Tribuna, noiembrie 1906 (Anul 10, nr. 204-223)
1906-11-26 / nr. 220
Anul X. Arad, Duminecă 26 Novembrie (9 Dec.) 1906. Nr. 220. REDACȚIA DEAk Ferencz-utcza nrul 20 ABONAMENTUL Pe un an .............. 20 or. Pe jumătate an 10 . Pe 1 lună.............. 2 N-rii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România şi America 10 coroane. Pentru România şi străinătate nimerit de zi pe an 40 franci. ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza nrul 20. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 6 bani de fiecare publications. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 502. Polonyi şi Gârlan. (*) Cu mare emfază, ca şi când ar fi vorba cine ştie de ce eveniment mare, în şedinţa dela 1 Dec. a Dietei ministrul de justiţie Polonyi a zis: »Împotriva lui George Cârţan, locuitor în Opra-cârţişoara, pe basa cercetării încheiate, s’a înaintat act de acuză pentru agitaţiune cuprinsă în §§ii 172 şi 173 a codicelui penal, agitaţiune săvârşită prin faptul că ani de zile a respândit în sânul Românilor tipărituri şi cărţi potrivite a deştepta ura împotriva Ungurilor, şi de odată cu respândirea acestor tipărituri în adunări româneşti a ţinut vorbiri agitatorice şi de răşcoală. »Procesul pornit în contra acuzatului pus deja în temniţă preventivă, s’a sistat însă.»(Dániel László: In ce Seminar se cresc astfel de preoţi?) Românii serioşi, cari cunosc pe Cârţan, ciobanul călător care şi-a lăsat oile ş’a plecat în hagie la Ierusalim, după ce cutrierase deja Europa d’alungul şi d’alatul, desigur vor zimbi citind, că graţie maniei procurorilor maghiari de a descoperi »agitatori«, badea Cârţan a ajuns să se vorbească de el şi în Dietă... Şi încă se vorbeşte ca despre un personagiu capabil a primejdui liniştea ţării! Pentru că adună călindare şi alte cărţi vechi ce capătă dela unii şi alţii, ba încă a ţinut şi vorbiri, răscolind pe Români contra Ungurilor... Intre procurorii despre care aşa de nimerit a vorbit dl Vajda, cel dela Făgăraş merită întâiul avansament, domnule Polónyi. Intr’adevăr, de nu-l punea procurorul pe Cârţan în arest preventiv şi nu-i confisca tipăriturile (erau şi nişte ceasloave cu litere cirile, despre cari înţelepţii patrioţi din partea locului au zis că sunt manifeste muscăleşti), apoi se întâmpla pocinogul : revoluţia lui Cârţan! Ne mirăm, că agerul procuror n’a descoperit şi arme... când toată lumea ştie de puşca cea cu cremene a lui badea Cârţan. Gluma la o parte însă. Ministrul de justiţie l’a presentat pe Cârţan ca pe un personagiu politic serios, ba un deputat, citirăm, îl făcu preot! Sistarea procesului contra unui astfel de agitator a presentat-o ministrul justiţiei drept mărinimie a sa, iar nu ceea ce este : sfârşitul ridicol al unei înscenări de proces comic. A mai arătat Polónyi cum a sistat procesele pornite în contra altor »agitatori«, cari — ca Ioan Coroi din Abrud şi Vrabel Mátyás, slovac din Otura de pildă — au agitat poporul adunat în — birt! Numai una ar fi trebuit să spună dl ministru: după consumarea a câte litre de rachiu jidovesc s’a săvîrşit crima ? Ridicolul ar fi fost atunci evident şi pentru strânsura care aplauda când Polónyi arăta ce mărinimos a fost: a iertat pe aceşti »agitatori« ca să poată sista astfel procesele pornite de procurori şi contra dsale şi contra altor »coalizaţi« cari de fapt atacaseră Coroana. Un lucru e de remarcat: Polonyi n’a vorbit şi de procesele sistate în favorul dlui Birăuţiu... Lucruri atât de ridicole nu se mai pot întâmpla aiurea. Ele denotă cu ce arme meschine se luptă în contra naţionalităţilor. Se inventează »agitatori« ca badea Cârţan pentru ca un ministru să poată toca bureţi în parlament... Este meritul deputaţilor noştri că onorabilii şovinişti se demaschează astfel. Interpelarea dlui Vlad, într’adevăr, a provocat răspunsul în doi peri a lui Wekerle, pe care l’a strâns cu uşa până a mărturisit că da, trebue a se spori contingentul militar iar sufrajul universal vine la — sfântul aşteaptă. S’a simţit îndemnat în Cameră să vorbească, la câteva zile, şi Polónyi, »oratorul rîjniţă«, cum l’au numit chiar Ungurii... Să vorbească şi să se acopere de ridicol! Răspunsul partidului naţional la discursul lui Andrássy. Am vestit, ca partidul naţional a hotărît să răspunză discursului lui Andrássy care va fi afişat tot pe calea aceasta. Aflăm, că partidul va hotărî asupra lucrului acestuia într-o conferinţă care se va ţinea Marţi sau Mercurea viitoare. Probabil se va hotărî afişarea discursului ministrului-preşedinte prin care acesta declară că nu-i trebue dragostea naţionalităţilor şi mai ales discursul deputatului Olay Lajos pe care l-am dat ori şi în care se spune, că interesul neamului unguresc formează dreptatea, adevărul şi legea. FOIŢĂ ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Trădătorul. Legendă de Augusta Rubenescu-Razele soarelui străluceau printre frunzişul verde şi aruncau pete aurii pe nisipul galben, neted. încetul cu încetul se făcu linişte în natură şi amurgul serei îşi întinse umbra peste orizont. De lângă fântâna adâncă, ce se afla lângă răspântia drumului, ale cărui câmpuri sclipicioase de nisip se întindeau până în deşertul brun, se vedeau silcuetele caselor albe şi scunde ale Ierusalimului. Aerul curat era îmbalzamat de parfumul măslinilor. Lângă fântână doi copii se jucau pe jos. Cămeşile lor albe erau presărate cu nisip galben sclipicios, care intrase şi în sandalele lor desfăcute. Mânuţele lor gingaşe netezeau nisipul, împlântând în el unele lungi uscate. Unul dintre copii alangia cu atenţiune ineluşele acoperite cu muguri veştezi, şi le înfigea în nisip în formă de cruce simetrică. Capul lui era acoperit de bucle cu reflex auriu, cam şi ’n umbră sclipeau, parcă razele soarelui s’ar fi ascuns printre firele mătăsoase. Pe faţa lui de crin doi ochi adânci priveau spre cer. In ei se oglinda seninul cerului albastru, tristeţa şi aureola norilor cenuşii. Gura tăcută, deşi copilărească, avea o expresie serioasă, iar ochi lui visători erau adânciţi în contemplarea grădiniţei. Părul roşu al celuilalt copil se părea că arde în razele soarelui, ca frunzele floarei de mac. Faţa-i era plină de pistrui. De sub sprâncenele stufoase îi sclipeau ochii neliniştiţi şi docoşi. Buzele lui tremurânde se deschiseră şi lăsară să i se vadă dinţii ascuţiţi, pe când înfigea cu nerăbdare inelele uscate în nisip. — Şi grădina mea e gata, zise cu voce răguşită, şi e cu mult mai mare ca a ta. Acum vorbi şi cel cu păr auriu, vocea lui era blândă şi dulce ca zefirul de primăvară. — Grădina e gata, dar n’are viaţă. Atunci se apleacă şi suflă asupra mneluşelor înfipte în nisip în formă de cruce. Mugurii veştejiţi se deschiseră ca lovite de o baghetă magică la suflarea lui caldă şi flori albe ca zăpada acoperiră mneluşele uscate. Copilul cu părul roşu un moment privi ca ameţit la albeaţa strălucitoare, apoi se aplecă spre grădiniţa lui şi suflă deasupra inelelor despoiate, cari se ’ncovoiară îndată ca iarba arsă de para focului. Copilul cu părul roşu se îngălbinî la faţă şi degetele lui lungi şi subţiri se întinseră cu o mişcare furioasă spre florile albe. In acest moment se auziră paşi grăbiţi, copii priviră în direcţia de unde se auzia sgomotul şi văzură un bărbat cu haina sprenţoasă, care fugea spre ei. Pe spatele lui goale se vedeau dungi sângeroase produse din lovituri de biciuşcă, de pe faţa lui măslinie curgeau picăturile de sudoare. Se opri tremurând înaintea copiilor, privirea îi era speriată și rugătoare, ca a unui animal sălbatic urmărit. — Sunt sclav — găfăî cu vocea înecată — și mi-a reușit să scap din mânile chinuitorilor mei. Se poate că mă vor ajunge în curând, dar e posibil că mi-au perdut și urmele. Dacă persecutorii mei vor veni încoace, nu mă trădaţi copii, nu spuneţi că mă duc spre stepă. — Dute ’n pace! zise cel cu păr auriu. — Binecuvântat să fiu şi toţi paşii tăi! Esclamă sclavul şi peste un moment era departe printre măslini. Cel cu părul roşu nu zise nimic, îşi plecă numai capul cu invidie şi privi spre florile albe. O linişte sărbătorească se întinse peste regiune. Razele aprinse ale soarelui se mai răsfrângeau încă pe orizont printre norii transparenţi, dar peste stepă se ivi luna argintie în formă de secere. Ici colo se luminase câte un geam al caselor din Ierusalim cari apăreau ca tot atâţia licurici pe pereţii albi. Deodată liniştea adâncă se tulbură printr’un sgomot mare. Se auziau paşi grei şi sgomot de arme. In amurgul sărei se apropiau umbre lungi spre copii. Cel mai marţial se opri în faţa lor şi-şi înfipse lancea în pământ. — N’aţi văzut trecând pe aici un sclav fugar? întrebă cu voce seacă. Cel cu părul auriu nu răspunse, iar copilul cu părul roșu arată spre el cu privire batjocoritoare și zise cătră persecutori: — Intreabă-1 pe fiul lemnarului, el vede mai departe ca mine. Cel cu părul auriu privi cu seninătate spre soldat şi zise liniştit: — Şi dacă vaşi fi văzut, nici atunci nu v'aşi spune. Soldatul îşi ridică lancea, dar când privi în ochii copilului cu părul auriu, se dete înapoi ca