. E vorba de ca­nonicul Augustin Bunea (1857— 1909) care va încerca numai du­pă cîţiva ani să facă cu Sava Brancovici ceea ce a făcut Gra­ma cu Eminescu (v. Antonie Plă­mădeală, Sava Brancovici, mitro­polit al Transilvaniei, în „Tele­graful Român" nr. 17—20, 21—24, 25—26, 1983). Canonicul Bunea a rostit „Cu­­vîntul funebru“ la înmormîntarea Dr. Alexandru Grama, la 14 iunie 1896, în catedrala de la Blaj, în prezenţa mitropolitului şi a tutu­ror oficialităţilor blăjene. N-a avut inspiraţia să ocolească su­biectul „Eminescu". E drept că despre morţi se vorbeşte numai de bine, dar în cazul acesta ar fi trebuit să nu vorbească deloc. Se vede însă că a vorbit din convingere. Iată ce a putut spu­ne: Grama „cunoştea literatura tuturor popoarelor, precum ne do­vedeşte studiul său critic asupra lui Eminescu (1891) care va ră­mîne pururea un op de valoare care stîrneşte în cetitor idei subli­me şi simţăminte nobile“ (s. n). Ce idei ciudate avea canonicul Bunea despre ideile sublime şi despre simţămintele nobile! Iţi vine să crezi că n-a citit cartea lui Gra­ma. Că altfel, de, va fi membru al Academiei Române! Desigur nu pentru astfel de „merite"! Dar lucrurile nu trebuiesc mi­nimalizate, pe motiv de necunoaş­tere, pentru a le căuta circum­stanţe atenuante, detractorilor și apărătorilor lor. Așa cum observă Elena Stan (Poezia lui Eminescu în Transilvania, București, 1969,­­p. 87), Grama a creat un curent la Blaj. Ziarul „Unirea" a dus o adevărată campanie antiemines­­ciană între anii 1891—1892, cu reluări în 1896 (nr. 5, din 1 fe­bruarie, p. 33—34) și în 1899 (în „Calendarul Unirii", p. 76—79). Al. Ciura, (Geneza unei critici, în „Luceafărul", VIII, 1909, nr. 13 din 1 iulie, p. 292—294) și apoi Dr. Elie Dăianu (Eminescu și Bia­ (Continuare în pag. a 2-a) ANTONIE PLAMADEALA Mitropolitul Ardealului Pustnicul de la Iordan: Sfîntul loan Botezătorul După cum ne-a spus chiar Dom­nul şi Mîntuitorul nostru Hristos, Sfîntul loan Botezătorul este cel mai mare dintre profeţi: „Adevă­rat vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decit loan Botezăto­rul ..." (Matei 11, 11). La această sfîntă şi înaltă treaptă l-a condus viaţa lui curată şi profund aus­teră. Se îmbrăca în haine de păr aspru şi se nutrea cu lăcustele, ce erau prinse, uscate şi apoi tocate şi prefăcute într-un fel de făină. Cum era de aşteptat, o astfel de viaţă aspră nu putea să nu atragă luarea aminte a celor ca­­re-i vedeau şi mai ales cuvintele ce-i ieşeau din gură! De aceea, vestea că, la apa Iordanului, a apărut un pustnic, cu iuţeala ful­gerului, s-a răspîndit în Iudeea şi împrejurimile sale. După cum ne istorisesc sfintele Evanghelii, în afara mulţimilor din popor, la loan veneau şi cei din serviciul romanilor, care se ştiau adînc vinovaţi, deoarece ser­vesc păgînilor, adică romanilor care se închinau nu numai la zei şi la oameni, ci adorau pe împă­rat, căruia îi aduceau chiar jertfe. In rîndul întîi au venit vameşii (încasatorii de impozite). Aceştia se aşteptau să li se spună, în cuvinte hotărîte, să se retragă din slujba necredincioşilor. loan însă le grăieşte cu blîndeţe: să (Continuare în pag. a 3-a) Pr. Arh. Negoiţă Unirea Principatelor — moment de răscruce în istoria modernă a României La 24 ianuarie, poporul nostru sărbătoreşte împlinirea a 126 de ani de la Unirea Principatelor — Moldova şi Ţara Românească — eveniment de cea mai mare în­semnătate în istoria României. Actul unirii Moldovei şi Ţării Româneşti înfăptuit în 1859, care a pus bazele statului român mo­dern, reprezintă rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric. în perspectiva istorică, lupta pentru realizarea unităţii naţio­nale, apare ca o permanenţă a gîndirii, a simţirii şi acţiunii po­porului român. Unirea din 1859 îşi are rădăcinile împlîntate adînc şi puternic în întreaga dezvoltare anterioară a poporului nostru, ea a însemnat un punct de referinţă pentru eforturile depuse în con­tinuu de români în lupta pentru libertate şi unitate naţională. Năzuinţa formării unui stat uni­tar şi eliberat de dominaţie străi­nă, în care românii, strînşi lao­laltă, să-şi afirme în faţa ome­nirii propria lor menire, a dominat în întreg evul mediu gîndirea so­­cial-politică, planurile militare şi diplomatice ale înaintaşilor noştri, devenind în epoca modernă idea­lul suprem al întregii naţiuni ro­mâne, ţelul ei politic fundamen­tal. Exprimînd această realitate, Nicolae Bălcescu, pe la 1850, scria: „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei vi­teji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea po­porului, spre a o manifesta lumii. Pentru dînsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră. Pentru dînsa Horea moarte cumplită pe roată suferi." Prima unificare politică și mili­tară a teritoriului românesc, în­făptuită în 1600 în timpul dom­niei lui Mihai Viteazul, a verifi­cat cu putere de convingere forţa şi statornicia idealului poporului român de libertate şi unitate na­ţională. Memoria Unirii din 1600, în toată măreţia şi plenitudinea ei, s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la gene­raţie. Dreptul inalienabil la uni­tate şi independenţă al poporului român a reprezentat, în continu­are, dominanţa gîndirii şi acţiunii politice, diplomatice, culturale şi militare ale marilor voievozi mun­teni şi moldoveni ce au urmat. Aceleaşi idealuri au înaripat per­manent mintea, inima şi condeiul celor mai înaintate personalităţi ale culturii româneşti din întreg evul mediu şi în epoca modernă, au format substanţa a nenumărate scrieri tipărite în cele trei a­ni româneşti, alimentind flacara aspi­raţiilor multiseculare de­ unitate a tuturor românilor în pofida gra­niţelor artificiale stabilite de ma­rile imperii pe corpul aceluiaşi popor şi aceleaşi ţări. îmbrăţişat de popor, acest ideal a dobîndit o forţă de nestăvilit. Hotărîrea de a înfăptui unirea a căpătat o puternică expresie în timpul revoluţiei de la 1848, din ţările române. Avînd caracter uni­ (Continuare în pag. a 3-a) Pr. Ioan Ardelean Tmiv. Trei surori din cerul sfînt ne-a dat nouă Dumnezeu, s-avem şi noi pe pămînt ţară, grai şi curcubeu! Şi din ceruri-nalte foarte ai venit drept danie, pe pămînt să n-avem moarte, Mamă Transilvanie! Pe pămînt să nu ne fie nici o vorbă fără slovă, să ne-nveţi de veşnicie Mumă dulce, tu, Moldovă! Cîte-un soare-n orice zi graiul să ni-l aurească morţii să ne fie vii, Maică Ţară Românească! Trei surori din cerul sfînt s-au împreunat şi cîntă cît dura-vom pe pămînt româneasca doină sfîntă. Pr. Ioan Petr­aş Ce este mîntuirea? Ca să-l putem preamări pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Mîntuitor al nostru, ca să ne putem ruga cît mai bine „pentru mîntuirea sufletelor noastre" şi ca să ne împlinim partea noastră de lucrare pentru mîntuirea noas­tră, este de trebuinţă să ştim ce este mîntuirea, în ce constă ea. Cel mai bun răspuns la această întrebare îl găsim în Sfîntă Evan­ghelie, în acele texte în care sînt pomeniţi unii dintre aceia care au primit bucuria mîntuirii, dintre cei care s-au învrednicit de mîntuire. Asupra unor astfel de texte din Evanghelie ne vom opri cu gîndul în cele ce ur­mează. Din Sfîntă Evanghelie de la Lu­ca (7, 36—50) aflăm că, odată, pe cînd Domnul Hristos şedea la masă în casa unui fariseu, o fe­meie din cetate, care era păcă­­toată, stînd jos lîngă Mîn­tuitorul I-a udat picioarele cu lacrimi, I le-a şters cu părul ei, I le-a sărutat şi I le-a uns cu mir. Despre acea femeie, Domnul Hristos a zis, în auzul tuturor: „Iertate sînt păcatele ei cele mul­te, căci mult a iubit" (Lc. 7, 47), iar femeii i-a zis: „Credinţa ta te-a mîntuit; mergi în pace" (Lc. 7, 50). Luînd aminte la aces­te cuvinte ale Fiului lui Dumne­zeu, ne dăm seama că aci este vorba despre mîntuirea de păca­te, că între mîntuire şi iertarea păcatelor este o strînsă legătură, mîntuirea cuprinzînd totdeauna şi iertarea păcatelor. Să reţinem, din această împrejurare, mai ales cuvintele „credinţa ta te-a mîn­tuit". „Credinţa ta te-a mîntuit; mergi în pace" (Lc. 8, 48) i-a spus Dom­nul Hristos şi unei alte femei, care, atingîndu-se cu credinţă de poala hainei Lui, s-a vindecat de o boală grea şi îndelungată. In acest caz, mîntuirea înseamnă ie­şire din suferinţă, înlăturarea su­ferinţei, înseamnă însănătoşire. Credinţa femeii a făcut ca din fiinţa Domnului Hristos să por­nească putere vindecătoare şi să-i dea femeii aceleia sănătate. De aceea a zis Mîntuitorul: „Credin­­(Continuare în pag. a 3-a) Ieromonahul Teofil

Next