Timpul, ianuarie 1894 (nr. 1-23)

1894-01-15 / nr. 10

ANUL AL ȘASE­SPRE­ZECELEA. — No. 10 Bt­rj wwww T^B^TiTiin-TTr T~nrr— ~.a­i­­<<: r •, .<­» ,rrT.ir, ü.....Ta» K IîITIA ' jgron­j.3Sgn!3ZLiaxm>incrîg­ jș-BLiJ3s«*a ABONAMENTELE in țară pe un an.............................................40 lei * pe ti luni........................................20 lei „ pe 8 luni........................................10 lei ePntru străinătate, «a an...........................50 lei Redacția și Administrația — 23, STRADA DOAMNEI,23 — Un exemplar 15 Bani (­­ I)e-o bucată de vreme s’au ridi­cat o seamă de oameni—puțini, nu­ î vorbă—cari par a­ șî fi luat drept țintă să lovească în armată, s’o discredi­teze, s’o facă țrită în ochii poporului. Ori­cât de neînsemnați ar fi acești oameni, ori­cât de puțină greutate ar avea cuvântul lor, încercarea a­­ceasta nu trebuie lăsată fără bă­gare de seamă; e datoria acelora care-și iubesc moșia și socotesc cu realitatea lucrurilor, iar nu cu vi­suri nebune, să caute a pune sta­vilă acestei criminale propagande. Punctul de la care pleacă necu­getații apostoli e așa numita «bă­taie în armată». Pornind de aci, ei ajung foarte repede să osândească întreaga instituție, arătând’o ca o năpaste pe capul poporului,­ nă­paste care s’ar putea și ar trebui să fie înlăturată. Nimic n’ar fi mai lesne de­cât să arătăm că bătaia nu e ceva le­gat în chip fatal cu instituțiunea armatei, ci că ea depinde de edu­ca­țiunea și de firea omului; nimic mai ușor n’ar fi de­cât să dove­dim că ea se arată și pe alte tere­nuri : părinții își bat copiii, stăpânii își bat servitorii, cei mai tari bat pe cei mai slabi. Nu numai la noi—o țărișoară bătută în curs de veacuri, ba de Turci, ba de Tă­tari, fia de Muscali și în care până mai eri bătaia a fost un corectiv legal — dar în toată lumea mic e încă numărul acelora cari știu să-și manifeste „nemulțumirea alt­fel de­cât prin vorbe groase și bătaie. Pentru imensa majoritate a ome­nirii, mijlocul cel mai obicinuit de a dezlega diferendele e tot forța brutală. Și dacă bătaia e o chestie de cultură, subordonată la fei și fel de împrejurări care nu se pot schimba nici într’o z­i, nici într’o sută, atunci emoțiunea acelora cari fac atâta zgomot, cu bătaia în ar­mată e sau bolnăvicioasă, sau pre­făcută. Firește că nimeni n’are să aprobe bătaia și că toți sunt datori să lucreze pentru îndulcirea moravurilor; însă nu e firesc să ne pierdem cumpătul pentru un fapt care, ori­cât de regretabil ar fi, e unul din cele mai comune în lumea toată. Dar în propaganda sgomotoasă ce se face nu e tocmai atât vorba de bătaie , ceea­ ce stă la inimă pro­pagandiștilor e însăși instituția ar­matei, pe care ei o osândesc în principiu și pe care ar dărîma-o, dacă le-ar sta prin putință. Trebuie oare multă pătrundere pentru a pricepe ce tristă meserie fac oamenii căci urmăresc la noi, acum, o asemenea țintă? Când toată lumea se înarmează până în dinți, când puternicii noș­tri vecini stau cu arma la ochi, nu e curată nebunie să vorbești de desființarea armatei ? Veacuri întregi ne-am réstoit întruna cu vecinii din dreapta și din stânga și numai așa ne-am putut păstra moșia și neamul; apoi iarăși veacuri am fost jucăria când a unuia, când a altuia, am fost călcați și jefuiți din toate părțile, pentru că, sleiți de atâtea opintiri, nu ne mai puteam apăra. După multe străduințe am ajuns, cu mari jerfe, să scuturăm jugul și să ră­suflăm iarăși slobod, ca popor de sine stătător. Vrea cineva să ajun­gem iar în ticăloșia de mai nainte, când toți erau stăpâni in țara noas­tră, iar noi slugi și robi la toată lumea ? Omul, Românul, care ar vrea a­­ceasta, ar fi un monstru, un ucigaș al neamului său ; și totuși aceasta o vor, se vede, tinerii cari se zic democrați și socialiști și cari pro­povăduiesc desființarea armatei. A desființa oștirea, va să zică a rămânea fără nici o apărare, a deschide porțile tuturor cari la un moment dat ar avea interes să nă­vălească în țară, își dau oare seamă democrații de ce înseamnă o inva­zie? Citit-ați oare în cronicele té­rmi­ce și cât ați pătimit strămoșii noștri, când țara ajunsese sau fără câini? Ori­cât de simple și de scurte sunt însemnările cronicarilor des­pre nenumăratele invazii ce le-am suferit, ele te umplu de groază și de mânie. Și toată lumea știe că dacă țara noastră s’a deșteptat așa de târziu la căldura civilizațiunii, că dacă țărănimea noastră—mai ales la câmpie—trăește încă așa de rău­, vina e a necontenitelor năvă­liri, care stricau într'o lună ce aduna poporul în curs de ani. Și democrații vor ridicarea cla­selor de jos, vor înălțarea lor și materială și morală. Cum se îm­pacă aceasta cu desființarea ar­matei ? Un asemenea lucru numai stră­inilor le-ar veni la socoteală, cari de veacuri tot întind spre noi lun­gile lor brațe; cu cât am fi noi mai slabi și mai lipsiți de apărare, cu atâta le-ar fi lor mai lesne să izbândească ceea­ ce împrejurările nu le-au îngăduit până acum. De aceea și sunt mulți cari, privind la svârcolirile democraților noștri, îi bănuesc pe aceștia că sunt unelte ale străinilor dușmani nouă. Vor zice poate necugetații apos­toli că pretutindeni, în Anglia, în Franța, în Germania și aiurea sunt democrați și socialiști cari propo­­văduesc desființarea armatei ca a unui rău­ din cele mai rele. Așa este. Numai că, dacă sun­tem oameni cu socoteală, trebue să ne dăm seamă că acele țări sunt mari și puternice, iar noi slabi suntem și mici și puși într-un loc unde multe interese se încrucișează. Nu e­ertat piticului să facă ce face uriașul și omul sărac s’ar prăpădi iute și repede când ar sta să facă lux ca cel putred de bani. In Anglia, în Franța, în Ger­mania, democrații își pot plăti lu­xul să combată militarismul ca o rămășiță a veacului răsboinic, care împedică sau îngreuie progresul în veacul industrial ce începe pentru omenire; în asemeni țări, filozofi ca Spencer pot în dragă voie să facă analiza și sinteza lumii și să propage pacea vecinică întemeiată pe dreptate. Căci Anglia nu se poate teme că va fi cotropită și subjugată de Francezi, nici Franța de Germani; și chiar dacă s’ar resboi aceste țări, ele sunt așa de mari și de puternice, în­cât iute și-ar vindeca rănile. Noi, noi ne-am desființa singuri dacă am face ce ne învață demo­crați; și de aceea democrații noș­­triî nu trebue să imiteze pe cei străini intru toate. Oastea e pentru noi garanția existenței noastre; oastea e zidul de apărare al țărei. Trebue dar s’o întărim, dacă suntem Români și ne dăm seamă de cum merg lu­crurile, iar nu s’o slăbim cu de­­clamațiuni goale. ------------------------------------------------------­Liniștea domnește peste tot și afacerile își urmează mersul lor normal. Belgrad, 25 Ianuarie. Deputațiunile țăranilor adunați la Belgrad au­ primit ordin de la prefectul poliției d. Mihailovici de a părăsi orașul în 24 de ore; cea mai mare parte ar­ plecat. Paris, 25 Ianuarie. Contraru­l zvonurilor ce ar­ circulat despre sosirea apropiată a reginei Natalia la Bel­grad, se asigură din sorginte bine informată că regina va pleca la sfârșitul acestei luni la Biarritz. Din Italia Roma, 25 Ianuarie. Știrile din Massa, Carrara și din Sicilia spun că liniștea e perfectă. Procesul Omladinei Praga, 25 ianuarie Interogatoriul acuzaților e terminat, acel al martorilor va începe mâine. Atentat anarh­ist Barcelona, 25 ianuarie Guvernatorul civil eșind din casa sa a fost rănit la cap cu o lovitură de pistol, ce i-a tras un zidar, care a declarat că este anarh­ist. Indemnizare pentru Aigges-Mortes Roma, 25 Ianuarie. Ștefani află din Paris că d. Casimir Perier a remis ambasadei italiane 420.000 franci indemnizare acordată Italienilor mal­tratați la Aigues-Mortes. . Taxele pe grâne în Franța Paris, 25 Ianuarie. Comisiunea vămilor a discutat mult dreptu­rile asupra grânelor, înainte de a statua va asculta pe miniștri. Majoritatea pare favo­rabilă taxelor de 8 franci. ---------------------------♦-------------------------­ TELEGRAME Evenimentele din Serbia Viena, 25 Ianuarie. Polit. Corresi>ondens află din Belgrad că câți­va studenți din școala superioară au­ făcut o demonstrație în fața palatului regal ; au strigat: trăiască constituția! Poliția n’a intervenit, de­oare­ce demonstrația era ino­fensivă. DUPĂ NATURĂ La spițerie Zilele trecute nu ’mi-a fost bine de joc. Ce anume am avut, să nu mă întrebați. E distul să vă spun că domnul doctor mî­’a scris o rețetă în care reventul nu ocupa de­loc un rol însemnat. Din contră. M’am dus fuga la spițerie și am cerut iute, iute, iute de tot medicamentul. Domnul spițer a luat rețeta, a sucit’o, a résucit’o, pe urmă a așezat’o pe masă și a pus peste densa ca Presse-papier o greutate oare­care. — D-le spițer, dați zor, ras rog. — îndată ! Apoi d-nul spițer a luat o sticluță, a învertit’o întocmai ca rețeta, a clătit’o și a așezat’o pe masă. Pe urmă a adus din galantar vre­o cinci sticle și le-a așezat pe masă. — Me rog, d-le spițer, dați mai iute. — La moment! A destupat sticlele și picătură cu pi­cătură a turnat din fie­care în sticluța mea care aștepta pe cântar. — D-le spițer... —­ Acum ! Acum ! A început să scuture sticla d-nui spi­țer, dar tot mai rea me scutura pe mine inima. In sfârșit răsuflu, văd că încep prepa­rativele de astuparea sticlei... Un dop ! .. E prea mare !... Alt dop !... E prea mic!.. Altul... e prea gros. . In fine cu ajutorul unui clește se potrivește dopul. Sunt scă­pat !... Ți-am găsit! D-nul spițer deschide o carte la fila se, pe urmă la fila 30, pe urmă la fila 3, pe urmă iar la fila 10 ! și scrie, scrie mereu 30 bani, plus 50 bani, plus 10 bani, plus 80 bani, plus... — D-le spițer, fie’țî milă, nu mai pot! — Face 3 lei 50 bani. r— Poftim și 5 lei, dă’mi medicamentul.. — La moment, începe altă operație, d. spițer des­chide o condică, prescrie rețeta și ia un număr. Numărul îl însemnează pe un pe­tic de hârtie roșie pe care scrie apoi: „A se lua toată porțiunea o dată . Hâr­­tiuța o lipește pe sticlă ! — D-le spițer, dă’mi iute, simt că ’mi-e reu !... dă doctoria încoace, știu ert cum să o iart. — La moment! Domnul spițer ia o hârtie albă subțire și alta albastră ca pentru smert la roto­coale, se așează peste­ dop, se încrețește. — Do .. om...nule spi...țer ! Domnul spițer ia ceară roșie, pecetlu­ește dopul, după ce-i leagă cu o sfori­cică, taie sforicică. — Pentru nu...mele lui Dum. .nezert... Domnul spițer face toaleta sticluței, o înfășură într’o hârtie subțire albă ver­­gată cu verde.. A DOUA SÂMBĂTĂ 15/27 IANUARIE 1894 ANUNCIURI șI INSERȚII Linia 80 litere petit pag. IV......................0,40 Kariame iii ii 2,50 f **".** n .................... . I » ■ aniinclurile se primesc la Agenți» J*>’ ** Ekwan, 8 Place de la Bourse •/ • vj Reda­cția și Administrația feASMADA DOAMNEI, 23 UTn esemplar 15 Bani — Aoleo !... Aoleo L, Domnule... Din hârtia vergata sticluța trece în alta roșie­, din cea roșie în alta albă... — Aoleo !.. — Gata, strigă spițerul cu satisfacție. — Aoleo!... Prea târziu­!... Inima!.. Prea târziu­ !... N’am ce face de o­cam­dată cu medicamentul ! Colect­ron. Iată expunerea de motive care Însoțește proiectul de lege silvică, distribuit­ora Camerei­ Domnilor Deputat : Experiența făcută cu aplicația codului silvic ne-a dovedit că el este neîndestulă­tor pentru conservarea și ameliorarea avu­ției forestiere din țară. S’a crezut că este suficient d’a edicta principiul unui regim silvic, d’a prescrie obligațiunea unor ame­­nagramente și­ d’a supune o parte din pă­durile private prescripțiunilor legei, ca să se obțină o cultură silvică rațională. In realitate, însă, scopul nu a fost și nu putea fi atins pe calea indicată de lege. A prescrie amenagjamente, atunci când specia de amenagjament variază după ne­numărate diferințe ale pădurilor, după na­tura solului și după pozițiunea geografică, fie ca latitudine, fie ca înălțime, nu are absolut nici o valoare, afară numai dacă s’ar face prin lege însăși enumerațiunea tuturor modalităților de amenagramente, specificându-se și cazurile la care fie­care se aplică. Aceasta fiind insă absolut imposibil, a trebuit să lăsăm unor instrucțiuni nume­roase și amănunțite sarcina de a prescrie normele unei culturi raționale, conform cu fie­care caz special și cu progresele științei silvice, fără a ne paraliza acțiu­nea prin un text de lege permanent. Din nenorocire, aceasta nu s’a făcut și abia acum ministerul de domenii a început a prelu­cra instrucțiunile necesare care singure pot da cuvântului «amenagjament» o va­loare practică cu rezultatele folositoare. Do­vadă despre aceasta o avem în starea ac­tuală atât a pădurilor Statului, cât și a pă­durilor particularilor ; fiind-că nu s’a stu­diat în destul modalitățile amenagjamen­­telor, suntem obligați a le reface mai toate și a conveni noi înșine că speranțele puse în efectele legii actuale au fost iluzorii. Nu, deci, obligațiunea de a face un a­­menagjament dă prin sine însuși rezultate, ci trebue, înainte de toate, să ne punem întrebarea ce se face cu pădurea o dată tăiată chiar conform cu amenagjamentele prescrise. Legea actuală nu dă, în această pri­vință, de­cât niște vagi indicațiuni, și de aceea vedem o devastațiune barbară a pă­durilor, cum de­sigur nu se găsește nici într’o țară din lume. Pășunarea fără nici o margine, lipsa de îngrijire a unei re­populări raționale acolo unde repopularea firească are nevoie de ajutorul omului, facerea de amenagramente după sisteme generale, fără considerațiune de loc și îm­prejurări, a produs o deteriorare așa de mare, în­cât putem zice fără exagerare că a patra parte din domeniul forestier al Statului are nevoie de a fi replantat. Nu are cine­va de­cât să facă o inspecție la pădurile de câmp, să vază devastațiu­­nile de la Comana, Pasărea, Slobozia Radovan, Seaca de Pădure și de la câte altele, și va conchide că o lege care per­mite asemenea lucruri trebuie refăcută. Același lucru s’a întâmplat și cu pădu­rile particulare: defrișarea fără scrupul, pășunarea fără grijă de propriul lor in­teres, neîngrijirea suprafețelor rezervate culturei silvice după tăiarea pădurilor, au avut drept rezultat că, pe când țările cu o populațiune deasă și cu un climat ma­ritim, ca Francia, Austria și Germania, au 25% din solul lor acoperit cu păduri­ noi, cu o populațiune rară și cu un cli­mat continental, avem abia 13% din te­ritoriul României acoperit cu păduri. Las la o parte că o asemenea sărăcie silvică va fi cu atât mai simțitoare cu cât va crește populațiunea, dar dacă nu ne vom îngriji de pădurile noastre și nu vom căuta a le întinde, chiar producțiu­­unea noastră agricolă va suferi din ce în ce mai mult și atât Statul cât și propri­etarii vor plăti scump nepăsarea cu care aui necunoscut acțiunea climaterică a pă­durilor. Intemeindu-ne pe aceste considerante, d-lor deputat­, am căutat, prin legea ce va prezint, să mă ocup înainte de toate de conservarea pădurilor. Măsurile restric­tive, întru­cât privește defrișarea, au fost întinse fără distincțiune la toate pădurile. Pășunatul e oprit cu desăvîrșire în pădu­rile domeniale și comunale și­ a fost supus la niște restricțiuni serioase, potrivite cu o cultură rațională, în pădurile private. Asemenea se impune prin lege tuturor proprietarilor de păduri obligațiunea de a priveghea de aproape repopularea părților tăiate și se edictează amenzi severe pentru toți aceia a cărora neîngrijire a produs o adevărată devastare a pădurilor. Aceste măsuri sunt mai necesare de­cât obligațiunea de amenagramente și eu cred că, lăs­ând libertate absolută particularilor întru­cât privește modul tăiarea, dar ur­mărind cu de aproape supraveghiare soarta pădu­ri o dată tăiată, vom ajunge la a­­cele rezultate pe care le așteptăm de la legea actuală, dar care nu le găsim ni­­căeri. O altă lacună a legei actuale este lipsa de prescripțiuni întru­cât privește paza pădurilor în contra incendiilor și a strică­ciunilor prin insecte. Un capitol întreg tratează despre această materie și credem că măsurile cuprinse în el, care de alt­mintrelea au fost experimentate cu succes în imperiul austro-ungar, vor fi și la noi de un efect salutar. Nu mai puțin trebuia să ne preocupăm și de raporturile dintre proprietari și pro­prietari, sau dintre județe, comune și pro­prietari, pentru a ușura extragerea din pădure a materialului lemnos. Adesea s’a întâmplat ca păduri să de­vină inexploatabile prin faptul că vecinul oprea ori­ce trecere pe proprietatea lui. Bazându ne pe art. 586, 587, 588 și 616 din codul civil, am impus prin lege obligațiunea liberei treceri, se înțelege cu o dreaptă despăgubire. O pedică și mai puternică era, în unele cazuri, greutățile ce se opuneau de unii la plutirea materia­lului lemnos în părțile muntoase și la sta­bilirea de uluce, ne uscate, fie cu apă. Dispozițiuni amănunțite din legea de față regulează această materie și dau Statului posibilitatea de a ușura, pe calea de con­cesiuni, stabilirea de oposturi pentru plu­tire, regulând tot­o­dată dreptul de des­păgubire, cât și dreptul de plutire a in­­teresațior cari n’au obținut o concesie. Trecând acum la sancțiunea legei, am trebuit să regulez și supraveghiarea în pădure și penalitățile în cazuri de con­­travențiuni și de delicte silvice. In ce se atinge de penalități, am păstrat în mare parte legislațiunea actuală, ce se va aplica însă de astă­zi înainte la toate pădurile fără distincțiune. Drepturile însă ale agenților, fie do­­meniali, fie particulari, nu erau mai de­loc prevăzute în legislațiunea noastră; am crezut deci necesar să dăm agenților în­sărcinați cu supraveghiarea aceleași pre­rogative care le are gendarmeria, limitân­­du-le, se înțelege, la delictele și contra­­vențiunile pur silvice. Păzitorii pădurilor private vor fi învestiți, cu condițiune de a fi afermentați, cu aceeași autoritate, re­­gulându-se ast­fel prin lege ceea ce există deja prin faptul unei toleranțe impuse de împrejurări. Acestea sunt pe scurt, d­oar deputați, principalele trăsături ale legei ce supun deliberării D-voastră și cred că, pentru un moment, corespund unor nevoi simțite, lăsând viitorului sarcina de a îndrepta gre­șurile ce experiența va semnala. 1 P. P. Carp, Ministrul agriculturei, industriei comercialui și domeniilor, împăcarea. — Comentariile. — Spe­ranțele conservatorilor și național­­liberalilor.­­ Explicarea cea mai verosimilă Berlinul se pregătește ca să primească mâine. Sâmbătă, un mar­e oaspe , Prințul Bismarck se întoarce în capitala, în care era odinioară primul om după împăratul, și se întoarce nu numai ca oaspe al Berli­nului, ci și al tînărului împărat care, după ani întregi de supărare, î-a întins în sfârșit mâna de împăcare. A fost una din acele surprinderi, cu care de alt­fel tînărul împărat al Ger­maniei a cam obicinuit lumea, — când s’a vestit că adjutantul de Moltke a sosit fără veste la Friedrichsruhe ca să felicite, din partea împăratului, pe bătrânul ex­­cancelar pentru reînsănătoșirea sa. Firește că prințul Bismarck n’a putut de­cât să primească cu bucurie mâna de împăcare pe care î-o întinde suveranul său. El a făcut însă mai mult de­cât atât: a rugat pe împăratul să-l facă și favoarea de a-l primi în audiență, mâine, cu ocazia serbărei aniversării nașterei M. Sale. Se poate închipui senzația pe care a făcut-o în Germania această veste, pre­cum și numeroasele comentarii care fac cortegiul acestui eveniment. Conservatorii jubilează, voind a vedea în acest pas al împăratului un indiciu al simpatiilor sale pentru politica agrară re-

Next