Transilvania, 1891 (Anul 22, nr. 1-12)
1891-01-15 / nr. 1
Apare la 15 a fiecărei luni. TRANSILVANIA FOIA ASOCIAŢIUNEI TRANSILVANE PENTRU LITERATURA ROMANA ŞI CULTURA POPORULUI ROMANU. Nrula 1. SIBIIU, 15 IANUARIE 1891. Anulu XXII. CAUCALAND ÎN DACIA. Geografia şi istoria Daciei ni-au susţinuţii numirile: Cogaion şi Caucasus pentru doi munţi, Caucoensii pentru una poporă şi Caucaland pentru o ţară în Dacia. Numele Cogaion e mai vechiu decât şi colonisarea Romaniloră în Dacia pe la 105—106 după Christosü; Caucasii, din anii colonisăriî, Caucoensii e din nainte de 150 după Christosü, eară Caucaland din anulă 375 după Christosu, încâtă scriitorii pe aceste timpuri le amintescu, — dar toate sântu mai vechi decâta timpulu, în care se amintescu. Aceste patru nume proprii formeză obiectă de dispută literară, dar maî alesă pentru noi e de interesă de a cerceta, și încâtă se poate de a lămuri toate, ce se ţînă de geografia şi istoria vechiă a teritorielor, pe unde locuimă. De elementele de frunte ale istoriei se ţine geografia şi chronologia (timpuli); aceste săntă ca nesce stâlpi ale istoriei, căci altcum acesta devine o poveste. Adeseori şi filologia vine în ajutorul geografiei şi etnografiei (descrierea popoarelor), deci pentru lămurirea acestora, me voi ocupa şi cu filologia rădăcinei: cac din carea purcedă acele nume proprii. Cac, la popoarele ance şi celtice din Asia înaltă, — cu mulţi secuii înnainte de Christos, a însemnată munte, şi cu acestă înţelesă a străbătută peste Asia mică şi Grecia, peste Tracia şi Dacia, peste ţările popoarelor, adi romanice dela apusă, dar şi în alte părţi. Şi fiindcă din rădăcina cac avemă nu numai o mulţime de numiri pentru localităţi în ţările locuite de noi, ci şi o mulţime de cuvinte de totă diua în limba latină, cele romanice şi în a nostră, — rădăcina trebuiă să o primimă şi de romanică, respective românăscă. Aci la începutulă temei voiă pertracta rădăcina cac numai pentru nume proprii, de localităţi, de popoare şi de persoane; eară la capătă într’ună despărţămentă separată, pentru cuvintele de totă diua, cu atâta mai ăi la fiă-care ocasiune vrău să’mî va-