Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)

1995-01-15 / nr. 3-4

Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853­­ A ■ l'fe' U. FOAIE EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ R­OM­ANA A SIBIULUI Inspiraţia Sfintei Scripturi Sfânta Scriptură şi Sf. Tradiţiune cuprind descoperirea lui Dumnezeu, pe care se întemeiază religia noastră creş­tină. Ambele sunt considerate izvoare ale Revelaţiunii. Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea Revelaţi­uii su­pranaturale, insuflată de Dumnezeu proorocilor Vechiu­lui Testament şi apostolilor, precum şi unor ucenici ai acestora în Noul Testament, prin Duhul său cel Sfânt. Proorocii mărturisesc că au vorbit şi au scris ceea­­ ce le-a descoperit Dumnezeu, începându-şi adesea scrisul cu cuvintele: „aşa zice Domnul". „Ci acum du-te — i-a zis Domnul lui Moise — şi Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce trebuie să vorbeşti" (Ieşire 4, 12 şi 7, 17). Făptuit că V. T. este inspirat, ni-l dovedesc desele ci­tate din el, făcute de Mântuitorul. In predica sa fie pe munte, a spus Iisus: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea şi proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17). „Aţi auzit că s-a zis celor de demult“ — adică în V. T. — o spune de multe ori Iisus (Matei 5). Cu referire la proorociile mesianice, prin rostul duhov­nicesc al sf. ap. Pavel, a zis Iisus: „Iată viu! In stilul cărţii scris este pentru mine ca să fac voia ta, Dumne­zeule“ (Evrei 10, 7). Numeroase sunt mărturii­­ despre inspiraţia scriitorilor sacri ai Noului Testament. Sfintele Evanghelii redau via­ţa, faptele şi învăţătura Mântuitorului care este Dum­nezeu şi om şi El însuşi nu avea nevoie să fie inspirat. Sf. apostoli care au propovăduit oral şi în scris cuvântul Evangheliei, s-au bucurat de darurile Sfântului Duh. „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor (la domnitori şi la împăraţi) nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ora a ceea ce să vorbiţi, fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi“ (Matei 10, 19—20). Şi iarăşi „Eu voi da vouă gură şi înţelepciune — le-a zis Iisus — căreia nu vor putea să stea împotrivă sau să răspundă toţi po­trivnicii voştri" (Luca 21, 15). Acestea testează, că tri­mişii să predice Evanghelia au fost înzestraţi cu putere de sus. In cuvântarea sa de despărţire, Iisus le-a promis apostolilor că le va trimite pe Mângâietorul: „Duhul Ade­vărului, care de la Tatăl purcede. Acela vă va învăţa pe voi tot adevărul... şi cele viitoare vesti-va vouă" (Ioan 15, 26; 16, 13). Vorbind despre sfârşitul lumii, a grăit Iisus: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece" (Matei 24, 35). înainte de înălţarea sa la ceruri, Iisus­­i-a investit pe apostoli cu putere de sus şi poruncă le-a dat zicând: „mergând învăţaţi toate neamurile ... învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei 28, 19—20). Apostolul neamuri­or s-a adresat în scris Galatenilor, numindu-se „Pavel apostol — nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos. (Dumnezeu) m-a chemat prin darul său şi bine a voit să descopere pe Fiul său întru mine ca să-l propovăduiesc întru neamuri, fără să­­ mă sfătuiesc cu nici un om“. Cu convingere nestrămu­tată afirmă apoi: „Dacă noi înşine sau înger din cer ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Evanghelia cea binevestită de mine mi este lucru omenesc, căci nici n-am luat-o, nici n-am în­văţat-o de la oameni, ci prin descoperirea lui Iisus Hris­tos“ (Galateni 1, 1—16). * 1 Apostolul Petru, grăind despre cuvântul proorocesc al Scripturii ca de o făclie ce străluceşte în loc întunecos, totodată precizează „că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt“ (II Petru 1, 19­- 21).­­ Credinţa în inspiraţia divină a Sfintei Scripturi a fost exprimată de Biserica ecumenică în Simbolul credinţei niceo-constantinopolian, în art. VIII: „şi întru Duhul Sfânt... carele au grăit prin prooroci“. Sf. Tom Da­­maschin, arătând că toată Scriptura a fost lucrată spre mântuirea noastră, îl citează pe sf. ap. Pavel care spune că: „Dumnezeu odinioară a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, iar în zilele din urmă ne-a grăit prin Fiul­ (Evrei 1, 1) şi cu cuvintele din II Tim. 3, 16, afirmă că „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu“ (Dogma­tica, Bucureşti, 1993, p. 180). Aceste mărturii despre inspiraţia dumnezeiască a Bi­bliei, luate din Sf. Scriptură şi din Sf. Tradiţiune, îşi au deplină însemnătate pentru fiii Bisericii, cu credinţă în Dumnezeu „care vrea ca toţi oamenii să se mântu­iască şi să vie la cunoştinţa adevărului“ (I Tim. 2, 4). Prin inspiraţia sfinţi­or scriitori (viri divini) se înţe­lege o înrâurire lăuntrică exercitată de Sf. Duh asupra lor, care a constat într-o luminare a gândului lor şi o sporire a puterilor lor sufleteşti pentru primirea şi pri­ceperea adevărurilor ce li s-au descoperit. Părinţii Bise­ricii i-au numit pe cei care ne-au lăsat cărţi în Sf. Scrip­tură, „organe ale lui Dumnezeu“, îndrumaţi fiind de Duhul Sfânt pentru descoperirea lucrurilor dumnezeeşti (Andrutsos H­, Dogmatica, Sibiu, 1930, p. 4). Inspiraţiunea exercitată de Sf. D . nu este a se în­ţelege ca o dictare literală a dumnezeeştilor adevăruri, care este dezisă de marele număr de traduceri ale Sfintei Scripturi. în cazul inspiraţiunii literale, fiecare tradu­cere a Bib­lei ar prezenta o multitudine de alterări ale cuvântului sfânt. Biserica a acordat o mare valoare tra­ducerii Septuaginta a Vechiului Testament, care in uzul său a ajuns a fi considerată ca un produs al Providen­ţei. în orice caz, Biserica ortodoxă, cu spiritul său liber de totdeauna şi în absenţa tendinţei de dominaţie ie­rarhică, a permis traducerea Bibliei în limbile vorbite de popoarele ortodoxe. E de menţionat însă că lucrarea de traducere n-a fost socotită ca fiind făcută sub inspira­ţia Sfântului Duh. Pe de a­lă parte, dacă istoria Biseri­cii cunoaşte dezaprobări aduse unor traduceri ale Bi­bliei, acestea s-au datorat calităţii lor inferioare sau pentru scandalul provocat din scopuri prozelitiste de au­torii lor protestanţi sau neoprotestanţi, împotriva inspiraţiei Sfintei Scripturi s-au adus mul­te şi înverşunate atacuri, mai ales din partea raţiona­liştilor. Pentru o raţiune fără idei preconcepute şi capabilă să primească adevărul, se poate ajunge la concluzia despre (Continuare in pag. a 3-a) Prof. Petru Dumitreasă PĂCATUL NERECUNOŞTINŢEI Toate binefacerile lui Dumnezeu vărsate în lume trebuie răsplăt­ie cu recunoştinţă; între binefacere şi re­cunoştinţă există o legătură cauzală: binefacerea trebuie să aibă ca urma­re firească, recunoştinţa. Credincio­sul adevărat are datoria să fie recu­noscător faţă de Dumnezeu şi de se­menii săi. Aşa ar trebui să fie. Dar, realita­tea este alta. Legătura firească din­tre binefacere şi recunoştinţă este al­terată sau chiar distrusă. Sunt mulţi creştini din vremea noastră, nerecu­noscători faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor. Pentru aceştia „nere­cunoştinţa este mormântul bineface­rii“ (A. de Musset). Exemplu evident de nerecunoştin­­ţă rămân cei „nouă iudei" din gru­pul celor 10 leproşi vindecaţi de Ii­sus Hristos, care „au uitat pe D­m­­nezeu care i-a izbăvit“ (Psalm. 105, 7) şi „minunea pe care a făcu­t-o pentru ei" (Neemia 9, 16). Cazul lor confirmă afirmaţia: „Totdeauna cel care a fost salvat e nerecunos­cător din fire" (Menandru). Pentru ei nerecunoştinţa a fost „urmarea cea mai sigură, deşi cea mai puţin fi­rească, a binefacerii“ (N. Iorga). Nerecunoştinţa, ingratitudinea, es­te opusul, reversul, lipsa recunoştin­ţei, atitudinea de nem­uţumire, indi­ferenţă, nepăsare, nesimţire a omu­lui faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu sau de la oameni. In Sf. Scriptură nerecunoştinţa este socotită una din însuşirile om­u­­lui păcătos (II Timotei 3, 2) şi con­stituie o nebunie urâcioasă (Romani 1, 21). Acest păcat se arată în uita­rea de Dumnezeu (Osea 8, 14) şi a puterii Lui de izbăvire (Judecătorii 8, 24), în răzvrătirea împotriva Cre­atorului (loan 10, 32), în desconsi­derarea binefacerilor (Neemia 9, 28) şi a darurilor (Iacob 1, 17) primite de la Dumnezeu, în nesocotirea jert­fei lui Hristos (Evrei 10, 20) şi a m­ântuirii (II Timotei 2, 10), precum­­ într-o totală „r­psă de iubire“ (II­orinteni 12, 15). Nerecunoştinţa se arată şi faţă de semenii binefăcători (Ecleziast 9, 15). „Sunt trei feluri de nerecunos­cători: primul este acela care oco­leşte pe binefăcător; al do­lea şi mai rău, care având prilejul să-şi recu­noască obligaţia faţă de binefă­ctor, se sustrage şi nu o face şi al treilea este un monstru şi mai oribil, care răsplăteşte cu rău binele de care s-a învrednicit“ (Oxenstierna). Dureroasă şi condamnabilă este ne­recunoştinţa copiilor faţă de părinţi. Dacă cei recunoscători îi cinstesc (Pilde 23, 32), pentru că le-au dat viaţă (înţelepciunea lui Solomon 7, 29) şi s-au îngrijit de ei (I T­matei 5, 4), cei nerecunoscători nu-i as­cultă (Romani 1, 30), îi dispreţuiesc (Pilde 15, 5), îi alungă (Pi de 19, 26) şi le pricinuiesc întristare (Pilde 10, 11). Despre aceştia Iov zice: „Cas­nicii mei au uitat de mine" (19, 14). Şi scriitorii profani sesizează acest fel de nerecunoştinţă: „Cea mai o­­dioasă, dar cea mai com­­nă şi cea mai veche este aceea a copiilor faţa de părinţi" (Vauvenarquel) sau: „ne­recunoştinţa unui copil este mai rea decât un colţ de viperă“ (Shakes­peare). Nerecunoştnţa a existat în toate timpurile. Astăzi într-o măsură mai mare. Şi-a întins aripile peste lume făcându-se stăpână pe multe suflete. A fost semănată în grădina virtuţi­lor ca să acopere cu umbra ei întu­necată binefacerile primite de la Dumnezeu şi de la oameni. Pe bună dreptate a fost considerată „un vi­ciu întâlnit la fiecare pas“ (Gh. Ba­­riţiu), o „monedă depreciată şi care are totuşi curs peste tot“ (Friederic cel Mare). Pentru cei ce le este proprie (II Timotei 3, 2—4), nerecunoşt­eţa este un păcat, un „semn de slăbiciune, pentru că nu am văzut niciodată oa­meni de valoare care să fie nerecu­noscători“ (Goethe). O legendă spu­ne că slăbănogul vindecat la lacul Vitezda ar fi fost sluga aceea care L-ar fi pălmuit pe Iisus Hristos îna­intea Arhiereului. De aceea Mântui­torul, prevestind şi recunoscând ce va urma, la vindecare i-a spus: De acum să nu mai greşeşti (Ioan 5, 14). Sfinţii Părinţi condamnă păcatul nerecunoştinţei şi-l socotesc mai frec­vent în viaţa oamenilor decât virtu­tea recunoştinţei. Sf. Vasile zice: „Cel ce are bogăţii, mulţumeşte lui Dum­nezeu numii atunci când le are pe toate, iar când nu le are nu se încu­metă să-i mulţumeas­c". Răsfoind paginile Sf. Scripturi gă­sim multe cazuri de nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu (Deuteronom 32, 6) şi faţă de semenii noştri (Geneză 31, 38). Din aceste locuri reiese cu evidenţă că nerecunoştinţa cuprinde toate elementele unui păcat. Morala, într-adevăr, o consideră păcat. Ea se opune legii iubirii şi dreptăţii, care stau la baza recunoştinţei şi nu con­sideră pe Dumnezeu izvorul tuturor darurilor (Iacob 1, 17), în felul a­­cesta nerecunoştinţa duce la mândrie (I Corinteni 4, 7), dovedindu-se a fi „fiica orgoliului" (Cervantes). Ca orice păcat are urmări grave. Degradează şi coboară omul pe un nivel inferior animalelor, recu­noscă­­toare şi ele (Leul lui Androcle). Ne­recunoscătorul este lipsit de nobleţe spirituală şi de satisfacţie sufleteas­că, pentru că inima lui este sălaş al nepăsării şi al uitării. Asemenea ce­lor no­i iudei, el rămâne cu lepra sufletului şi cu osânda pătatului. Ur­mări negative are nerecunoştinţa şi în viaţa socială, se distrug relaţiile de înfrăţire, unitate, pace, bună înţele­gere şi armonie socială, elemente ab­solut necesare progresului societăţii şi al binelui obştesc. Pentru efectele lui negative, păca­tul nerecunoştinţei este mustrat (Ioan 10, 39) şi pedepsit de Du­mnezeu (Ieremia 18, 20) cu diferite nenoro­ciri (Pilde 17, 13). Biserica dispreţuieşte pe nerecu­noscători şi nu le acordă nici un credit moral; calitatea lor de păcă­toşi nu-i îndreptăţeşte să primească certificat de creştini. Nici societatea nu-i lipseşte de verdictul ei, îi consideră elemente fără prestigiu, lipsite de demnitate şi apreciere, ba chiar îi desconside­­ră. Un învăţat indian zice: „Din toa­te câte poartă pământul, nimic nu este mai urâcios decât omul nerecu­noscător“. Vindecarea celor 10 leproşi rămâ­ne actuală, în ea ne găsim pe noi aşa cum suntem (II Timotei 3, 2—4) şi citim faptele noastre. Iată moti­vul pentru care creştinul adevărat are datoria să se ferească de nerecu­noştinţă (Psalm 7, 4): să stârpească cu desăvârşire din suflet „cel mai urât cusur al inimii“ (Napoleon) şi, în locul ei, să sădească în grădina sufletului său floarea rară şi nobilă a recunoştinţei în toate formele ei. Să primim în noi divina lumină, divina frumuseţe, divina mângâiere a Recunoştinţei! Prof. Ieremia B. Ghita TEOFIL AL ANTIOHIEI După cum el însuşi ne mărturiseşte, s-a născut în Si­ria, patria lui fiind vecină cu Tigrul şi Eufratul, cres­cut intre păgâni, născându-se dintre ei şi mai târziu a trecut la creştinism. Această convertire s-a făcut la o vârstă matură în urma gustării cu nesaţ a bunătăţilor alese din Sfânta Scriptură. Dând pilde alese de urmaş al lui Hristos, a fost ales episcop al Antiohiei pe la anul 169­6 după Eusebiu de Cezareea şi după Fer. Ieronim, Teofil a fost al VI-lea episcop al Antiohiei; cei care aşează pe Sf. Ap. Petru ca prim episcop, îl socotesc al VII-lea în scaunul episcopal al Antiohiei). Moare pe la anul 182—183. (Eusebiu spune că a păstorit 8 ani; alţii 12 sau 13. Consemnat este faptul că a murit în timpul împăratului Comod). Teofil a primit o educaţie greceas­că. A citit mu­t şi s-a întărit în credinţa creştină, trăind cu adevărat creştineşte. A condus episcopatul cu înţe­lepciune şi a apărat pe credincioşi cu arma învăţăturii creştine. A cunoscut foarte bine literatura clasică pă­gână, însuşindu-şi o cultură aleasă. A scris mult şi a combătut pe cei care căutau să pericliteze situaţia Bi­sericii. Opera lui Teofil a fost vastă. După cum ne spune el însuşi, scrisese o lucrare în cel puţin două cărţi asupra originii omului după Biblie şi mitologie. Eusebiu îi a­­tribuie o scriere împotriva lui Hermogene, una impotri­(Continuare în pag. a 4-a) Ar­hid. Prof. Constantin Voicu Mihail Kogălniceanu Discurs cu privire la Unirea Principatelor* Fraţilor,... nu mă pot opri de a arăta simţirile po­porului, acel ce nu ştie... a spune decât ceea ce s­o­­ţeşte. Să fim stăpâni în ţara noastră, zicea un onorabil deputat pontaş, să unim Moldova cu Munteneasca, să tragem ca împrejurul unui loc sterp un gard mare şi zdravăn; locul numai să fie închis şi în curând, fără a fi chiar arat, fără chiar a fi semănat, vor veni vântu­rile, vor veni păsările cerului şi or aduce sămânţă şi de flori şi de copaci; în curând ici-colo va răsări câte o floare, ici-colo câte un copăcel; copacii vor creşte şi la umbră sub copaci vor mirosi florile şi vom avea o li­vadă mare şi frumoasă; în copaci vor cânta păsările şi la umbră se vor veseli oamenii, binecuvântând pe Dum­nezeu. . . Iată, domnilor. .. cum sătenii, cum noi, cum popului, cum tot ce simte şi voieşte un viitoriu pentru copiii săi, pentru naţia sa, înţelege Unirea. Inima popo­­lului nu înşeală niciodată. Să ascultăm fraţilor, inima popolului nostru, să ascultăm glasul şi înţelesul naţiei noastre care ne strigă neîncetat: Unire şi Unire! Să gândim că astăzi este ziua cea mai mare din vea­cul no­gru, că astăzi nu numai că scriem, dar facem is­toria țării noastre“. * Extras din volumul: Mihail Kogălniceanu, Scrieri, p. 192. Anul 142 SIBIU 15 ianuarie Nr. 3—4 1995 Mihai Eminescu şi loan (Ioniţa) Scipione Bădescu Poetul Mihai Eminescu a fost prieten cu loan (Ioniţă) Scipione Bădescu (1847—1904). Acesta s-a născut la Răstolţ (jud. Sălaj) şi a învăţat la liceul din Beiuş (ter­minat în 1867). In această perioadă a colaborat la re­vistele Familia şi Concordia, iar în 1868, a publicat un volum de poezii. A încercat să studieze la Universitatea din Pesta, dar a trecut la Bucureşti (unde M. Eminescu, împreună cu el şi Vasile Dumitrescu-Păun, a scos, în aprilie 1869, foaia volantă ce cuprinde elegia emines­ciană. La moartea Princepelui Ştirbey) şi de aici la Iaşi, urmând cursurile Facultăţii de litere şi filozofie ale Universităţii ieşene. Membru al „Junimii“, a colaborat la Convorbiri lite­rare. Pentru scurt timp a fost redactor la Curierul de Iaşi, când în 1871, a colaborat cu M. Eminescu la doua articole semnate „Cei doi Grachi" ( = M. Eminescu şi Scipione Bădescu), din care în unul: O pledoarie, e vor­ba de condamnarea unor femei care au luptat alături de comunarzii din Paris. Se citează şi un apărător al lor la proces şi scuza pentru mizeria vieţii ce o duceau. Ar­ticolul a fost reprodus şi de un alt ziar, iar gândul ne duce la poemul împărat şi proletar. Scipione Bădescu a fost apoi redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, a­­lături de M. Eminescu, I. Slavici şi I. L. Caragiale. A funcţionat şi ca revizor şcolar, iar în 1886, s-a stabilit definitiv la Botoşani, redactând ziarul Curierul român (1886—1904). A cules, mai ales în tinereţe (începând din 1864), po­ezii populare din Maramureş, apatria lui Dragoş“, din care pe unele le-a publicat în volumul său de Poezii (1868). A continuat apoi culegerea folclorului, în vara anului 1869, când, ca membru al societăţii „Orientul", afi­şată revistei Albina Pindului din Bucureşti, a primit însărcinarea să culeagă folclor ardelenesc, împreună cu Miron Pompiliu şi N. Droc-Barcianu. Alte texte folclorice a publicat în Foaia Societăţii pen­tru literatura şi cultura română în Bucovina, apoi în Convorbiri literare, Noul curier român, Trompeta Car­­paţilor, Globul şi în Curierul român, ziarul botoşănean pe care l-a condus. Cele mai multe texte culese sunt din Maramureş (locurile natale), doine, unele de cătănie, pre­cum şi câteva balade cu caracter familial. M. Eminescu a cunoscut piesele folclorice culese de prietenul său. Relaţiile de prietenie cu M. Eminescu se disting în trei momente: în tinereţe (1868/72), de la ziarul Timpul (1877/71 ) şi anii de la Botoşani (1887/88). Un episod din romanul Geniu pustiu, M. Eminescu l-a povestit după relatările lui I. Bădescu din 1861/69 de la București. Intr-o scrisoare de mai târziu, poetul îi scria lui I. Negruzzi că „.. . romanul meu am început a-i scrie parte după impresiuni nemijlocite din 186? pe când eram la București, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania“. Ch­ar eroul ro­manului, Toma Nour, reţine unele din trăsăturile tem­peramentale ale prietenului său. Cu ocazia „Serbării de la Putna", I. Bădescu a scris articolul De la Putna, publicat în Curierul de Iaşi (1871) al cărui redactor era, încheind cu cuvintele: „Să deie cerul ca din acest eveniment mare naţional să nască un viitor falnic pentru întreg poporul român“. Momentul redacţional de la ziarul Timpul îl evoca I. L. Caragiale (într-o scrisoare din 1899): „Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac prin reconstituirea acelor scumpe timpuri trecute de la «Timpul», când strălucea pe scena tineretului bucureş­­tean celebrul trio Eminescu-Bădescu-Caragiale, când gân­deam, speram şi rădeam, împreună, aşa de mult. . .“ Cu ocazia morţii lui Cezar Bolliac, Scipione Bădescu i-a scris o schiţă biografic­ă, în Timpul (1891), pe care M. Eminescu a însoţit-o de o notiţă introductivă: „D. Scipione Bădescu, — scria poetul — fost cola­borator şi secretar intim al regretatului Cezar Bolliac până n ultimele momente ale activităţii acestuia, ne co­munică următoarea schiţă biografică, după date culese de-a dreptul de la răposatul“. In 1882, când M. Eminescu era membru al societăţii „Carpaţii şi era implicat in acţiunea de propagandă privind Ardealul, două întruniri secrete ale acestei so­cietăţi dezbat propunerea poetului, redactor principal al ziarului Timpul, „ca studenţii transilvăneni de naţionali­tate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţio­neze în timpul vacanţei la locurile lor natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei «Dacii Mari» La această­ acţiune ia parte şi Scipione Bădescu, împăr­tăşind amândoi aceleaşi idealuri. ^Ultimul moment, cel botoşănean, ni-l prezintă pe I. Bădescu în iniţiative pentru ajutorarea poetului bolnav, înfierând indiferenţa oficialităţii faţă de poet. Ion Păun- Pincio ni-i prezintă pe vechii prieteni astfel: „Intr-o zi frumoasă de primăvară [1887], pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară intr-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu“. In Curierul român, Scipione Bădescu a făcut o largă publicitate grelei situaţii în care se afla poetul la Boto­şani (1887/88), criticând în termeni violenţi societatea: „Poetul Eminescu, contrar ştirii dată de «Liberalul» din Iaşi, se află tot greu bolnav în Botoşani. Doar în pri­vinţa inteligenţei pare­ a fi revenit la o stare mai seni­nă, mai conştientă (...) Şi nici un ajutor de nicăiri! — Ce timpuri, ce societate, ce barbarie!“ Ziarul Curierul român a dat în anii aceia nenumărate ştiri despre M. Eminescu, datorate lui I. Bădescu. Tot el, după moartea poetului, a luat parte la ridicarea celor două busturi ale lui M. Eminescu, ţinând şi un Discurs la inaugurarea statuii lui Eminescu la Botoşani şi apoi la Dumbrăveni, relatând şi-n ziar despre aceste mani­festări. Curierul Român, prin I. Bădescu, elogiază geniul emi­nescian.^ M. Eminescu este „marele cugetător al ţări, cea mai măreaţă figură a literaturii noastre moderne, cel mai original din toţi poeţii contemporani, care a dat un nou farmec limbii româneşti, întrupând în forme cu totul noi genialele sale gândiri şi simţiri“; „cu el s-a stins, înainte de timp, geniul celui mai putern­c poet naţional, ieşit din adâncul firii româneşti"; în Curierul român s-au reprodus şi poezii de M. Eminescu, articole şi amin­tiri despre poet. Despre prietenia cu autorul Luceafăru­lui, I. Bădescu a scris următoarele: „Am fost unul din­tre cei mai vechi, mai nedespărţiţi şi mai intimi amici ai lui Eminescu. Aceasta o ştiu mai toţi câţi mă cu­nosc şi l-au cunoscut“. Graţian Jucan Problematica eshatologică a morţii Motto: „Domnul Iisus Hristos ne-a făgăduit suferinţa în viaţa de aici, deci ar urma o viaţă de dincolo cu suferinţe şi mai mari, o mizerie completă a existenţei umane. Sau viaţa aceasta este numai o pregătire a celei care va urma, când suferinţele vor înceta. Problematica vieţii viitoare nu are o rezolvare definitivă, fiindcă zidul morţii este in­extricabil şi nu sunt precizări pozitive sau nega­tive de dinco­l de moarte". De la început, se poate preciza că problematica mor­ţii trebuie tratată dihotomic, în ceea ce priveşte existenţa antropologică, adică luând în considerare trupul (mate­rial) şi sufletul (spiritual). Parapsihologia, de invenţie mai nouă, susţine ipoteza trihotomică, după care omul ar fi alcătuit din trei elemente: sarx, pnevma şi psihe, dar acest domeniu este încă ipotetic şi neexplorat doc­trinar, deşi are trecere în „ştiinţele spirite“, ocupându-se cu e­l şi la noi Fany Seculici (Bucura Dumbravă), au­toarea romanelor: Haiducul (Iancu Jianu) şi Pandurul (Tudor Vladimirescu), precum şi savantul B. P. Haşdeu, care a scris broşura Sic­cogito. Până la clarificarea şti­inţifică a acestor susţineri, rămânem la doctrina orto­doxă dualistă, după care omul a fost făcut de Dum­nezeu din huma, de unde şi numele de om­­homor, căruia i s-a dat suflare de viaţă, adică sufletul. Existenţial, omul se naşte şi cine se naşte trebuie să şi moară. Intre naş­tere şi moarte este cuprinsă biografia istorică a fiecărui om, fiind legată de spaţiu şi timp, coordonatele ineluc­tabile ale istoriei. Fiind trup, omul cuprinde toate elementele firii, care intră în componenţa sa corporală, aşa că el este iden­tic cu existenţa universală, prin alcătuirea sa materială, materia fiind aceeaşi în întregul Univers. De aici a ple­cat şi dialectica filozofului Hegel, care pentru a îm­păca existenţa celor două contrarii, trupul (material) şi sufletul (spiritual) a ajuns la susţinerea Ideii Ideilor, care face sinteza prin realizarea sa umană, după el „supre­mă* 1 * 10, fiindcă prin această sinteză triadică omul ar ajun­ge la conştiinţa de sine, deci aproape de Raţiunea Su­premă, ceea ce este o ipoteză dialectică a idealismului obiectiv, deosebit de expresivă, dar rămâne o simplă ipo­­(Continuare în pag. a 2-a) Prof. univ. Dr. Petru Rezuș

Next