Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)

1986-01-15 / nr. 3-4

Anul 134 Sibiu, 15 ianuarie 1986 FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI n i in 'ii i ■■■Hi Nr. 3—4/1986 Omagiu Preşedintelui Ţării întregul popor îşi omagiază în aceste zile Preşedintele prin gînduri, sentimente şi fapte sărbătoreşti, cinstind eroismul şi înţelepciunea celui care de mai bine de două decenii conduce destinele Patriei noastre spre culmi tot mai înalte de civilizaţie şi progres. Emblematice pentru întreaga lucrare a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu sunt cuvintele prin care Domnia sa îndemna: „Să clădim, mergînd pînă la jertfă, fericirea patriei şi poporului român“. Din fragedă tinereţe şi-a călit convingerile şi şi-a canalizat ener­giile creatoare printr-o angajare fără rezerve, de partea clasei mun­citoare şi a forţelor care, într-o epocă în care fascismul ameninţa să întunece orizontul lumii, luptau pentru zidirea unui viitor luminos. La vîrsta de numai 15 ani, tînărul Nicolae Ceauşescu a participat în 1933, ca reprezentant al tineretului democrat din Capitală, la Confe­rinţa luptătorilor antifascişti din România şi a fost ales membru al Comitetului Naţional Antifascist, alături de personalităţi bine cunos­cute ale vieţii publice româneşti. Calităţile sale de eminent conducă­tor al clasei muncitoare au fost strălucit ilustrate prin rolul pe care l-a avut în organizarea manifestaţiei populare de la 1 Mai 1939, una din marile manifestaţii împotriva ameninţării fasciste din Euro­pa. Această acţiune avea să capete încă din acele zile o importanţă istorică, întrucît ea venea în sprijinul înfăptuirii unităţii clasei mun­citoare, al creării Frontului Popular Antifascist, al cărui scop prin­cipal îl constituia salvgardarea independenţei, a suveranităţii naţio­nale şi a integrităţii teritoriale a ţării. Deţinerea în închisoare sau lagăr nu l-au împiedicat pe militantul revoluţionar Nicolae Ceauşescu să participe la fixarea obiectivelor de luptă ale poporului, care vor culmina cu Revoluţia de eliberare na­ţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944, dată de la care calităţile sale moral-politice, formate într-o îndelun­gată perioadă de acţiuni şi sacrificii, îl vor impune în conştiinţa po­porului ca pe un militant curajos, iubit de mase şi care se va afla în cele dinţii rînduri ale realizărilor care vor urma. Alegerea Domniei Sale, în 1965, în fruntea destinelor naţiunii noas­tre este asemănată cu deschiderea unui mare şantier care a cuprins în mişcarea şi patosul construcţiei, întreg întinsul ţării. Această ale­gere a inaugurat o nouă epocă, pe care în mod firesc şi fericit po­porul o asociază cu numele ctitorului ei, numind-o Epoca Ceauşescu, în care ţara a progresat cel mai mult, a făcut paşii cei mai marcanţi spre viitorul ei luminos, dezvoltîndu-şi în ritmuri altădată de necon­ceput industria şi agricultura, cercetarea, învăţămîntul şi cultura. Ţa­ra întreagă, judeţele şi localităţile ei au îmbrăcat un chip nou. Aces­tei dezvoltări interne îi corespunde o tot mai puternică afirmare a României, a Preşedintelui ei pe planul vieţii internaţionale. Biserica Ortodoxă Română, care alături de celelalte culte din ţara noastră s-a bucurat de climatul de deplină libertate religioasă, înscri­ind realizări de seamă in toate domeniile activităţii sale specifice, se alătură astăzi întregii naţiuni, omagiind pe Preşedintele ţării, zidito­rul unei epoci noi, al cărui ideal îl constituie fericirea patriei şi po­porului român. Redacţia Unirea Principatelor Române — moment de răscruce în istoria poporului român In dezvoltarea vieţii naţionale a poporului român, anul 1859 reprezintă un moment de răscruce. El traduce idealul unirii în faptă, două dintre provinciile istorice româneşti se unesc într-un singur stat, încununînd astfel un lung drum de eforturi şi de nă­zuinţe ale poporului român. Despărţiţi de vicisitudinile istoriei în formaţiuni politice separate, lup­­tînd din greu cu invadatorii străini pentru apărarea fiinţei lor de neam şi a pămîntului străbun, românii nu şi-au pierdut niciodată conştiinţa uni­tăţii în cadrul conturului dacic, pen­tru ei Carpaţii şi Milcovul au sem­nificat mereu numai un hotar artifi­cial. O spun răspicat atîţia şi atîţia cărturari, ale căror mărturii sînt cu atît mai preţioase cu cît ele vin din vremi cînd conceptul de naţiune era încă necunoscut şi cînd conştiinţa naţională, în accepţiunea modernă a cuvîntului, era departe de a se fi trezit. In plină epocă feudală, Gri­­gore Ureche scria semnificativele cu­vinte: ,,de la Rîm ne tragem“, iar Miron Costin explica mai clar şi mai categoric ideea unităţii româneşti: „Numele cel mai adevărat, autentic de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dînşii şi . . . acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi mol­dovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei .. ., rumân înseamnă romanus şi unul cînd întreabă pe celălalt despre limbă, zice pînă în ziua de azi: ştii rumâneşte? nu zice „moldoveneşte“ ... La rîndul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, eru­ditul epocii brîncoveneşti, scria că pe românii de pe cele două versante ale Carpaţilor „tot români îi ţi­nem . . . toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură“. E rîndul marelui cărturar Dimitrie Cantemir, al lup­tătorului Inochentie Micu, al repre­zentanţilor Şcolii ardelene să arate românilor originea lor nobilă comu­nă, identitatea lor de aspiraţii. Ho­rea se intitula „Rex Daciae“, iar slugerul Tudor Vladimirescu ridica un steag de luptă socială şi redeş­teptare naţională care a trezit­­ă­(Continuare în pag. a 3-a) Gheorghe S. Grăniceri Moş Vasile l-a văzut pe Vodă Cuza Moş Vasile, unul dintre bătrînii sa­tului nostru, a însăilat pe salba vieţii lui aproape o sută de ani. In tinereţe, după terminarea cătă­­niei, s-a înturnat la casa părintească, s-a însurat şi şi-a tocmit gospodărie precum erau şi sînt şi astăzi datinile şi rosturile vieţii noastre de­ aici. Moda portului orăşenesc şi schim­bările obiceiurilor străbune menite să tulbure rînduiala vieţii tihnite de sat, nu l-au ispitit: a rămas acelaşi om „dintr-o bucată“, credincios rîn­­duielilor părinteşti. Şi-a păstrat me­reu graiul străbunilor şi portul bă­­trînilor: opinci, iţari, cămaşă înflo­rată cu pui, încins cu şerpar, ilic de dimie, pe umeri suman, iar pe cap şi iarna şi vara, căciulă cucă. Amintirile de toate felurile, pe care le depăna mai cu seamă în serile de iarnă, n-ar încăpea nici într-o carte de istorie. Ii plăcea să povestească, iar nouă, celor adunaţi în jurul lui, ne plăcea să ascultăm. Şi avea moşul un dar al povestirii de te vrăjea cu vorba lui molcomă şi te făcea să plăzmu­­ieşti din gînduri, oameni şi întîm­­plări ce înfiorau inima şi furnicau trupul. Căci şi darul acesta al povestirilor, ca şi alte daruri cu care sînt înzes­traţi unii oameni, nu se întîlneşte pe toate drumurile şi mai ales nu la fitecine. Avea el undeva, în anume unghere ale fiinţei lui, rostuite adu­ceri aminte, pe care le auzise de la alţii sau pe care le trăise el însuşi sau la care fusese martor trăitor, şi aceste aduceri aminte le aşezase pe fiecare la şartul lor, cu grijă, cu migală şi răbdare, de unde apoi în răstimpuri şi la vremi potrivite le scotea, le scutura de colbul uitării, le reîmprospăta, trezindu-le din nou la viaţă, şi le înfăţişa celor doritori să-l asculte. — Moşule, te rugăm să ne poves­teşti cum a fost cu trecerea lui Vodă Cuza prin Tîrgul Rîmnicului? (Continuare în pag. a 3-a) Pr. Ionel I. Bisceanu ­ 1986 — Anul Internaţional al Păcii Anul în care am intrat are ca emblemă simbolică ramura de măs­lin, după cum se ştie, încheierea, la 24 octombrie 1985, a sesiunii aniversare a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite — legată de împlinirea a 40 de ani de la înfiinţarea importantului forum mondial — a coincis cu proclamarea lui 1986 drept „Anul Interna­ţional al Păcii“. Anul cel nou aduce astfel omenirii mari speranţe de mai bine. Temeiul acestor speranţe îl constituie, desigur, unele evenimente internaţionale din anul trecut, proclamat de O. N. U„ în urma unei generoase iniţiative româneşti, drept „Anul Internaţional al Tinere­tului“. Bilanţul realizărilor anului 1985 este, în general, pozitiv. Popoarele au devenit din ce în ce mai conştiente de necesitatea acţiunilor hotărîte şi solidare pentru realizarea păcii mondiale. Ac­ţiunile pentru dezarmare şi pace s-au înmulţit şi s-au intensificat continuu. Se poate spune pe drept cuvînt că astăzi popoarele nu numai că doresc pacea, dar şi luptă pentru asigurarea ei. Pentru 1986, popoarele lumii şi-au luat ca deviză pacea. Păşind în noul an, am intrat, deci, într-o perioadă calendaristică în cuprinsul căreia acţiunile pentru dezarmare şi pace, permanent necesare atîta vreme cît în lume va persista pericolul unei confla­graţii mondiale, vor dobîndi amploare, se vor intensifica, sub egida prestigioasei organizaţii mondiale. Este un adevăr unanim acceptat că pacea constituie problema fun­damentală a lumii contemporane. Cercetările specialiştilor arată că un război nuclear ar duce la distrugerea totală a civilizaţiei pe pla­netă. Nimic nu poate fi mai important şi mai urgent decît salvgar­darea existenţei umane, decît apărarea viitorului omenirii. Este bine cunoscută şi unanim apreciată pe plan mondial activi­tatea consecventă şi dinamică a ţării noastre, a Domnului Preşedinte Nicolae Ceauşescu, împotriva cursei înarmărilor, pentru dezarmare, pentru dezvoltare şi pentru pace. După cum se ştie, la 9 noiembrie 1985, Adunarea Generală a O. N. U. a adoptat în unanimitate o nouă şi valoroasă iniţiativă a României, anume „Apelul solemn“ adresat statelor aflate în conflict de a pune capăt neîntîrziat ostilităţilor militare şi de a trece la reglementarea paşnică a diferendelor lor, concomitent cu „Angajamentul solemn“ al tuturor statelor membre ale O. N. U. de a se abţine de la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa şi de a reglementa problemele litigioase numai prin mijloace paşnice. Prin această nouă iniţiativă, ţara noastră se afirmă, o dată mai mult, ca unul din factorii cei mai constructivi ai vieţii inter­naţionale. Atît deviza sub care se desfăşoară viaţa internaţională a anului în curs — pacea —, cît şi unanimitatea realizată la O. N. U. de amintita iniţiativă românească ne dau dreptul să afirmăm, cu ura­rea tradiţională, că „semne bune anul­are“. Ce se aşteaptă de la Anul Internaţional al Păcii? Evident, omenirea speră ca acest an să înregistreze, în sfîrşit, mult aşteptatele măsuri concrete, menite s-o izbăvească de spectrul unui nou război mondial, să marcheze realizări hotărîte pe calea destin­derii, dezarmării şi păcii. însăşi proclamarea lui 1986 drept Anul Internaţional al Păcii dă expresie voinţei generale ca procesul de zidire a unei lumi noi, fără războaie şi fără arme, să înceapă acum, iar nu să fie amînat pe mai tîrziu. Interpret al acestei voinţe una­nime a popoarelor se face Domnul Preşedinte Nicolae Ceauşescu prin vibranta chemare: „Acum, pînă nu este prea tîrziu, pînă nu au început să cadă primele bombe atomo-nucleare, pînă nu s-a dat drumul rachetelor cu diferite raze de acţiune cu încărcătură nu­cleară, în numele popoarelor noastre, al viitorului planetei, să tre­cem peste orice alte considerente, să acţionăm pentru distrugerea armelor nucleare, pentru înlăturarea primejdiei unui război mondial, a unei catastrofe nucleare, să facem totul pentru a răspunde aştep­tărilor tuturor naţiunilor lumii.“ în centrul preocupărilor legate de acest an se va situa încetarea cursei înarmărilor, îndeosebi a înarmărilor nucleare şi trecerea la dezarmare, în primul rînd la dezarmarea nucleară. Căci, după cum sublinia Domnul Preşedinte Nicolae Ceauşescu în Mesajul de Anul Nou, „problema fundamentală a epocii noastre este oprirea cursei înarmărilor, îndeosebi a înarmărilor nucleare, apărarea dreptului suprem al oamenilor, al popoarelor la existenţă, la viaţă, la libertate şi pace“. Pe această linie, prezintă o deosebită importanţă declaraţia celor două mari puteri, Uniunea Sovietică şi S. U. A., că înţeleg pe­ricolul nuclear, că se pronunţă pentru reducerea arsenalelor nucleare strategice, angajamentul lor de a nu urmări supremaţia militară. Alături de dezarmare, pe agenda Anului Internaţional al Păcii vor figura, desigur, alte probleme de mare importanţă pentru pacea lumii: securitatea europeană, lichidarea focarelor de încordare de pe glob, crearea de zone fără arma nucleară şi fără arma chimică etc. Reaşezarea pe baze sănătoase a economiei mondiale, soluţionarea ansamblului problemelor subdezvoltării, crearea unei noi ordini eco­nomice internaţionale reprezintă o altă mare cerinţă pe agenda noului an. Viaţa relevă strînsa interdependenţă între problemele dezarmării şi cele ale dezvoltării, ale creării noii ordini economice internaţionale. Atingerea acestor obiective impune, desigur, acţiunea consecventă şi solidară a tuturor popoarelor, a tuturor factorilor iubitori de pace, a oamenilor de bine de pretutindeni. Anul Internaţional al Păcii implică şi pentru Bisericile creştine un aport sporit la efortul pentru dezarmare, dezvoltare şi pace. Pe lîngă temeiuri fireşti, slujirea creştină a idealului păcii are o profundă şi clară motivaţie teologică, o teologie a păcii, care nicio­dată n-a fost încărcată cu atîta responsabilitate ca în epoca noastră. Angajarea Bisericilor în efortul de realizare a păcii are la bază concepţia creştină despre pace ca dar dumnezeiesc, dar şi ca misiune de realizat, ca îndatorire a creştinilor. Pacea, în sensul ei plenar, pacea vestită de profeţi ca realizarea atotcuprinzătoare a epocii me­sianice, în strînsă legătură cu dreptatea, pacea ca actualizare per­manentă a operei de împăcare săvîrşită de Mîntuitorul Hristos, pacea, această „maică a tuturor bunurilor“, cum o numeşte Sf. loan (Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. Vasile Mihoc

Next