Telegraful Român, 1987 (Anul 135, nr. 1-48)
1987-01-01 / nr. 1-2
Pag- 2 TEOCTIST, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Calendar ortodox 1987, Bucureşti 1987 Iată un lucru necesar, practic şi bun pentru credincioşi, un calendar portativ, avînd doar dimensiunile 9X14. In loc de Cuvînt înainte Editura a pus impresionantul salut adresat credincioşilor şi Inainte stătătorilor acestora, cu prilejul intronizării Prea Fericirii Sale Teoctist. ,,Imi deschid braţele părinteşti şi îmbrăţişez cu întreaga căldură pe toţi credincioşii sfintei noastre Biserici, atît pe cei de aproape, care îşi împlinesc rosturile vieţii lor pe străvechea glie străbună, cît şi pe ierarhii, slujitorii şi credincioşii parohiilor ortodoxe de peste hotare, care păstrează aprinsă cu rîvna lor românească, candela credinţei dreptmăritoare şi chipul ţării străbune, încredinţîndu-i pe toţi de dragostea şi preţuirea mea.“ Urmează: Rugăciunile începătoare, Rugăciuni de dimineaţă, Rugăciuni de seară, Despre dragoste, Despre unitatea credinţei, Despre pace, Din opera sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nissa şi Marcu Ascetul. Capitolul următor îl constituie, partea calendaristică de la Ianuarie— Decembrie, urmează apoi îndrumări bisericeşti, privind zilele de post, indicarea timpului în care nu se fac nunţi, Moaşte de Sfinţi la noi în ţară, precum ale Sfintei Cuvioase Paraschiva, aflătoare în catedrala mitropolitană din Iaşi, ale Sfîntului Dimitrie cel Nou din Basarabi aflătoare în Catedrala sfintei Patriarhii din Bucureşti, ale Sfîntului Grigorie Decapolitul care se găsesc la mănăstirea Bistriţa-Vîlcea, ale Sfintei muceniţe Filofteia din paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş, ale Cuviosului Nicodim de la Tismana, din moaştele căruia se află numai degetul cel mare de la mîna dreaptă la Mănăstirea Tismana, ale Sfinţilor martiri Zotic, Atal, Kamasie şi Filip care se află la Mănăstirea Cocoş, din judeţul Tulcea. Capitolul: Biserica Ortodoxă Română, aduce date istorice de la începuturile creştinismului la români pînă la 9 noiembrie 1986 ziua alegerii Prea Fericitului Teoctist în demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ultimul capitol îl constituie organizarea Bisericii Ortodoxe Române pe mitropolit cu indicarea titularilor, mitropoliţi, episcopi şi vicari episcopi. Capitolul ia în schemă şi pe românii ortodocşi de peste hotare, pe cei din S. U. A. cu sediul la Detroit- Michigan şi pe cei din Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Ultimele 6 pagini sunt lăsate libere pentru însemnări. Pe cît de redus ca extensiune pe atît de îmbelşugate pot fi roadele pe care le aduce credincioşilor noştri Calendarul portativ ortodox pe 1987. Pr. prof. Nicolae Neaga Prezenţa istorică a Transilvaniei Cartea recentă Istoria Transilvaniei în istoria şi conştiinţa românilor, sub redacţia şi coordonarea prof. C. Gh. Marinescu (Iaşi), conţine o serie bogată de noi cercetări istorice menite să elucideze unele detalii ale trecutului acestei provincii, adevărată „cetate daco-romană, leagănul românismului“, cum scria Eminescu acum mai bine de un secol. Aspectele dinamice ale prezenţei Ardealului în evoluţia istorică a poporului nostru şi cadrul general istoric şi geografic sunt conturate în sintezele semnate de Gh. Platon („Transilvania în istoria poporului român; repere geografice şi social-politice“), de V. Cristian („îndemnurile trecutului naţional în lupta pentru unitate statală“). In legătură cu premisele Marii Uniri, Nichita Adăniloaie scrie despre „rolul reformelor lui Cuza“, Ion Agrigoroaiei despre „apelul la Unirea din 1859 — argument în realizarea Marii Uniri“, autor şi al studiului despre „Transilvania în cadrul României întregite“. Rolul unor personalităţi de seamă în lupta pentru Unire este analizat în studiile semnate de C. Gh. Marinescu (despre V. A. Urechia), Gh. Buzatu (N. Titulescu), Gh. I. Florescu (Nicolae Filipescu), Mihai Vatavu (Barbu Delavrancea), Ioan Pogana (Vasile Goldiş), D. Şandru şi I. Saizu (Traian Vuia), Ion Humă (Vasile Pârvan), Mioara Topoliceanu (Lucian Blaga); studiul despre „ideea unităţii naţionale a poporului român la Grigore Ureche“ de Crina Bratiloveanu şi Carmen Dinescu trebuia pus însă la începutul seriei de mari perpersonalitâţi angajate în procesul Unirii. Perspectiva asupra trecutului ne dezvăluie şi alte aspecte ale solidarităţii naţionale, alte momente şi factori de coeziune etnică; studiile semnate de Mihai Iacobescu, Ion (Continuare în pag. a 3-a) Prof. Gh. Bulgăr Aurel Vlaicu . . . (Continuare din pag. 1) Bucureşti să-l pună pe Vlaicu în legătură cu personalităţi culturale şi politice in frunte cu Spiru Haret, D. D. Patrăşcanu şi alţii. Cu primul avion lucrat la Arsenalul Armatei a zburat prima dată la 16 iunie 1910, aeroplan Inventat, construit şi pilotat de un român, intrind în felul acesta şi România în rîndul ţărilor pentru cucerirea aerului. Fraţii Wright zburaserâ pentru prima dată In S.U.A. In decembrie 1903. Cu al doilea aparat, Vlaicu, s-a înălţat pentru prima oară. In aprilie 1911, In faţa prietenilor O. Goga, Şt. C. Iosif şi Ilarie Chendi, fiind construit la Şcoala superioară de arte şi meserii. Cu acest avion a făcut o demonstraţie de virtuozitate, zburînd pînă la înălţimea de 800 metri, cu prilejul adunării generale a Astrei la Blaj, unde s-au sărbătorit 50 de ani de la fondarea celei mai importante societăţi culturale de dincoace de Carpaţi. Zborul lui Vlaicu, la Blaj, în faţa a peste 30.000 de români a însemnat apogeul serbărilor, prin executarea primei demonstraţii aviatice în Transilvania. Aşa după cum consemna O. C. Tâslauanu, secretar al Astrei, „în Blaj ... înălţat în văzduh primul aeroplan românesc, dovedind tuturora triumful geniului naţional“. Pe chipurile celor de faţă se citea o satisfacţie fără margini, căci înălţarea lui Vlaicu, fiu al meleagurilor ardelene, simboliza încă un triumf românesc în lupta pentru dreptate socială şi naţională. Marele dramaturg I. L. Caragiale, care venise tocmai de la Berlin să asiste la serbările Astrei i-a spus emoţionat, cu lacrimi în ochi: „Eşti cel mai mare geniu al poporului nostru, băiete. Să trăieşti ! Avem şi noi cu cine să ne mîndrim.“ La inviaţia lui O. Goga, secretarul literar şi A. Bârseanu, preşedintele Astrei, A. Vlaicu soseşte la Sibiu pentru o altă demonstraţie, eveniment consemnat în presa română şi germană. In „Telegraful Român“ din 25 august/7 septembrie 1911 apărea următorul Apel al Asociaţiunii semnat de A. Bârseanu: ....... Ne împlinim o plăcută datorie, cînd luăm sub ocrotirea aşezâmîntului nostru cultural această izbîndă a ştiinţei, care face cinste neamului românesc.“ Din cauza timpului nefavorabil n-a putut zbura în ziua de 17 septembrie spre întristarea inventatorului, întrucît se adunaseră peste 20.000 de români şi saşi, venind foarte mulţi din Împrejurimi, între care săliştenii cu un tren special. Abia duminica următoare la 24 septembrie reuşeşte să zboare, pe un vînt puternic, pe cimpul exerciţiilor militare (cartier Hipodrom III), aterizînd în apropiere de Şelimbăr. Tot pe vînt a zburat duminica următoare la Braşov, dînd dovadă de mult curaj, dar şi de măiestrie în pilotarea aparatului. După reîntoarcerea la Bucureşti îi apare cartea Aeroplanul Vlaicu (1911). La insistenţa prietenului său O. Goga se înscrie la marele concurs de la Aspern — iunie 1912 — la care au participat 43 de concurenţi din 8 ţări, ciştigînd mai multe premii II şi unul I. Ziarul „Românul“ din Arad consemna următoarele la 30 iunie: „Aurel Vlaicu depăşind adversari redutabili a ieşit biruitor în unul din primele concursuri de aviaţie. Epopeea neamului românesc în care ne-am impus străinătăţii este consemnată prin trei localităţi: Plevna, Montpellier şi Aspern.“ După succesul de la Aspern, A. Vlaicu îşi începe un turneu demonstrativ în mai multe localităţi: Arad, Lugoj, Haţeg, Orăştie, Virşeţ, Alba Iulia, Sălişte, Tg. Mureş, Dumbrăveni. Tot acum „Românul“ iniţiase o colectă pentru construirea avionului Vlaicu III. Odată cu perfecţionarea aeroplanelor sale şi îmbunătăţirea tehnicii pilotajului, pe A. Vlaicu îl frămînta tot mai mult trecerea Carpaţilor, aceasta avînd pentru români şi o semnificaţie politică, zborul simbolizînd înlăturarea graniţei nedrepte. Cum la 1913 existau numeroase avioane în dotarea armatei române, Vlaicu se temea să nu i-o ia altcineva înainte. La 14 septembrie 1913 urma să aibă loc la Orăştie adunarea generală a Astrei, unde fusese invitat. Deşi cu cîteva zile înainte renunţase la acest gînd, totuşi în ultimul moment se răzgîndeşte, iar la 13 septembrie, într-o zi nefastă, încercă imposibilul: trecerea Carpaţilor. In apropiere de Cîmpina avionul se prăbuşeşte în mod „misterios“, dispărînd la numai 31 de ani unul dintre cele mai mari genii tehnice ale naţiunii. Adunarea generală a Astrei de la Orăştie se transformă dintr-o adunare de sărbătoare în una îndoliată. Presa a consemnat această dramă, apărînd sute de articole, iar din noianul lor ne-am oprit asupra unui fragment redactat cu sensibilitate şi dramatism de neîntrecutul gazetar O. Goga, prietenul cel mai apropiat al lui Vlaicu. „Acum Vlaicu nu mai este. L-a fulgerat visul nostru al tuturora în care s-au muiat şi aripile lui: să treacă munţii, să dărîme în conştiinţa milioanelor stavila care ne desparte. .. . Vlaicu e primul sol al unui vis milenar, întîiul soldat căzut pe-un cîmp de bătaie, cel dinţii sînge vărsat pentru trecerea Carpaţilor.“ Profetice cuvinte. Aurel Vlaicu a fost prima jertfă din cele 800.000 care au stat la baza desăvîrşirii unităţii statale, act pecetluit la 1 Decembrie 1918 de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1—2/1987 Pregătirea Sfîntului şi Marelui Sinod Ortodox reorientări în funcţie de cerinţele lumii de azi. Mileniul al doilea a fost al despărţirilor. Al treilea ar fi bine să ne găsească din nou uniţi. O mie de ani de despărţiri pot fi de ajunşi Sunt 1000 de ani de păcate împotriva lui Dumnezeu, şi trebuie să ne reîmpăcăm cu Dumnezeu. Vrem pace, dar Dumnezeu vrea un preţ pentru ea, aşa cum a cerut întotdeauna, precum ne arată Scriptura, şi anume: întoarcerea spre El, întoarcerea la Bine, Adevăr, Egalitate, Libertate, Dreptate. Biserica Ortodoxă Română salută pe toţi delegaţii sfintelor Biserici surori şi se uneşte în rugăciune, împreună cu toţi, pentru succesul celei de-a IlI-a Conferinţe panortodoxe preconciliare“, în continuare secretarul Conferinţei Preconciliare, Mitropolitul Damaskinos, a prezentat cele patru rapoarte pregătitoare ale celei de-a treia Conferinţe Preconciliare. In legătură cu fiecare, conducătorul delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române a luat cuvîntul, făcînd observaţii din care rezumăm următoarele: 1. în legătură cu readaptarea postului, ne-am declarat împotriva titlului acestei teme, întrucît el ar putea scandaliza pe credincioşii noştri, crezîndu-se că vrem să schimbăm regulile canonice cu privire la post. Am propus schimbarea titlului printr-unul mai scurt şi mai neutru, cum ar fi de pildă importanţa postului şi practicarea lui în zilele noastre. în fapt, referatul pregătitor vorbeşte de o readaptare, dar noi nu trebuie s-o considerăm ca atare, ci doar ca o folosire cu discernămînt a regulii, poate mai mult decît a fost folosită în trecut, aceasta mai ales în ceea ce priveşte pe cei care trăiesc în cazărmi, în internate şcolare, pe şantiere de muncă etc. E greu pentru aceştia să respecte regulile canonice, dar pentru aceasta nu trebuie schimbate regulile, ci trebuiesc date îngăduinţe, potrivit iconomiei care în documentul nostru trebuie accentuată ceva mai mult. în sensul acesta am propus să se extindă acea parte a documentului care vorbeşte despre modul cum trebuie aplicată iconomia, şi anume, să se spună că ea rămîne în competenţa episcopilor şi a duhovnicilor. Nu e vorba deci de nici o readaptare, ci e vorba de o aplicare cu mai multă înţelepciune a vechilor rînduieli, la situaţia lumii de astăzi. 2. In legătură cu tema: Dialogurile cu celelalte Biserici, am apreciat că textul propus e bun, echilibrat şi, aşa cum a spus secretarul Conferinţei Pregătitoare, precis şi prudent. Totuşi, am apreciat că el e mai puţin precis decît prudent, sau, în unele locuri, e prea prudent, ceea ce denotă un fel de teamă a Ortodoxiei de aceste dialoguri. Este adevărat că Ortodoxia trăieşte o nouă experienţă, şi, această experienţă pune în joc conştiinţa Bisericii, dar lumea de astăzi aşteaptă de la Biserici o mişcare spre o unitate. Documentul face afirmaţii importante cu privire la faptul că numai Biserica Ortodoxă poate fi numită Biserică. Poate că ar trebui să evităm afirmaţii prea radicale, ca să nu-i scandalizăm de la început pe cei cu care dialogăm. Documentul vorbeşte destul de mult despre o anumită nelinişte printre Biserici, cu privire la unele dialoguri. Am dori ca aceste nelinişti să fie mai explicite pentru ca cei ce vor citi documentul nostru să ştie exact despre ce este vorba. In continuare am exprimat aprecierea faţă de recomandarea documentului ca toţi ortodocşii să se prezinte la diferitele dialoguri cu puncte de vedere comune, ca să nu ne dăm în spectacol în faţa celorlalte confesiuni, scoţînd în evidenţă unele disensiuni dintre noi. Pentru aceasta, la nevoie, se pot convoca conferinţe pregătitoare panortodoxe. 3. în legătură cu implicarea ortodoxă în mişcarea ecumenică, în numele Bisericii Ortodoxe Române ne-am declarat de acord cu documentul, arătînd totuşi că ar trebui să se insiste mai mult pe lîngă Consiliul Ecumenic, ca să dea mai multă atenţie Declaraţiei de la Sofia, în care ortodocşii şi-au exprimat dezideratele lor. Ştim că noul Secretar General al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Emilio Castro afirmă mereu că e gata să dea ortodocşilor mai multe locuri în conducerea Consiliului şi în Comisiile de lucru; trebuie să facem totul ca aceste promisiuni să devină fapte. Am arătat apoi că rămîne în continuare o problemă nerezolvată, procedura de adoptare a hotărîrilor în Consiliul Ecumenic , deoarece majoritatea e protestantă şi maşina de vot ne poate oricînd pune în minoritate, sau chiar ne poate elimina reprezentanții, dacă unii nu le-ar plăcea. Trebuie făcut ceva ca această metodologie să fie schimbat. în legătură cu toate dialogurile angajate de ortodocşi, conducătorul delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române a propus să reiasă cu claritate din toate documentele Conferinţei Preconciliare că dialogurile iniţiate la nivel panortodox, nu pot fi întrerupte decît tot printr-o hotărîre panortodoxă. Dacă vreo Biserică are probleme bilaterale cu o altă Biserică cu care sîntem în dialog, fie că rezolvă această problemă bilaterală, fie că o aduce la cunoştinţa tuturor Bisericilor ortodoxe spre a se lua o hotărîre comună, dacă dialogul cu Biserica respectivă va continua, sau se va întrerupe pînă la rezolvarea diferendelor. Nici o Biserică nu are singură dreptul de veto în legătură cu vreun dialog. E liberă să nu participe, dacă nu vrea, dar nu poate obliga celelalte Biserici să nu par(Continuare din pag. 1)ticipe. Cel mai bun lucru e consultarea panortodoxă prealabilă. 4. In legătură cu punctul al patrulea de pe ordinea de zi şi, anume Problema păcii şi a luptei împotriva discriminărilor, în numele Bisericii Ortodoxe Române s-au făcut următoarele observaţii: „Mă scuz pentru unii termeni din intervenţia mea, care vor putea apărea unora dintre D-stră cam duri. Ei vor fi însă expresia sincerităţii şi a unei opinii personale care se bazează pe realităţile vieţii, realităţi care mi se par absente din document. Chiar dacă nu voi fi foarte sistematic, voi încerca să fiu foarte clar. Deocamdată, ţin să apreciez utilitatea documentului şi faptul că el va figura pe agenda Sfîntului şi Marelui Sinod. Am crezut însă că va fi un document al vremii noastre şi nu un text pios, o predică bună pentru secolul al cincilea, al cincisprezecelea, şi pentru orice vreme, dar nu pentru situaţiile grele cu care este confruntată lumea şi Biserica astăzi. Aş vrea să fiu bine înţeles. Teologic vorbind, textul e bun. Toţi putem accepta teologia păcii aşa cum e exprimată ea pe temeiuri biblice şi patristice. Atît numai că, accentul cade pe mărturia de principiu pe care o dă Biserica, şi nu pe îndatoririle ei practice. E ceea ce, spunem noi, constituie un bun text pe verticală. Ii lipseşte însă totalmente latura orizontală, legătura cu viaţa concretă, metodele pe care le recomandă Biserica pentru instaurarea unei păci durabile în lume. Documentul vorbeşte despre rugăciune, dar nu vorbeşte deloc de faptul că oamenii pot face şi altceva pentru pace, şi că ei poartă răspunderea faţă de ceea ce se întîmplă în lume. Se lasă impresia că ceea ce se petrece e inevitabil. Documentul nu arată deloc că nu poate exista pace fără dreptate socială, deşi această idee se află din belşug atît în Sf. Scriptură, cît şi în toată literatura patristică. Ba chiar, la un moment dat, documentul se întoarce la soluţia milosteniei ca soluţionare a dreptăţii sociale, ceea ce este cu totul anacronic în vremea noastră. Noi ştim toţi că pace fără dreptate socială nu se poate, iar dreptate socială fără o nouă ordine economică internaţională, de asemenea nu se poate. Toţi ştim că toate tensiunile din lume, toate diferendele ideologice vin din motive economice, aşa că documentul trebuie neapărat să facă menţiune despre aceasta şi să fixeze poziţia Bisericii Ortodoxe în legătură cu aceasta. Documentul nu spune nimic despre ceea ce unele Biserici au şi întreprins în această privinţă, de pildă despre faptul că în România toate cultele au organizat deja trei întruniri religioase în apărarea păcii şi pentru dezarmare. Documentul nu conţine deloc recomandări practice. Iată, de curînd, România prin Preşedintele Nicolae Ceauşescu a propus reducerea cheltuielilor militare şi a armamentelor cu 5%, la nevoie chiar unilateral, spre a da un exemplu de acţiune practică în favoarea păcii. Biserica noastră şi Cultele din România au aderat cu entuziasm la această iniţiativă. Oare Bisericile Ortodoxe, în general, nu au nimic de spus despre astfel de iniţiative practice? Oare nu avem nimic de zis cu privire la ameninţarea care ne paşte pe toţi şi anume ameninţarea cu războiul atomic şi continuarea cursei înarmărilor? Oare avem dreptul să ignorăm toate acestea, şi să prezentăm un document pur teologic, lipsit de orice contact cu viaţa şi cu realitatea ei? Părerea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române este că documentul trebuie să fie un pod între principiile noastre, şi nevoile lumii de azi, şi un act care să se adreseze lumii şi conducătorilor popoarelor, pentru a-i angaja pe drumul dezarmării şi al păcii. Altfel rămînem într-un ghettou al bunelor intenţii, fără nici o urmare practică. În afară de acestea, documentul prezentat nu afirmă necesitatea colaborării Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine şi cu celelalte religii, în vederea apărării păcii şi luptei pentru dezarmare. Unii au zis aici că trebuie să ne ferim să ne amestecăm în politică. Sunt de acord dar, a apăra pacea nu înseamnă politică. Nu ne amestecăm în conflictul dintre ideologii, dar avem datoria să proclamăm calea dialogului ca singura cale de rezolvare a tuturor conflictelor și a diferendelor ideologice. In scurt, avem nevoie de un document actual, ancorat în istorie, nu abstract, un text care să fie nu numai plin de bune principii ci şi de atitudini practice.“ Această intervenţie a dus apoi la modificarea substanţială a documentului, în care a fost introdusă cea mai mare parte din ideile expuse de delegatul Bisericii Ortodoxe Române. Trecîndu-se la analiza amănunţită a documentelor, s-au alcătuit patru Comisii de lucru potrivit celor patru teme de pe ordinea de zi. Cele patru Comisii, pe baza discuţiilor din plenară, au modificat documentele, dindu-le forma finală. Conducătorul delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, a fost ales preşedinte al Comisiei a II-a, care s-a ocupat cu alcătuirea documentului final, privitor la Dialogul Ortodoxiei cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine. înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae Corneanu a fost repartizat în comisia care s-a ocupat de Documentul Ortodoxia şi Pacea în lume. Prea Sfinţitul Episcop Nifon Mihăiţă a fost repartizat în Comisia care s-a ocupat de importanţa postului şi practicarea lui în zilele noastre. Profesorul Ioan Bria a fost repartizat în Comisia care s-a ocupat de Raportul dintre Biserica Ortodoxă şi Mişcarea ecumenică. In Comisia care a studiat dialogurile dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte Biserici creştine a fost repartizat, în calitate de consilier, profesorul Dumitru Popescu. Profesorul Ştefan Alexe a fost ales în Comisia de trei, care a pregătit propuneri cu privire la viitoarele teme ale următoarei Conferinţe Preconciliare. Cînd documentele, după discuţii ample, şi-au căpătat forma finală, au fost aduse din nou în plenară, au fost rediscutate şi unde a fost nevoie au fost reamendate, după care au fost aprobate în unanimitate. Această a treia Conferinţă Preconciliară s-a încheiat cu un succes desăvîrşit şi s-a exprimat speranţa că, dacă se va lucra în acelaşi ritm şi în aceeaşi bună cooperare, se va putea spera că Sfîntul şi Marele Sinod se va ţine încă în vremea noastră, speranţă care se cam pierduse după cea de-a doua Conferinţă Preconciliară, cînd delegaţii se despărţiseră fără a fi reuşit să alcătuiască documente finale, unanim acceptate. Comisia celor trei însărcinaţi cu propunerea temelor viitoarei Conferinţe Preconciliare a propus ca aceste teme să fie următoarele: 1. Autocefalia şi modul ei de proclamare 2. Autonomia şi modul ei de proclamare 3. Dipticele, adică ordinea canonică a Bisericilor 4. Diaspora Ortodoxă şi modul ei de administrare. De îndată ce Bisericile însărcinate cu elaborarea unor propuneri în legătură cu aceste teme, îşi vor trimite propunerile la Secretariatul viitorului Sinod, respectiv înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Damaschinos al Elveţiei, acesta va proceda la convocarea uneia sau mai multor consultaţii pregătitoare, care să alcătuiască documentele care se vor prezenta ca propuneri la cea de-a patra Conferinţă Preconciliară. Aceste pregătiri ar urma să se desfăşoare cît mai repede posibil, respectiv în maximum trei ani, sau dacă se va putea şi mai repede. Propunerile au fost acceptate. Cea de-a treia Conferinţă Preconciliară şi-a încheiat lucrările cu succes şi dă speranţe pentru o evoluţie pozitivă a lucrurilor în vederea organizării cît mai curînd a Sfîntului şi Marelui Sinod Ortodox. Gînduri creştine ... (Continuare din pag. 1) panie de într-ajutorare atît de eficace prin predicile sale Incit a salvat ţinuturi întregi de la mizerie. Atît de mult l-au iubit şi l-au respectat contemporanii Incit chiar şi evreii şi păginii au plins la moartea lui. Iată de ce a rinduit Biserica pilda vieţii lui drept model de urmat la începutul unui an nou. Şi chiar dacă nu vom putea face ca el, să nu uităm ce spunea marele Pasteur, descoperitorul leacului contra turbării şi pentru care şi-a riscat de mii de ori viaţa pînă a aflat acest leac: „să facem fiecare măcar atîta bine cit ne stă în putere şi atunci vaiul tot nu-i pierdut de tot.“ Iată, dar, ce proiecte înălţătoare ne-am putea alege pentru anul în curs, acum cînd pornim într-un an nou. In orice caz să ştim că viaţa are preţ numai în măsura în care putem fi de folos celor din jurul nostru. în al treilea rînd, toţi serbăm un an nou, atît ca persoane singuratice cît şi ca organisme sociale, In care fiecare am avut diferite planuri şi am încheiat diferite bilanţuri. In munca noastră sîntem toţi încadraţi în strădanii de continuu progres şi de bunăstare. Şi In aceste privinţe de bună seamă că trebuie să ne gîndim la viitor, la realizările care ne aşteaptă. Poporul nostru s-a angajat în acest an cu toată hotârîrea în acţiuni menite să ducă la salvgardarea păcii, la instaurarea unui climat de bunâinţelegere şi cooperare între oameni şi popoare. Acest fapt este de o deosebită importanţă. El grăieşte despre vocaţia de pace a românilor, despre dorinţa lor de a trăi în libertate şi prietenie cu toţi oamenii. In calitate de slujitori ai Domnului păcii, noi trebuie să fim părtaşi ai idealurilor şi năzuinţelor poporului nostru, să facem totul pentru continuarea existenţei noastre pe aceste meleaguri, pentru continuarea şi prosperitatea vieţii umane pe Întreaga planetă. Aşadar, ca să grăim în limbaj bisericesc, atît ca creştini, care purtăm numele lui Hristos, cît şi ca ucenici ai sfinţilor de genul Sf. Vasile care ne-a lăsat In Sf. Liturghie modelul comuniunii de rugăciune, atît pentru cel In viaţă, cît şi pentru cel ce nu mai sunt trupeşte printre noi, să păşim acum la început de an nou cu credinţa şi cu entuziasmul de a ne strădui mereu spre mai bine şi spre un viitor tot mai înălţător. Abia în chipul acesta vom putea înţelege cu adevărat cuvîntul proorocului (Ioil 2, 73): „Oricine va chema numele Domnului se va mlntui.“