Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)
1995-01-15 / nr. 3-4
Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 A ■ l'fe' U. FOAIE EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMANA A SIBIULUI Inspiraţia Sfintei Scripturi Sfânta Scriptură şi Sf. Tradiţiune cuprind descoperirea lui Dumnezeu, pe care se întemeiază religia noastră creştină. Ambele sunt considerate izvoare ale Revelaţiunii. Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea Revelaţiuii supranaturale, insuflată de Dumnezeu proorocilor Vechiului Testament şi apostolilor, precum şi unor ucenici ai acestora în Noul Testament, prin Duhul său cel Sfânt. Proorocii mărturisesc că au vorbit şi au scris ceea ce le-a descoperit Dumnezeu, începându-şi adesea scrisul cu cuvintele: „aşa zice Domnul". „Ci acum du-te — i-a zis Domnul lui Moise — şi Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce trebuie să vorbeşti" (Ieşire 4, 12 şi 7, 17). Făptuit că V. T. este inspirat, ni-l dovedesc desele citate din el, făcute de Mântuitorul. In predica sa fie pe munte, a spus Iisus: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea şi proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17). „Aţi auzit că s-a zis celor de demult“ — adică în V. T. — o spune de multe ori Iisus (Matei 5). Cu referire la proorociile mesianice, prin rostul duhovnicesc al sf. ap. Pavel, a zis Iisus: „Iată viu! In stilul cărţii scris este pentru mine ca să fac voia ta, Dumnezeule“ (Evrei 10, 7). Numeroase sunt mărturii despre inspiraţia scriitorilor sacri ai Noului Testament. Sfintele Evanghelii redau viaţa, faptele şi învăţătura Mântuitorului care este Dumnezeu şi om şi El însuşi nu avea nevoie să fie inspirat. Sf. apostoli care au propovăduit oral şi în scris cuvântul Evangheliei, s-au bucurat de darurile Sfântului Duh. „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor (la domnitori şi la împăraţi) nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ora a ceea ce să vorbiţi, fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi“ (Matei 10, 19—20). Şi iarăşi „Eu voi da vouă gură şi înţelepciune — le-a zis Iisus — căreia nu vor putea să stea împotrivă sau să răspundă toţi potrivnicii voştri" (Luca 21, 15). Acestea testează, că trimişii să predice Evanghelia au fost înzestraţi cu putere de sus. In cuvântarea sa de despărţire, Iisus le-a promis apostolilor că le va trimite pe Mângâietorul: „Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede. Acela vă va învăţa pe voi tot adevărul... şi cele viitoare vesti-va vouă" (Ioan 15, 26; 16, 13). Vorbind despre sfârşitul lumii, a grăit Iisus: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece" (Matei 24, 35). înainte de înălţarea sa la ceruri, Iisusi-a investit pe apostoli cu putere de sus şi poruncă le-a dat zicând: „mergând învăţaţi toate neamurile ... învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei 28, 19—20). Apostolul neamurior s-a adresat în scris Galatenilor, numindu-se „Pavel apostol — nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos. (Dumnezeu) m-a chemat prin darul său şi bine a voit să descopere pe Fiul său întru mine ca să-l propovăduiesc întru neamuri, fără să mă sfătuiesc cu nici un om“. Cu convingere nestrămutată afirmă apoi: „Dacă noi înşine sau înger din cer ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Evanghelia cea binevestită de mine mi este lucru omenesc, căci nici n-am luat-o, nici n-am învăţat-o de la oameni, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos“ (Galateni 1, 1—16). * 1 Apostolul Petru, grăind despre cuvântul proorocesc al Scripturii ca de o făclie ce străluceşte în loc întunecos, totodată precizează „că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt“ (II Petru 1, 19- 21). Credinţa în inspiraţia divină a Sfintei Scripturi a fost exprimată de Biserica ecumenică în Simbolul credinţei niceo-constantinopolian, în art. VIII: „şi întru Duhul Sfânt... carele au grăit prin prooroci“. Sf. Tom Damaschin, arătând că toată Scriptura a fost lucrată spre mântuirea noastră, îl citează pe sf. ap. Pavel care spune că: „Dumnezeu odinioară a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, iar în zilele din urmă ne-a grăit prin Fiul (Evrei 1, 1) şi cu cuvintele din II Tim. 3, 16, afirmă că „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu“ (Dogmatica, Bucureşti, 1993, p. 180). Aceste mărturii despre inspiraţia dumnezeiască a Bibliei, luate din Sf. Scriptură şi din Sf. Tradiţiune, îşi au deplină însemnătate pentru fiii Bisericii, cu credinţă în Dumnezeu „care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vie la cunoştinţa adevărului“ (I Tim. 2, 4). Prin inspiraţia sfinţior scriitori (viri divini) se înţelege o înrâurire lăuntrică exercitată de Sf. Duh asupra lor, care a constat într-o luminare a gândului lor şi o sporire a puterilor lor sufleteşti pentru primirea şi priceperea adevărurilor ce li s-au descoperit. Părinţii Bisericii i-au numit pe cei care ne-au lăsat cărţi în Sf. Scriptură, „organe ale lui Dumnezeu“, îndrumaţi fiind de Duhul Sfânt pentru descoperirea lucrurilor dumnezeeşti (Andrutsos H, Dogmatica, Sibiu, 1930, p. 4). Inspiraţiunea exercitată de Sf. D . nu este a se înţelege ca o dictare literală a dumnezeeştilor adevăruri, care este dezisă de marele număr de traduceri ale Sfintei Scripturi. în cazul inspiraţiunii literale, fiecare traducere a Biblei ar prezenta o multitudine de alterări ale cuvântului sfânt. Biserica a acordat o mare valoare traducerii Septuaginta a Vechiului Testament, care in uzul său a ajuns a fi considerată ca un produs al Providenţei. în orice caz, Biserica ortodoxă, cu spiritul său liber de totdeauna şi în absenţa tendinţei de dominaţie ierarhică, a permis traducerea Bibliei în limbile vorbite de popoarele ortodoxe. E de menţionat însă că lucrarea de traducere n-a fost socotită ca fiind făcută sub inspiraţia Sfântului Duh. Pe de ală parte, dacă istoria Bisericii cunoaşte dezaprobări aduse unor traduceri ale Bibliei, acestea s-au datorat calităţii lor inferioare sau pentru scandalul provocat din scopuri prozelitiste de autorii lor protestanţi sau neoprotestanţi, împotriva inspiraţiei Sfintei Scripturi s-au adus multe şi înverşunate atacuri, mai ales din partea raţionaliştilor. Pentru o raţiune fără idei preconcepute şi capabilă să primească adevărul, se poate ajunge la concluzia despre (Continuare in pag. a 3-a) Prof. Petru Dumitreasă PĂCATUL NERECUNOŞTINŢEI Toate binefacerile lui Dumnezeu vărsate în lume trebuie răsplătie cu recunoştinţă; între binefacere şi recunoştinţă există o legătură cauzală: binefacerea trebuie să aibă ca urmare firească, recunoştinţa. Credinciosul adevărat are datoria să fie recunoscător faţă de Dumnezeu şi de semenii săi. Aşa ar trebui să fie. Dar, realitatea este alta. Legătura firească dintre binefacere şi recunoştinţă este alterată sau chiar distrusă. Sunt mulţi creştini din vremea noastră, nerecunoscători faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor. Pentru aceştia „nerecunoştinţa este mormântul binefacerii“ (A. de Musset). Exemplu evident de nerecunoştinţă rămân cei „nouă iudei" din grupul celor 10 leproşi vindecaţi de Iisus Hristos, care „au uitat pe Dmnezeu care i-a izbăvit“ (Psalm. 105, 7) şi „minunea pe care a făcut-o pentru ei" (Neemia 9, 16). Cazul lor confirmă afirmaţia: „Totdeauna cel care a fost salvat e nerecunoscător din fire" (Menandru). Pentru ei nerecunoştinţa a fost „urmarea cea mai sigură, deşi cea mai puţin firească, a binefacerii“ (N. Iorga). Nerecunoştinţa, ingratitudinea, este opusul, reversul, lipsa recunoştinţei, atitudinea de nemuţumire, indiferenţă, nepăsare, nesimţire a omului faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu sau de la oameni. In Sf. Scriptură nerecunoştinţa este socotită una din însuşirile omului păcătos (II Timotei 3, 2) şi constituie o nebunie urâcioasă (Romani 1, 21). Acest păcat se arată în uitarea de Dumnezeu (Osea 8, 14) şi a puterii Lui de izbăvire (Judecătorii 8, 24), în răzvrătirea împotriva Creatorului (loan 10, 32), în desconsiderarea binefacerilor (Neemia 9, 28) şi a darurilor (Iacob 1, 17) primite de la Dumnezeu, în nesocotirea jertfei lui Hristos (Evrei 10, 20) şi a mântuirii (II Timotei 2, 10), precum într-o totală „rpsă de iubire“ (IIorinteni 12, 15). Nerecunoştinţa se arată şi faţă de semenii binefăcători (Ecleziast 9, 15). „Sunt trei feluri de nerecunoscători: primul este acela care ocoleşte pe binefăcător; al dolea şi mai rău, care având prilejul să-şi recunoască obligaţia faţă de binefăctor, se sustrage şi nu o face şi al treilea este un monstru şi mai oribil, care răsplăteşte cu rău binele de care s-a învrednicit“ (Oxenstierna). Dureroasă şi condamnabilă este nerecunoştinţa copiilor faţă de părinţi. Dacă cei recunoscători îi cinstesc (Pilde 23, 32), pentru că le-au dat viaţă (înţelepciunea lui Solomon 7, 29) şi s-au îngrijit de ei (I Tmatei 5, 4), cei nerecunoscători nu-i ascultă (Romani 1, 30), îi dispreţuiesc (Pilde 15, 5), îi alungă (Pi de 19, 26) şi le pricinuiesc întristare (Pilde 10, 11). Despre aceştia Iov zice: „Casnicii mei au uitat de mine" (19, 14). Şi scriitorii profani sesizează acest fel de nerecunoştinţă: „Cea mai odioasă, dar cea mai comnă şi cea mai veche este aceea a copiilor faţa de părinţi" (Vauvenarquel) sau: „nerecunoştinţa unui copil este mai rea decât un colţ de viperă“ (Shakespeare). Nerecunoştnţa a existat în toate timpurile. Astăzi într-o măsură mai mare. Şi-a întins aripile peste lume făcându-se stăpână pe multe suflete. A fost semănată în grădina virtuţilor ca să acopere cu umbra ei întunecată binefacerile primite de la Dumnezeu şi de la oameni. Pe bună dreptate a fost considerată „un viciu întâlnit la fiecare pas“ (Gh. Bariţiu), o „monedă depreciată şi care are totuşi curs peste tot“ (Friederic cel Mare). Pentru cei ce le este proprie (II Timotei 3, 2—4), nerecunoşteţa este un păcat, un „semn de slăbiciune, pentru că nu am văzut niciodată oameni de valoare care să fie nerecunoscători“ (Goethe). O legendă spune că slăbănogul vindecat la lacul Vitezda ar fi fost sluga aceea care L-ar fi pălmuit pe Iisus Hristos înaintea Arhiereului. De aceea Mântuitorul, prevestind şi recunoscând ce va urma, la vindecare i-a spus: De acum să nu mai greşeşti (Ioan 5, 14). Sfinţii Părinţi condamnă păcatul nerecunoştinţei şi-l socotesc mai frecvent în viaţa oamenilor decât virtutea recunoştinţei. Sf. Vasile zice: „Cel ce are bogăţii, mulţumeşte lui Dumnezeu numii atunci când le are pe toate, iar când nu le are nu se încumetă să-i mulţumeasc". Răsfoind paginile Sf. Scripturi găsim multe cazuri de nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu (Deuteronom 32, 6) şi faţă de semenii noştri (Geneză 31, 38). Din aceste locuri reiese cu evidenţă că nerecunoştinţa cuprinde toate elementele unui păcat. Morala, într-adevăr, o consideră păcat. Ea se opune legii iubirii şi dreptăţii, care stau la baza recunoştinţei şi nu consideră pe Dumnezeu izvorul tuturor darurilor (Iacob 1, 17), în felul acesta nerecunoştinţa duce la mândrie (I Corinteni 4, 7), dovedindu-se a fi „fiica orgoliului" (Cervantes). Ca orice păcat are urmări grave. Degradează şi coboară omul pe un nivel inferior animalelor, recunoscătoare şi ele (Leul lui Androcle). Nerecunoscătorul este lipsit de nobleţe spirituală şi de satisfacţie sufletească, pentru că inima lui este sălaş al nepăsării şi al uitării. Asemenea celor noi iudei, el rămâne cu lepra sufletului şi cu osânda pătatului. Urmări negative are nerecunoştinţa şi în viaţa socială, se distrug relaţiile de înfrăţire, unitate, pace, bună înţelegere şi armonie socială, elemente absolut necesare progresului societăţii şi al binelui obştesc. Pentru efectele lui negative, păcatul nerecunoştinţei este mustrat (Ioan 10, 39) şi pedepsit de Dumnezeu (Ieremia 18, 20) cu diferite nenorociri (Pilde 17, 13). Biserica dispreţuieşte pe nerecunoscători şi nu le acordă nici un credit moral; calitatea lor de păcătoşi nu-i îndreptăţeşte să primească certificat de creştini. Nici societatea nu-i lipseşte de verdictul ei, îi consideră elemente fără prestigiu, lipsite de demnitate şi apreciere, ba chiar îi desconsideră. Un învăţat indian zice: „Din toate câte poartă pământul, nimic nu este mai urâcios decât omul nerecunoscător“. Vindecarea celor 10 leproşi rămâne actuală, în ea ne găsim pe noi aşa cum suntem (II Timotei 3, 2—4) şi citim faptele noastre. Iată motivul pentru care creştinul adevărat are datoria să se ferească de nerecunoştinţă (Psalm 7, 4): să stârpească cu desăvârşire din suflet „cel mai urât cusur al inimii“ (Napoleon) şi, în locul ei, să sădească în grădina sufletului său floarea rară şi nobilă a recunoştinţei în toate formele ei. Să primim în noi divina lumină, divina frumuseţe, divina mângâiere a Recunoştinţei! Prof. Ieremia B. Ghita TEOFIL AL ANTIOHIEI După cum el însuşi ne mărturiseşte, s-a născut în Siria, patria lui fiind vecină cu Tigrul şi Eufratul, crescut intre păgâni, născându-se dintre ei şi mai târziu a trecut la creştinism. Această convertire s-a făcut la o vârstă matură în urma gustării cu nesaţ a bunătăţilor alese din Sfânta Scriptură. Dând pilde alese de urmaş al lui Hristos, a fost ales episcop al Antiohiei pe la anul 1696 după Eusebiu de Cezareea şi după Fer. Ieronim, Teofil a fost al VI-lea episcop al Antiohiei; cei care aşează pe Sf. Ap. Petru ca prim episcop, îl socotesc al VII-lea în scaunul episcopal al Antiohiei). Moare pe la anul 182—183. (Eusebiu spune că a păstorit 8 ani; alţii 12 sau 13. Consemnat este faptul că a murit în timpul împăratului Comod). Teofil a primit o educaţie grecească. A citit mut şi s-a întărit în credinţa creştină, trăind cu adevărat creştineşte. A condus episcopatul cu înţelepciune şi a apărat pe credincioşi cu arma învăţăturii creştine. A cunoscut foarte bine literatura clasică păgână, însuşindu-şi o cultură aleasă. A scris mult şi a combătut pe cei care căutau să pericliteze situaţia Bisericii. Opera lui Teofil a fost vastă. După cum ne spune el însuşi, scrisese o lucrare în cel puţin două cărţi asupra originii omului după Biblie şi mitologie. Eusebiu îi atribuie o scriere împotriva lui Hermogene, una impotri(Continuare în pag. a 4-a) Arhid. Prof. Constantin Voicu Mihail Kogălniceanu Discurs cu privire la Unirea Principatelor* Fraţilor,... nu mă pot opri de a arăta simţirile poporului, acel ce nu ştie... a spune decât ceea ce soţeşte. Să fim stăpâni în ţara noastră, zicea un onorabil deputat pontaş, să unim Moldova cu Munteneasca, să tragem ca împrejurul unui loc sterp un gard mare şi zdravăn; locul numai să fie închis şi în curând, fără a fi chiar arat, fără chiar a fi semănat, vor veni vânturile, vor veni păsările cerului şi or aduce sămânţă şi de flori şi de copaci; în curând ici-colo va răsări câte o floare, ici-colo câte un copăcel; copacii vor creşte şi la umbră sub copaci vor mirosi florile şi vom avea o livadă mare şi frumoasă; în copaci vor cânta păsările şi la umbră se vor veseli oamenii, binecuvântând pe Dumnezeu. . . Iată, domnilor. .. cum sătenii, cum noi, cum popului, cum tot ce simte şi voieşte un viitoriu pentru copiii săi, pentru naţia sa, înţelege Unirea. Inima popolului nu înşeală niciodată. Să ascultăm fraţilor, inima popolului nostru, să ascultăm glasul şi înţelesul naţiei noastre care ne strigă neîncetat: Unire şi Unire! Să gândim că astăzi este ziua cea mai mare din veacul nogru, că astăzi nu numai că scriem, dar facem istoria țării noastre“. * Extras din volumul: Mihail Kogălniceanu, Scrieri, p. 192. Anul 142 SIBIU 15 ianuarie Nr. 3—4 1995 Mihai Eminescu şi loan (Ioniţa) Scipione Bădescu Poetul Mihai Eminescu a fost prieten cu loan (Ioniţă) Scipione Bădescu (1847—1904). Acesta s-a născut la Răstolţ (jud. Sălaj) şi a învăţat la liceul din Beiuş (terminat în 1867). In această perioadă a colaborat la revistele Familia şi Concordia, iar în 1868, a publicat un volum de poezii. A încercat să studieze la Universitatea din Pesta, dar a trecut la Bucureşti (unde M. Eminescu, împreună cu el şi Vasile Dumitrescu-Păun, a scos, în aprilie 1869, foaia volantă ce cuprinde elegia eminesciană. La moartea Princepelui Ştirbey) şi de aici la Iaşi, urmând cursurile Facultăţii de litere şi filozofie ale Universităţii ieşene. Membru al „Junimii“, a colaborat la Convorbiri literare. Pentru scurt timp a fost redactor la Curierul de Iaşi, când în 1871, a colaborat cu M. Eminescu la doua articole semnate „Cei doi Grachi" ( = M. Eminescu şi Scipione Bădescu), din care în unul: O pledoarie, e vorba de condamnarea unor femei care au luptat alături de comunarzii din Paris. Se citează şi un apărător al lor la proces şi scuza pentru mizeria vieţii ce o duceau. Articolul a fost reprodus şi de un alt ziar, iar gândul ne duce la poemul împărat şi proletar. Scipione Bădescu a fost apoi redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, alături de M. Eminescu, I. Slavici şi I. L. Caragiale. A funcţionat şi ca revizor şcolar, iar în 1886, s-a stabilit definitiv la Botoşani, redactând ziarul Curierul român (1886—1904). A cules, mai ales în tinereţe (începând din 1864), poezii populare din Maramureş, apatria lui Dragoş“, din care pe unele le-a publicat în volumul său de Poezii (1868). A continuat apoi culegerea folclorului, în vara anului 1869, când, ca membru al societăţii „Orientul", afişată revistei Albina Pindului din Bucureşti, a primit însărcinarea să culeagă folclor ardelenesc, împreună cu Miron Pompiliu şi N. Droc-Barcianu. Alte texte folclorice a publicat în Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, apoi în Convorbiri literare, Noul curier român, Trompeta Carpaţilor, Globul şi în Curierul român, ziarul botoşănean pe care l-a condus. Cele mai multe texte culese sunt din Maramureş (locurile natale), doine, unele de cătănie, precum şi câteva balade cu caracter familial. M. Eminescu a cunoscut piesele folclorice culese de prietenul său. Relaţiile de prietenie cu M. Eminescu se disting în trei momente: în tinereţe (1868/72), de la ziarul Timpul (1877/71 ) şi anii de la Botoşani (1887/88). Un episod din romanul Geniu pustiu, M. Eminescu l-a povestit după relatările lui I. Bădescu din 1861/69 de la București. Intr-o scrisoare de mai târziu, poetul îi scria lui I. Negruzzi că „.. . romanul meu am început a-i scrie parte după impresiuni nemijlocite din 186? pe când eram la București, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania“. Char eroul romanului, Toma Nour, reţine unele din trăsăturile temperamentale ale prietenului său. Cu ocazia „Serbării de la Putna", I. Bădescu a scris articolul De la Putna, publicat în Curierul de Iaşi (1871) al cărui redactor era, încheind cu cuvintele: „Să deie cerul ca din acest eveniment mare naţional să nască un viitor falnic pentru întreg poporul român“. Momentul redacţional de la ziarul Timpul îl evoca I. L. Caragiale (într-o scrisoare din 1899): „Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac prin reconstituirea acelor scumpe timpuri trecute de la «Timpul», când strălucea pe scena tineretului bucureştean celebrul trio Eminescu-Bădescu-Caragiale, când gândeam, speram şi rădeam, împreună, aşa de mult. . .“ Cu ocazia morţii lui Cezar Bolliac, Scipione Bădescu i-a scris o schiţă biografică, în Timpul (1891), pe care M. Eminescu a însoţit-o de o notiţă introductivă: „D. Scipione Bădescu, — scria poetul — fost colaborator şi secretar intim al regretatului Cezar Bolliac până n ultimele momente ale activităţii acestuia, ne comunică următoarea schiţă biografică, după date culese de-a dreptul de la răposatul“. In 1882, când M. Eminescu era membru al societăţii „Carpaţii şi era implicat in acţiunea de propagandă privind Ardealul, două întruniri secrete ale acestei societăţi dezbat propunerea poetului, redactor principal al ziarului Timpul, „ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei la locurile lor natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei «Dacii Mari» La această acţiune ia parte şi Scipione Bădescu, împărtăşind amândoi aceleaşi idealuri. ^Ultimul moment, cel botoşănean, ni-l prezintă pe I. Bădescu în iniţiative pentru ajutorarea poetului bolnav, înfierând indiferenţa oficialităţii faţă de poet. Ion Păun- Pincio ni-i prezintă pe vechii prieteni astfel: „Intr-o zi frumoasă de primăvară [1887], pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară intr-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu“. In Curierul român, Scipione Bădescu a făcut o largă publicitate grelei situaţii în care se afla poetul la Botoşani (1887/88), criticând în termeni violenţi societatea: „Poetul Eminescu, contrar ştirii dată de «Liberalul» din Iaşi, se află tot greu bolnav în Botoşani. Doar în privinţa inteligenţei pare a fi revenit la o stare mai senină, mai conştientă (...) Şi nici un ajutor de nicăiri! — Ce timpuri, ce societate, ce barbarie!“ Ziarul Curierul român a dat în anii aceia nenumărate ştiri despre M. Eminescu, datorate lui I. Bădescu. Tot el, după moartea poetului, a luat parte la ridicarea celor două busturi ale lui M. Eminescu, ţinând şi un Discurs la inaugurarea statuii lui Eminescu la Botoşani şi apoi la Dumbrăveni, relatând şi-n ziar despre aceste manifestări. Curierul Român, prin I. Bădescu, elogiază geniul eminescian.^ M. Eminescu este „marele cugetător al ţări, cea mai măreaţă figură a literaturii noastre moderne, cel mai original din toţi poeţii contemporani, care a dat un nou farmec limbii româneşti, întrupând în forme cu totul noi genialele sale gândiri şi simţiri“; „cu el s-a stins, înainte de timp, geniul celui mai puternc poet naţional, ieşit din adâncul firii româneşti"; în Curierul român s-au reprodus şi poezii de M. Eminescu, articole şi amintiri despre poet. Despre prietenia cu autorul Luceafărului, I. Bădescu a scris următoarele: „Am fost unul dintre cei mai vechi, mai nedespărţiţi şi mai intimi amici ai lui Eminescu. Aceasta o ştiu mai toţi câţi mă cunosc şi l-au cunoscut“. Graţian Jucan Problematica eshatologică a morţii Motto: „Domnul Iisus Hristos ne-a făgăduit suferinţa în viaţa de aici, deci ar urma o viaţă de dincolo cu suferinţe şi mai mari, o mizerie completă a existenţei umane. Sau viaţa aceasta este numai o pregătire a celei care va urma, când suferinţele vor înceta. Problematica vieţii viitoare nu are o rezolvare definitivă, fiindcă zidul morţii este inextricabil şi nu sunt precizări pozitive sau negative de dincol de moarte". De la început, se poate preciza că problematica morţii trebuie tratată dihotomic, în ceea ce priveşte existenţa antropologică, adică luând în considerare trupul (material) şi sufletul (spiritual). Parapsihologia, de invenţie mai nouă, susţine ipoteza trihotomică, după care omul ar fi alcătuit din trei elemente: sarx, pnevma şi psihe, dar acest domeniu este încă ipotetic şi neexplorat doctrinar, deşi are trecere în „ştiinţele spirite“, ocupându-se cu el şi la noi Fany Seculici (Bucura Dumbravă), autoarea romanelor: Haiducul (Iancu Jianu) şi Pandurul (Tudor Vladimirescu), precum şi savantul B. P. Haşdeu, care a scris broşura Siccogito. Până la clarificarea ştiinţifică a acestor susţineri, rămânem la doctrina ortodoxă dualistă, după care omul a fost făcut de Dumnezeu din huma, de unde şi numele de omhomor, căruia i s-a dat suflare de viaţă, adică sufletul. Existenţial, omul se naşte şi cine se naşte trebuie să şi moară. Intre naştere şi moarte este cuprinsă biografia istorică a fiecărui om, fiind legată de spaţiu şi timp, coordonatele ineluctabile ale istoriei. Fiind trup, omul cuprinde toate elementele firii, care intră în componenţa sa corporală, aşa că el este identic cu existenţa universală, prin alcătuirea sa materială, materia fiind aceeaşi în întregul Univers. De aici a plecat şi dialectica filozofului Hegel, care pentru a împăca existenţa celor două contrarii, trupul (material) şi sufletul (spiritual) a ajuns la susţinerea Ideii Ideilor, care face sinteza prin realizarea sa umană, după el „supremă* 1 * 10, fiindcă prin această sinteză triadică omul ar ajunge la conştiinţa de sine, deci aproape de Raţiunea Supremă, ceea ce este o ipoteză dialectică a idealismului obiectiv, deosebit de expresivă, dar rămâne o simplă ipo(Continuare în pag. a 2-a) Prof. univ. Dr. Petru Rezuș