Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)
1999-01-15 / nr. 3-4
V® l M hi lui SIBIU FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1852 Anul 147 SIBIU 15 ianuarie Nr. 3—4 1999 ÂRNITA DE ARHIEREI in fiecare an la 30 ale lunii lui ianuarie, Biserica ne pune în faţa ochilor noştri sufleteşti icoana şi pilda sfinţilor Trei Ierarhi, Vâsle co Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi loan Gură de Aur. Ne cheamă în această zi de praznic, cum de altfel ne îndeamnă mereu, să ne aducem aminte de mai marii noştri care ne-au grăit nouă cuvânt a lui Dumnezeu, să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa, potrivit sfatului dat de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Evrei 13, 17. Suntem chemaţi într-această zi să lăudăm „troiţa de arhierei", pe „organele harului, alăutele Duhului, trâmbiţele binevestitoare ale propovăduirii, pe apărătorii Treimii, păzitorii dreptei credinţe", cum îi numesc cântările liturgice ale Bisericii, pe cei care prin viaţa şi prin activiatea lor au împodobit cu " alese virtuţi Biserica Noului Legământ. Deşi de dată mai recentă această sărbătoare a avut temeiuri străvechi ale cinstirii celor trei mari luceferi ai Ortodoxiei. Canonizaţi imediat după moarte ,cei trei sfinţi ierarhi au fost prăznuiţi la date diferite, Sf. Vasle fiind serbat la 1 ianuarie, ziua trecerii sale la cele cereşti, Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie şi respectiv la 27ianuarie, iar Sf. Grigore Teologul la 25 ianuarie. De fapt, aceste zile au rămas până astăzi ca zile de comemorare a lor în calendarul liturgic al Bisericii Creştine. Pe vremea împăratului bizantin Alexie Comnen (1081) s-a iscat o dispută între creştini în legătură cu cinstirea sfinţilor trei ierarhi. Astfel, unii considerau că Sf. Vasile, prin activitatea sa filantropică, ar fi mai mare decât ceilalţi doi, alţii, dimpotrivă, îl exaltau pe Ioan Gură de Aur din pricina elocienţei sale, iar alţii, în fine, îl considerau pe Sf. Grigorie Teologul ca fiind deasupra tuturor prin puterea şi prin adâncirea cuvântării sale. S-a mers până acolo încât creştinii se împărţiseră în trei tabere: vasilienii, grigorienii şi ioanieni, după importanţa pe care o acordau sfinţilor respectivi. Prin voinţa lui Dumnezeu, într-o noapte sfinţii ierahi s au arătat într-o vedenie episcopului loan al Evhaitelor, bărbat înţelept şi cuceric, spunându-i cuvintele: „noi la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire şi nici o vrajbă nu este între noi... îm-Creunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu ună cuviinţă". în urma acestei descoperiri a fost instituită la 30 ianuarie sărbătoarea sfinţilor Trei Ierarhi, zi în care sunt cinstiţi printr-o singură slujbă alcătuită de acelaşi episcop Ioan al Evhaitelor. Sfinţii Trei Ierarhi au strălucit prin dragostea lor pentru Hristos, prin cultura şi prin virtuţile lor, reuşind să realizeze în ei o sinteză vie între credinţă, teoloie şi faptă. Ei au avut ca ideal slujirea lui Dumnezeu şi slujrea semenilor împlinind astfel marea pouncă a iubirii „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău... iar pe aproapele ca pe tine însuţi". (Luca 10, 27). Ei au trăit în „veacul de aur" al Bisericii lui Phristos, veac în care Biserica era încă prigonită şi în care mii de creştini au mărturisit cu preţul vieţii lor apartenenţa lor la noua credinţă creşin”. Toţi trei au provenit din familii creştine, unde au primit o aleasă educaţie din partea mamelor lor, adevărate eroine ale credinţei şi care au smuls respectul întregii lumi. Toţi trei au studiat la vestite centre universitare ale vremii: Cezareea, Atena, Antiohia sau Constantinopil, cu cei mai vestiţi profesori ai vremii şi care s-au remarcat pentru silinţa şi devotamentul lor faţă de cultura vremii, faţă de ideile filozofice ale timpului şi faţă de valorile morale. Sfinţii Trei Ierarhi au avut în viaţa lor ca model al desăvârşirii pe Mântuitorul Iisus Hristos Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa". Avându-l pe Hristos drept „piatra cea din capul unghiului“, ei au slujit Biserică, în fiecare dintre ei fructificându-se duhul Ortodoxiei după harisma deosebită pe care fiecare dintre ei a avut-o. Dacă Sf. Vasile cel Mare se remarcă în chip strălucit în organizarea practică, ideală a vieţii creştine, Sf. Grigorie Teologul străluceşte pe culme cugetării creştine, iar Sf. Ioan Gură de Aur este predicatorul neîntrecut al Evangheliei Împărăţiei. Ei sunt în acelaşi timp modele de vieţuire creştină pentru fiecare membru al Trupului tainic al lui Hristos, şi mai ales modele în slujirea preoţească penru slujitorii sfintelor altare. Doi dintre ei au şi făcut elogiul preoţiei creştine în opere neîntrecute până astăzi şi care vor rămâne dreptate pentru toţi cei ce se pregătesc să intre în duhovnicescul cmn al preoţiei. Ei sunt mereu pilde adevărate ale idealului slujirii creştine a semenilor. Prin predica lor, dar mai ales prin activitatea lor practică, ei au aşezat teologia în slujba vieţii, iar preoţia în slujba oamenilor. Tocmai pentru acest lucru ei sunt pe deplin actuali şi astăzi şi au fost aleşi ca patroni ai învăţământului teologic de toate gradele din lumea ortodoxă. Ba mai mult, în Grecia Sf. Trei Ierarhi sunt şi patronii învăţământului laic, ziua lor fiind o aleasă sărbătoare cinstită după cuviinţă de către toţi elevii şi studenţii greci. Şi pentru noi cei de astăzi Sfinţii Trei Ierarhi trebuie să rămână modele de întruchipat şi pilde vii de urmat în lucrarea mântuirii şi în slujirea semenilor noştri. Pentru ierarhi ca şi pentru clerici ei sunt făclii luminoase ce ne călăuzesc paşii spre zările veşniciei, prin sluirea lui Dumnezeu şi prin slujirea aproapelui. Pentru credincioşi ei sunt părinţi duhovniceşti şi sfătuitori tainici pe cărările vieţii spre dobândirea împărăţiei Cerurilor. Pentru toţi însă ei sunt rugători şi apărători ai noştri în faţa tronului lui Dumnezeu, rugându-se pentru pacea şi bunăstarea lumii întregi şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Să-i invocăm şi noi în duh de rugăciune pe cei trei sfinţi, „mari dascăli ai lumii şi ierarhi“, ca să ne fie mijlocitori în viaţa de zi cu zi şi împreună cu Biserica să cântăm şi noi zicând: „Dumnezeire una, Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, pentru rugăciunile lui Vasie, Grigorie şi loan şi ale Curatei Născătoarei de Dumnezeu, să nu ne desparţi pe noi de mărirea Ta.“ AMIN ! VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu Putna, Viena şi braşovenii lui Mihai Eminescu în ciuda scurtei sale vieţi fizice, poetul nepereche al poporului român, Mihai Eminescu, a presărat amintiri impresionante, păstrate adeseori doar în taina documentelor. Titlul intervenţiei noastre este sugerat tocmai de acest mijloc de cunoaştere. Braşoveanul Aurel A. Mureşianu avea să cunoască pe marele poet al românlor la Viena, unde Mureşianu îşi dădea doctoratul în anul 1865 şi conducea societatea de cultură „România . „Cu Emil Tiescu am fost în raportur le cele mai bune. El avea deosebit veneraţiune pentru urmne", mărturisea mai târziu Mureşianu. Se întâlnesc la aceleaşi cursuri de filozofie ale profesorului Zimmermann, ca şi la cele de gramatică comparaă a limbilor romanice ale profesorului Musafie. în aceste condiţii pregătesc şi participarea la mare sărbători de la Putna, pritejute de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii lui Ștfan cel Mare, alcătuind un impresionant „Apel , pudlicat mult mai târziu de Mureşianu, după ce descoperise tatăl său într-un vechi „cufăr" familial conceptul-ciornă al documentului, care se încheia cu cuvintele: „Să arătăm că naţiunea noastră-şi înţeege misiunea în momentul când ştie să preţească şi să glorifice faptele marlor săi bărbaţi". Cunoaşterea lui Aurel Mureşianu atrage marelui poet atracţie faţă de vărul său, poetul Andrei Mureşanu, căruia îi dedică celebrul poem „Mureşianu“, pe care-l trimite la „Convorbiri literare“, însoţit de „o confesiune“: „Fără cea mai mică teamă de procurori şi de judecători, de instrucţiune, în ciuda organelor sigurităţii publice, am compus un tablou dramatic, a cărui figură princială e Andrei Mureşianu ... mă tem că justiţia va pune mâna pe mine.. .". Se pare ca inerocţiile politice a diterminat publicarea poemului atât de valoros doar post-mortem. Un alt braşovean, savantul Nicolae Teclu (1839—1916) leagă prietenie cu Eminescu, în calitatea pe care o avea la Viena de preşedinte al „Comitetului studenţilor români academici pentru serbarea de amintire a mormântului lui Ştefan cel Mare“, în cadrul căreia Eminescu era secretar şi bibliotecar, organizând serbarea şi cu sprijinul altui braşovean, Diamandi Manole, care obţine importante resurse fnanciare. Societatea fuzionează cu „Româna jună“, condusă de Slavici, având în conducere pe braşoveanul Sterie N. Ciurcu (casiel al societăţii), venit şi el la Putna, alături de Eminescu. Tot la Viena, Eminescu cunoaşte pe vărul lui Stere Ciurcu, pe Al. Ciurcu, alături de care va lucra ulterior la redactarea ziarului „Timpul“, precum şi pe braşoveanul Gheorghe Nica, fiul unui cunoscut negustor braşovean, Gheorghe Nica (unul de membrii fondatori ai liceului „Andrei Şagna“ dn Braşov). Activând la Bucureşti, în cadrul ministeriatului lui Titu Maiorescu ca bancar, Gheorghe Nica continuă pretenia cu Eminescu, mai ales în perioadele de grea boală pentru marele poet. (Continuare în pag. a 2-a) Prof. VASILE OLTEAN Mesaj, împlinirea a 130 de ani de la apariţia primului număr al Revistei „Transilvania“ se constituie într-un eveniment cultural şi patriotic cu profunde reverberaţii în conştiinţa cititorilor ei precum şi a urbei Siriului, locul unde ea vede lumina tiparului din 1881, continuând să apară până azi, înfiinţată la 1 ianuarie 1868 de către George Bariţiu la Braşov. Revista „Transilvania“ a fost pentru românii din Ardeal o făclie de veghe pentru apărarea identităţii şi a spiritualităţii româneşti, o tribună de emancipare şi de propagare a ideilor naţionale şi culturale, un stindard al luptei pentru neatârnare şi pentru afirmarea continuităţii poporului român pe aceste meleaguri şi a latinităţii lui, o şcoală de călire a conştiinţelor intelectualităţii transilvănene spre împlinirea visului de aur al tuturor românilor, acela de a fi o singură ţară. Paginile ei s au constituit în adevărate lecţii de istorie, de cultură, de etnografie şi folclor, de economie şi chiar de medicină şi care au fost receptate benefic de către marea masă a cititorilor ei. „Transilvania" a însemnat pentru românimea din Ardeal ceea ce a * Mesaj transmis participanţilor la Manifestarea prilejuită de împlinirea a 133 de ani de la apariţia revistei „Transilvania“, Sibiu, 5 ianuarie 1939, fost „Telegraful Român“ ctitorit de marele mitropolit Andrei Şaguna în 1853 pe plan bisericesc, dar nu nunta’, aducându-şi o contribuţie de seamă la toate marile evenimente din istoria poporului român din Transilvania încununate cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Prin redactorii săi începând cu George Bariţiu, continuând apoi cu Zaharia Boiu, Constantin Diaconovici şi alţii ca şi prin colaboratorii săi, Revista „Trans Ivania“ a făcut în acelaşi timp şi o muncă de apostolat românesc, atât pentru românii din ţară cât şi pentru cei de dincolo de hotarele ei, menţinându-le trează conştiinţa apartenenţei lor la nobila gantă latină şi la Biserica strămoşească. Prin tot ceea ce a făcut şi face în prezent sub conducerea redactorului ei actual, poetul Ioan Mircea, Revista „Transilvania" merită omagiul nostru, al celor de astăzi şi încurajarea noastră în nobila ei misiune de culturalizare şi de spiritualizare a poporului român. Acum la împlinirea celor 130 de ani urăm Revistei „Transilvania" ani mulţi de apariţie, iar redactorilor, colaboratorilor şi cititorilor ei spor în activitate, sănătate, fericire şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Transilvaniei PATRIARHIA ROMANA Cabinetul Patriarhului APEL* In aceste momente de grea încercare pentru ţară, Biserica, în conştiinţa ei de mamă spirituală a poporului român, adresează preoţilor şi dreptcredincioşilor creştini un îndemn la rugăciune stăruitoare pentru trezirea conştiinţelor şi încetarea dezbinării între fraţi. în vederea ieşirii din această criză, apelul nostru se îndreaptă către factorii implicaţi şi responsabili de a folosi acum, dialogul direct ca singură cale de soluţionare a conflictului, evitându-se violenţele, posibile vărsări de sânge şi războiul cel dintre fraţi. In Duhul Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos cerem ambelor părţi să aibă curajul adevărului în spirit de jertfă, ştiind că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru ieşirea din impas, în nădejdea unui viitor binecuvântat al ţârii noastre. TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române * A fost adresei în contextul tensiunilor sociale legate de protestul minerilor, de la mijlocul lunii ianuarie 1999. Educaţia şi noile probleme ale tinerilor* de Prof. Dr. Athanasie Papas, mitropolit de Helioupolis şi Theira în 30 ianuarie a fiecărui an. Biserica sărbătoreşte memora celor trei mici ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostom. Aceşti trei mari Părinţi ai Bisericii noastre sunt cunoscuţi pentru opera lor teologică, retorică şi socială, prin care ni se descoperă ca nişte simboluri ale erudiţiei şi educaţiei. Iată pentru ce oratorii, dintr-o asemenea zi, nu vor putea omite să trateze problema culturii şi educaţiei. Această problemă constituie fundamentul oricărei societăţi umane şi al progresului ei, indiferent de rasa şi religia membrilor acelei societăţi. Educaţia, ale cărei rădăcini cresc — sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie cazul — în celula familială, se hrănesc în şcoală şi se fertilizează în sânul Bisericii sau al instituţiilor religioase, se află în raport direct cu calitatea copiilor, care se încredinţează, cu sănătatea lor intelectuală şi fizică şi, desigur, cu gradul de responsabilitate a factorilor educativi, educatorii şi profesorii. Pentru a verifica toate acestea, nu mai puţin în epoca noastră, este suficient să luăm în considerare toate „fenomenele" mai mult decât neliniştitoare, de anvergură internaţională, adevărate flagele, care lovesc generaţia tânără, mai întâi anarhismul cel mai vechi şi conflictul între tineri şi cei mai în vârstă, ambele probleme existând de totdeauna, dar fiind cunoscute azi sub denumirea de „conflict între generaţii", apoi stupefiantele, violenţa contra femeilor, SIDA, prostituţia, delincvenţa minorilor etc. Desigur că nu ne propunem să analizăm acum toate aceste ..fenomene , nici de a ne pierde, în legătură cu ele, în ieremiade, căci, între altele, nostrăm într-o epocă foarte diferită de trecutul, mai mult sau mai puţin îndepărtat, epocă ce poate fi caracterizată prin condiţii şi posibilităţi noi şi deci revoluţionare din punct de vedere ideologic, religios, politic, economic, ecologic, tehnologic, etc., care formează şi uneori, chiar deformează faţa lumii. Vom prefera, prin urmare, să ne limităm doar la o singura mişcare mai importantă, descriind-o * Traducere din limba franceză, a materialului cu acelaşi titlu, apărut în „Ep’skepsis" nr. 558 din 30 iunie 1998, mai întâi, iar apoi încercând să înţelegem factorii determinanţi, care au generat-o. Socotim potrivit să procedăm astfel pentru că acest curent protestatar, revoluţia în numele amorului, constituie cheia pentru a interpreta şi înţelege numeroase alte evoluţii şi fenomene perverse ale timpului nostru. Spre a denumi această mişcare, vomspune că este vorba de faimoasa manifestare hippi, care se ştie că şi-a făcut apariţia în Statele Unite ale Americii, la începutul anilor ’60, dar care, în loc să dispară, continuă să se răspândească într-o minieră perfidă, mai ales în anumite straturi ale societăţii, care sunt baza viitorului. Cunoscând acestea, în mod logic se pune întrebarea: nu cumva est vorba de nişte forţe obscure instigatoare, care ar putea să se afle în spatele acestei tristări şi care să vizeze tocmai distrugerea societăţii? Dar, mai întâi, cine sunt Hippi sau altfel spus „iniţiaţii", în lb. engleză? Numele lor a devenit un concept prin care se semnaează o atitudine de viaţă, ce şi-a dobândit o proliferare internaţională şi care face dovada unei surprinzătoare longevităţi. In Anglia, unde de asemenea au apărut, hippi sunt numiţi „Flower’s children — (Copii ai Florii), şi ei au drept slogan următoarea formulă: „Iubţi-vă unii cu alţii şi astfel fiecare va putea trăi mai bine în această lume". Dar din nefericire, această iubire propovăduită de hippi, se transformă adesea foarte repede în amor liber, într-o viaţă de plăceri, fără de frâu. Fuziunea între aceste două elemente: dragoste şi viaţă conduce repede la exagerări. Un tânăr hippi afirmă fără înconjur: „Voi, care nu sunteţi ca noi, vă aflaţi în afara lumii, pe când noi suntem in miezul ei. Dragostea apropie fiinţele umana şi înlătură peretele despărţitor. Dragostea dă pacea. Când o finţă satisface pe alta dându i paiei, prin dragoste, nu se mai poat vorbi de animozitate. Fără ostiltate războiul este imposibil, iar fără război nu există violenţă, nu există acte de distrugere . Hippi, al căror număr era mai mic în trecut, dar care se înmulţesc în feehre zi, voiesc să creeze o lume fără ură. Ei cred cu putere şi convingere în idealul lor, în mica lor lume creată prin dragoste (amor). Adevăraţii hippi nu muncesc, pentru că ei „s-au eliberat" de principiile general valabile în societate, dar se plimbă prin parcuri şi locuri publice, oferă flori trecătorilor, mărturisesc despre dragoste şi se arată politicoşi faţă de toţi. Sunt foarte amabili şi răspund, la întrebările care li se pun, într-o manieră nu întotdeauna accesibilă omului „normal". Din convingere, hippi sunt dezorganizaţi. Nu cred în nici o formă de guvernământ, nici în autoritatea legii, nici a civilizaţiei. Intr-un anume sens ar putea fi calificaţi ca nişte inadaptaţi sau individualişti, cu toate, că adesea, cel puţin în exterior, în atitudinea şi comportamentul lor, ei se copiază întreolaltă şi îşi urmează idolii, în special când se organizează pentru folosirea stupefiantelor. Hippi sunt înainte de orice pacifişti, evitând conflictul şi violenţa. După modelul biblic, nu răspund la lovituri, cu lovituri şi nu se apără. Semnul lor distinctiv este obiceiul de a purta flori în mâini. Referitor la aceasta, ei spun: „Florile sunt frumoase, precum dragostea; ele semnifică pacea interioară. Lumea aceasta merge spre pierderea ei totală. Când acel moment va veni, noi dorim să fim senini şi în pace. Florile aduc această pace. Dar ei nu numai că ţin flori în mâini, sau că le pun în păr, şi îşi fac din ele coliere, dar după modelul unor indigeni din dferite părţi ale lumii, mai ales fetele, le desenează pe feţele lor, pe trunchi, pe braţe şi picioare. Din nefericire, această dragoste a lor pentru flori şi credinţa lor puerilă, în puterea florilor, această dragoste faţă de toţi şi toate comportă serioase pericole. Când hippi sunt prinşi în vârtejul dezmăţului, toate barierele şi oprelştile cad; civilizaţia însăşi poate să dispară. Felul lor de a se îmbrăca este „trăznit". Bărbaţii poară barbă lungă spre a părea mai virili; frizerii de Londra au făcut multe ore suplimentare ca să răspundă cererilor hippi, care se tund în modul cel mai bizar. In general, hippi nu consumă băuturi alcoolice, deoarece le socotesc mai periculoase decât dro(Continuare in pag. a 2-a) Traducre: Pr. prof. DUMITRU ABRUDAN