Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)

1999-01-15 / nr. 3-4

V® l­ M hi lui SIBIU FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1852 Anul 147 SIBIU 15 ianuarie Nr. 3—4 1999 ÂRNITA DE ARHIEREI in fiecare an la 30 ale lunii lui ianuarie, Biserica ne pune în faţa ochilor noştri sufleteşti icoana şi pilda sfinţilor Trei Ierarhi, Vâs­le co Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi loan Gură de Aur. Ne cheamă în această zi de praznic, cum de alt­fel ne îndeamnă mereu, să ne aducem aminte de mai marii noştri care ne-au grăit nouă cuvânt a lui Dum­nezeu, să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa, potrivit sfatului dat de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Evrei 13, 17. Suntem chemaţi într-această zi să lăudăm „troiţa de arhierei", pe „organele harului, alăutele Duhului, trâmbiţele binevestitoare ale propovăduirii, pe apă­rătorii Treimii, păzitorii dreptei credinţe", cum îi numesc cântările liturgice ale Bisericii, pe cei care prin viaţa şi prin activiatea lor au împodobit cu " alese virtuţi Biserica Noului Legământ. Deşi de dată mai recentă această sărbătoare a avut temeiuri străvechi ale cinstirii celor trei mari luce­feri ai Ortodoxiei. Canonizaţi imediat după moarte ,cei trei sfinţi ierarhi au fost prăznuiţi la date dife­rite, Sf. Vasle fiind serbat la 1 ianuarie, ziua tre­cerii sale la cele cereşti, Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie şi respectiv la 27­­ianuarie, iar Sf. Gri­­gore Teologul la 25 ianuarie. De fapt, aceste zile au rămas până astăzi ca zile de comemorare a lor în calendarul liturgic al Bisericii Creştine. Pe vremea împăratului bizantin Alexie Comnen (1081) s-a iscat o dispută între creştini în legă­tură cu cinstirea sfinţilor trei ierarhi. Astfel, unii considerau că Sf. Vasile, prin activitatea sa filantro­pică, ar fi mai mare decât ceilalţi doi, alţii, dimpo­trivă, îl exaltau pe Ioan Gură de Aur din pricina elo­­cienţei sale, iar alţii, în fine, îl considerau pe Sf. Gri­­gorie Teologul ca fiind deasupra tuturor prin puterea şi prin adâncirea cuvântării sale. S-a mers până acolo încât creştinii se împărţiseră în trei tabere: vasilienii, grigorienii şi ioanien­i, du­pă importanţa pe care o acordau sfinţilor respectivi. Prin voinţa lui Dumnezeu, într-o noapte sfinţii ie­­ra­hi s au arătat într-o vedenie episcopului loan al Evhaitelor, bărbat înţelept şi cuceri­c, spunându-i cu­vintele: „noi la Dumnezeu una suntem şi nici o îm­potrivire şi nici o vrajbă nu este între noi... îm-C­reunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu ună cuviinţă". în urma acestei descoperiri a fost instituită la 30 ianuarie sărbătoarea sfinţilor Trei Ierarhi, zi în care sunt cinstiţi printr-o singură slujbă alcătuită de ace­laşi episcop Ioan al Evhaitelor. Sfinţii Trei Ierarhi au strălucit prin dragostea lor pentru Hristos, prin cultura şi prin virtuţile lor, reu­şind să realizeze în ei o sinteză vie între credinţă, teolo­ie şi faptă. Ei au avut ca ideal slujirea lui Dumnezeu şi slujrea semenilor împlinind astfel ma­rea pouncă a iubirii „Să iubeşti pe Domnul Dumne­zeul tău din tot sufletul tău... iar pe aproapele ca pe tine însuţi". (Luca 10, 27). Ei au trăit în „veacul de aur" al Bisericii lui Phris­­tos, veac în care Biserica era încă prigonită şi în care m­ii de creştini au mărturisit cu preţul vieţii lor apartenenţa lor la noua credinţă creş­in”. Toţi trei au provenit din familii creştine, unde au primit o aleasă educaţie din partea mamelor lor, adevărate eroine ale credinţei şi care au smuls res­pectul întregii lumi. Toţi trei au studiat la vestite centre universitare ale vremii: Cezareea, Atena, Antiohia sau Constan­­ti­nopil, cu cei mai vestiţi profesori ai vremii şi care s-au remarcat pentru silinţa şi devotamentul lor faţă de cultura vremii, faţă de ideile filozofice ale tim­pului şi faţă de valorile morale. Sfinţii Trei Ierarhi au avut în viaţa lor ca mo­del al desăvârşirii pe Mântuitorul Iisus Hristos Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa". Avându-l pe Hristos drept „piatra cea din capul unghiului“, ei au slujit Biserică, în fiecare dintre ei fructificându-se duhul Ortodoxiei după harisma deosebită pe care fie­care dintre ei a avut-o. Dacă Sf. Vasile cel Mare se remarcă în chip strălucit în organizarea practică, ideală a vieţii creştine, Sf. Grigorie Teologul stră­luceşte pe culm­­e cugetării creştine, iar Sf. Ioan Gură de Aur este predicatorul neîntrecut al Evan­gheliei Împărăţiei. Ei sunt în acelaşi timp modele de vieţuire creştină pentru fiecare membru al Trupului tainic al lui Hris­tos, şi mai ales modele în slujirea preoţească pen­ru slujitorii sfintelor altare. Doi dintre ei au şi făcut elogiul preoţiei creştine în opere neîntrecute până astăzi şi care vor rămâne dreptate pentru toţi cei ce se pregătesc să intre în duhovnicescul cmn al preoţiei. Ei sunt mereu pilde adevărate ale idealului slujirii creştine a semenilor. Prin predica lor, dar mai ales prin activitatea lor practică, ei au aşezat teologia în slujba vieţii, iar preoţia în slujba oamenilor. Toc­mai pentru acest lucru ei sunt pe deplin actuali şi astăzi şi au fost aleşi ca patroni ai învăţământului teologic de toate gradele din lumea ortodoxă. Ba mai mult, în Grecia Sf. Trei Ierarhi sunt şi patronii învăţământului laic, ziua lor fiind o aleasă sărbătoa­re cinstită după cuviinţă de către toţi elevii şi stu­denţii greci. Şi pentru noi cei de astăzi Sfinţii Trei Ierarhi tre­­buie să rămână modele de întruchipat şi pilde vii de urmat în lucrarea mântuirii şi în slujirea semenilor noştri. Pentru ierarhi ca şi pentru clerici ei sunt făclii lu­minoase ce ne călăuzesc paşii spre zările veşniciei, prin slu­irea lui Dumnezeu şi prin slujirea aproapelui. Pentru credincioşi ei sunt părinţi duhovniceşti şi sfătuitori tainici pe cărările vieţii spre dobândirea împărăţiei Cerurilor. Pentru toţi însă ei sunt rugători şi apărători ai noştri în faţa tronului lui Dumnezeu, rugându-se pentru pacea şi bunăstarea lumii întregi şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Să-i invocăm şi noi în duh de rugăciune pe cei trei sfinţi, „mari dascăli ai lumii şi ierarhi“, ca să ne fie mijlocitori în viaţa de zi cu zi şi împreună cu Bise­rica să cântăm şi noi zicând: „Dumnezeire una, Pă­rinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, pentru rugăciunile lui Vasie, Grigorie şi loan şi ale Curatei Născătoa­rei de Dumnezeu, să nu ne desparţi pe noi de mă­rirea Ta.“ AMIN ! VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu Putna, Viena şi braşovenii lui Mihai Eminescu în ciuda scurtei sale vieţi fizi­­ce, poetul nepereche al poporului român, Mihai Eminescu, a pre­sărat amintiri impresionante, păstrate adeseori doar în taina documentelor. Titlul intervenţiei noastre este sugerat tocmai de a­­cest mijloc de cunoaştere. Braşoveanul Aurel A. Mureşia­­nu avea să cunoască pe marele poet al românlor la Viena, unde Mureşianu îşi dădea doctoratul în anul 1865 şi conducea societatea de cultură „România . „Cu Emil Tiescu am fost în raportur le cele mai bune. El avea deosebi­t vene­­raţiune pentru urmne", mărturisea mai târziu Mureşianu. Se întâlnesc la aceleaşi cursuri de filozofie ale profesorului Zimmermann, ca şi la cele de gramatică compara­ă a limbilor romanice ale profesorului Musafie. în aceste condiţii pregă­tesc şi participarea la mar­­e săr­bători de la Putna, priteju­te de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii lui Șt­fan cel Mare, alcătuind un impresio­nant „Apel , pudlicat mult mai târziu de Mureşianu, după ce des­coperise tatăl său într-un vechi „cufăr" familial conceptul-cior­­nă al documentului, care se în­cheia cu cuvintele: „Să arătăm că naţiunea noastră-şi înţeege mi­siunea în momentul când ştie să preţ­ească şi să glorifice faptele mar­lor săi bărbaţi". Cunoaşterea lui Aurel Mureşianu atrage ma­relui poet atracţie faţă de vărul său, poetul Andrei Mureş­anu, căruia îi dedică celebrul poem „Mureşianu“, pe care-l trimite la „Convorbiri literare“, însoţit de „o confesiune“: „Fără cea mai mică teamă de procurori şi de judecători, de instrucţiune, în ciu­da organelor sigurităţii publice, am compus un tablou dramatic, a cărui figură princială e Andrei Mureşianu ... mă tem că justiţia va pune mâna pe mine.. .". Se pare ca in­erocţiile politice a di­­term­inat publicarea poemului atât de valoros doar post-mortem. Un alt braşovean, savantul Ni­­colae Teclu (1839—1916) leagă prietenie cu Eminescu, în calitat­ea pe care o avea la Viena de pre­­şedinte al „Comitetului studenţilor români academici pentru serbarea de amintire a mormântului lui Ştefan cel Mare“, în cadrul căreia Eminescu era secretar şi bibliote­car, organizând serbarea şi cu spri­jinul altui braşovean, Diamandi Manole, care obţine importante re­surse fnanciare. Societatea fu­zionează cu „Româna jună“, con­dusă de Slavici, având în condu­cere pe braşoveanul Sterie N. Ciurcu (casiel al societăţii), venit şi el la Putna, alături de Emi­nescu. Tot la Viena, Eminescu cunoaş­te pe vărul lui Ster­e Ciurcu, pe Al. Ciurcu, alături de care va lu­cra ulterior la redactarea ziarului „Timpul“, precum şi pe braşovea­nul Gheorghe Nica, fiul unui cu­noscut negustor braşovean, Gheor­ghe Nica (unul de membrii fondatori ai liceului „Andrei Şa­­g­na“ dn Braşov). Activân­d la Bucureşti, în cadrul ministeriatului lui Titu Maiorescu ca bancar, Gheorghe Nica continuă pr­etenia cu Eminescu, mai ales în perioa­dele de grea boală pentru marele poet. (Continuare în pag. a 2-a) Prof. VASILE OLTEAN Mesaj, împlinirea a 130 de ani de la apariţia primului număr al Revis­tei „Transilvania“ se constituie într-un eveniment cultural şi pa­triotic cu profunde reverberaţii în conştiinţa cititorilor ei precum şi a urbei Siriului, locul unde ea vede lumina tiparului din 1881, continuând să apară până azi, înfiinţată la 1 ianuarie 1868 de către George Bariţiu la Braşov. Revista „Transilvania“ a fost pen­tru românii din Ardeal o făclie de veghe pentru apărarea identită­ţii şi a spiritualităţii româneşti, o tribună de emancipare şi de pro­pagare a ideilor naţionale şi cultu­rale, un stindard al luptei pentru neatârnare şi pentru afirmarea con­tinuităţii poporului român pe a­­ceste meleaguri şi a latinităţii lui, o şcoală de călire a conştiinţelor in­telectualităţii transilvănene spre împlinirea visului de aur al tuturor românilor, acela de a fi o singură ţară. Paginile ei s au constituit în adevărate lecţii de istorie, de cul­tură, de etnografie şi folclor, de economie şi chiar de medicină şi care au fost receptate benefic de către marea masă a cititorilor ei. „Transilvania" a însemnat pentru românimea din Ardeal ceea ce a * Mesaj transmis participanţilor la Manifestarea prilejuită de împli­nirea a 133 de ani de la apariţia revistei „Transilvania“, Sibiu, 5 ianuarie 1939, fost „Telegraful Român“ ctitorit de marele mitropolit Andrei Şaguna în 1853 pe plan bisericesc, dar nu nu­nta’, aducându-şi o contribuţie de seamă la toate marile evenimente din istoria poporului român din Transilvania încununate cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Prin redactorii săi începând cu George Bariţiu, continuând apoi cu Zaha­­ria Boiu, Constantin Diaconovici şi alţii ca şi prin colaboratorii săi, Revista „Trans Ivania“ a făcut în acelaşi timp şi o muncă de apostolat românesc, atât pentru românii din ţară cât şi pentru cei de dincolo de hotarele ei, menţinându-le trea­ză conştiinţa apartenenţei lor la no­bila gantă latină şi la Biserica stră­moşească. Prin tot ceea ce a făcut şi face în prezent sub conducerea redacto­rului ei actual, poetul Ioan Mircea, Revista „Transilvania" merită oma­giul nostru, al celor de astăzi şi încurajarea noastră în nobila ei misiune de culturalizare şi de spiri­tualizare a poporului român. Acum la împlinirea celor 130 de ani urăm Revistei „Transilvania" ani mulţi de apariţie, iar redacto­rilor, colaboratorilor şi cititorilor ei spor în activitate, sănătate, feri­cire şi binecuvântarea lui Dum­nezeu. Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Transilvaniei PATRIARHIA ROMANA Cabinetul Patriarhului APEL* In aceste momente de grea în­cercare pentru ţară, Biserica, în conştiinţa ei de mamă spirituală a poporului român, adresează preoţilor şi dreptcredincioşilor creştini un îndemn la rugăciune stăruitoare pentru trezirea con­ştiinţelor şi încetarea dezbinării între fraţi. în vederea ieşirii din această criză, apelul nostru se îndreaptă către factorii implicaţi şi respon­sabili de a folosi acum, dialogul direct ca singură cale de soluţio­nare a conflictului, evitându-se violenţele, posibile vărsări de sânge şi războiul cel dintre fraţi. In Duhul Evangheliei Mântui­torului Iisus Hristos cerem am­belor părţi să aibă curajul adevă­rului în spirit de jertfă, ştiind că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru ieşirea din impas, în nădejdea unui viitor binecuvân­tat al ţârii noastre.­­ TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române * A fost adresei în contextul tensiunilor sociale legate de pro­testul minerilor, de la mijlocul lunii ianuarie 1999. Educaţia şi noile probleme ale tinerilor* de Prof. Dr. Athanasie Papas, mitropolit de Helioupolis şi Theira în 30 ianuarie a fiecărui an. Biserica sărbătoreşte memora celor trei mici ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostom. Aceşti trei mari Pă­rinţi ai Bisericii noastre sunt cu­noscuţi pentru opera lor teologi­că, retorică şi socială, prin care ni se descoperă ca nişte simboluri ale erudiţiei şi educaţiei. Iată pentru ce oratorii, dintr-o ase­menea zi, nu vor putea omite să trateze problema culturii şi edu­caţiei. Această problemă constituie fundamentul oricărei societăţi umane şi al progresului ei, indi­ferent de rasa şi religia membri­lor acelei societăţi. Educaţia, ale cărei rădăcini cresc — sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie cazul — în celula familială, se hrănesc în şcoală şi se fertilizează în sânul Bisericii sau al instituţiilor religioase, se află în raport direct cu calitatea copiilor, care­­ se încredinţează, cu sănătatea lor intelectuală şi fi­zică şi, desigur, cu gradul de res­ponsabilitate a factorilor educa­tivi, educatorii şi profesorii.­­ Pentru a verifica toate acestea, nu mai puţin în epoca noastră, este suficient să luăm în conside­rare toate „fenomenele" mai mult decât neliniştitoare, de anvergură internaţională, adevărate flagele, care lovesc generaţia tânără, mai întâi anarhismul cel mai vechi şi conflictul între tineri şi cei mai în vârstă, ambele probleme existând de totdeauna, dar fiind cunoscute azi sub denumirea de „conflict în­tre generaţii", apoi stupefiantele, violenţa contra femeilor, SIDA, prostituţia, delincvenţa minorilor etc. Desigur că nu ne propunem să analizăm acum toate aceste ..feno­mene , nici de a ne pierde, în le­gătură cu ele, în ieremiade, căci, între altele, nos­tră­m într-o epo­că foarte diferită de trecutul, mai mult sau mai puţin îndepărtat, epo­că ce poate fi caracterizată prin condiţii şi posibilităţi noi şi deci revoluţionare din punct de vedere ideologic, religios, politic, econo­mic, ecologic, tehnologic, etc., care formează şi uneori, chiar de­for­­mează faţa lumii. Vom prefera, prin urmare, să ne limităm doar la o singura miş­care mai importantă, descriind-o * Traducere din limba france­ză, a materialului cu acelaşi titlu, apărut în „Ep’skepsis" nr. 558 din 30 iunie 1998, mai întâi, iar apoi încercând să înţelegem factorii determinanţi, ca­re au generat-o. Socotim potrivit să procedăm astfel pentru că acest curent protestatar, revoluţia în nu­mele amorului, constituie cheia pentru a interpreta şi înţelege nu­meroase alte evoluţii şi fenomene perverse ale timpului nostru. Spre a denumi această mişcare, vom­­spune că este vorba de faimoasa manifestare hippi, care se ştie că şi-a făcut apariţia în Statele Uni­te ale Americii, la începutul ani­lor ’60, dar care, în loc să dispa­ră, continuă să se răspândească într-o minieră perfidă, mai ales în anumite straturi ale societă­ţii, care sunt baza viitorului. Cu­noscând acestea, în mod logic se pune întrebarea: nu cumva es­t vorba de nişte forţe obscure insti­gatoare, care ar putea să se afle în spatele acestei tristări şi care să vizeze tocmai distrugerea so­cietăţii? Dar, mai întâi, cine sunt Hippi sau altfel spus „iniţiaţii", în lb. engleză? Numele lor a devenit un­ concept prin care se semnaează o atitudine de viaţă, ce şi-a do­bândit o proliferare internaţională şi care face dovada unei surprin­zătoare longevităţi. In Anglia, un­de de asemenea au apărut, hippi sunt numiţi „Flower’s children — (Copii ai Florii), şi ei au drept slogan următoarea formulă: „Iu­bţi-vă unii cu alţii şi astfel fie­care va putea trăi mai bine în această lume". Dar din nefericire, această iubire propovăduită de hippi, se transformă adesea foarte repede în amor liber, într-o viaţă de plăceri, fără de frâu. Fuziunea între aceste două elemente: dra­goste şi viaţă conduce repede la exagerări. Un tânăr hippi afirmă fără în­conjur: „Voi, care nu sunteţi ca noi, vă aflaţi în afara lumii, pe când noi suntem in miezul ei. Dra­gostea apropie fiinţele umana şi înlătură peretele despărţitor. Dragostea dă pacea. Când o f­inţă satisface pe alta dându­ i paiei, prin dragoste, nu se mai poa­t vorbi de animozitate. Fără ostil­­­tate războiul este imposibil, iar fără război nu există violenţă, nu există acte de distrugere . Hippi, al căror număr era mai mic în trecut, dar care se înmul­ţesc în f­eehre zi, voiesc să creeze o lume fără ură. Ei cred cu pu­tere şi convingere în idealul lor, în mica lor lume creată prin dra­goste (amor). Adevăraţii hippi nu muncesc, pentru că ei „s-au eli­berat" de principiile general vala­bile în societate, dar se plimbă prin parcuri şi locuri publice, ofe­ră flori trecătorilor, mărturisesc despre dragoste şi se arată politi­­coşi faţă de toţi. Sunt foarte ama­bili şi răspund, la întrebările care li se pun, într-o manieră nu în­totdeauna accesibilă omului „nor­mal". Din convingere, hippi sunt dez­organizaţi. Nu cred în nici o for­mă de guvernământ, nici în auto­ritatea legii, nici a civilizaţiei. Intr-un anume sens ar putea fi calificaţi ca nişte inadaptaţi sau individualişti, cu toate­, că adesea, cel puţin în exterior, în atitudi­nea şi comportamentul lor, ei se copiază întreolaltă şi îşi urmează idolii, în special când se organi­zează pentru folosirea stupefian­telor. Hippi sunt înainte de orice pa­cifişti, evitând conflictul şi vio­lenţa. După modelul biblic, nu răspund la lovituri, cu lovituri şi nu se apără. Semnul lor distinctiv este obi­ceiul de a purta flori în mâini. Referitor la aceasta, ei spun:­ „Florile sunt frumoase, precum dragostea; ele semnifică pacea in­terioară. Lumea aceasta merge spre pierderea ei totală. Când acel mo­ment va veni, noi dorim să fim senini şi în pace. Florile aduc a­­ceastă pace­. Dar ei nu numai că ţin flori în mâini, sau­­ că le pun în păr, şi îşi fac din ele coliere, dar după modelul unor indigeni din d­ferite părţi ale lumii, mai ales fetele, le desenează pe feţele lor, pe trunchi, pe braţe şi picioare. Din nefericire, această dragoste a lor pentru flori şi credinţa lor puerilă, în puterea florilor, aceas­tă dragoste faţă de toţi şi toate comportă serioase pericole. Când hippi sunt prinşi în vârtejul dez­măţului, toate barierele şi oprel­ş­­tile cad; civilizaţia însăşi poate să dispară. Felul lor de a se îmbrăca este „trăznit". Bărbaţii poar­ă barbă lun­gă spre a părea mai virili; fri­zerii d­e Londra au făcut multe ore suplimentare ca să răspundă cererilor hippi, care se tund în modul cel mai bizar. In general, hippi nu consumă băuturi alcoolice, deoarece le so­cotesc mai periculoase decât dro­(Continuare in pag. a 2-a) Traduc­re: Pr. prof. DUMITRU ABRUDAN

Next