Tribuna, iulie 1907 (Anul 11, nr. 145-169)

1907-07-24 / nr. 163

Marţi, Arad, 24 Iulie (6 August) 1907 Nr. 163. Anul XI. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă pe un an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Iarăş organizarea. In preajma conferenţei naţionale, confra­tele de la Budapesta se ocupă din nou cu organizarea partidului în primul său de Vi­neri, precum am amintit deja în anul nostru trecut. »Lupta« constată, că avem totuşi o organizare de partid, încă din era pasi­­vistă. »Multele tânguiri din dreapta şi din stânga, că nu am avea de loc organizaţie, sunt efluxul unui pesimism, care s’a putut naşte numai în urma nesuficientei cunoştinţe de cauză, ori a unui dor prea neastâmpărat după succese mari politice. Pentru că în realitate avem o organizaţie de par­tid, care deşi nu este perfectă, dar totuş dispune de forţă reală. Fără de această organizaţie nu ar­­fi fost posibile în timpul pasivităţii manifestaţiile puternice ale partidului naţional. Oricare ar fi părerea cuiva asupra politicei pasiviste, un lucru va trebui tot omul cu judecată dreaptă să admită, că anume mişcarea memorandistă nu s’ar fi pu­tut provoca şi susţinea la înaltul nivel politic, la care incontestabil s’a susţinut, fără de o bună organizaţie a partidului nostru naţional­. Fără a fi pesimişti şi fără a ne munci vre­un dor prea neastâmpărat după succese mari politice, nu putem numi organizaţie organizarea partidului nici acum, cu atât mai puţin în era pasivistă. Dacă manife­staţiile naţionale cu prilejul memorandului au fost­ puternice, ele nu pot fi atribuite nici­decum­ organizaţiei — care nu există — a partidului. Manifestaţia aceasta gran­dioasă în întregul ei a fost efluxul senti­mentului naţional al neamului, nu rezultatul organizărei partidului. Iar acest sentiment a fost deşteptat prin presa noastră şi coi,mî­nuat prin factorii noştri culturali şi polit­ic. Ce fel de organizare era aceea, când ro­mânii pasivişti votau pentru candidaţii kos­­suthni­şti şi guvernamentali, fără a mai a­­minti zote abuzuri ale disciplinei şi cinstei de partid ?!■—*■ Nu-i bine Sa infrumsețăm lucrurile, căci această înfrumsețare se râ^bu.^ă tot în capul nostru. Confratele continuă: »Trecerea dela pasivitati Ia laica . activistă .gât și rezultatele alegfi;tof sunt deasemer­ea do­­v­e­zi V»ale[e pentru afirmarea noastră de mai sus. Un partid lipsit de organizaţie nu ar fi putut presta atât de subit, aşa zicând de azi pe mâne, ceea ce a prestat partidul naţional român când cu trecerea la activitate­. Nouă ni­ se pare însă, că dovezile de mai sus nu sunt atât de nerăsturnabile, ca susţinătoare ale afirmărei, că am avut şi avem organizaţie. Curentul activist s’a ivit după ce împrejurările, externe cât şi in­terne, l-au impus. Partidul a făcut începu­tul ? Şi-apoi cele 8 mandate obţinute la a­­legerile generale au fost rezultatul organi­­zărei şi a disciplinei de partid ? Iar man­datele de azi nu s’au câştigat tocmai de azi pe mâne, şi de am fi avut organizare cât de primitivă, cel puţin câştigul moral ar fi fost mai strălucit şi demnitatea ne ar fi fost mai cu prisosinţă salvată. Însufleţi­rea şi sentimentul, stimulate de presă şi de adunările poporale, au făcut să triumfeze steagul nostru în 15 cercuri. Dacă avem organizaţie, de ce s’a pierdut al 15-lea mandat, după ce fusese câştigat cu 1000 voturi majoritate! ? Confratele însă face concesiuni mai la vale. »Chiar în urma experienţelor câştigate în anii dîn urmă trebue însă să ne dăm seamă şi să constatăm, că organizaţia noastră actuală e în­vechită. A fost suficientă şi pe deplin corespun­zătoare, cât timp tactica politicei noastre se mişca în cadrele pasivităţii (! ?). Intraţi însă odată pe tărâmul luptei politicei activiste va trebui să ne perfecţionăm organizaţia, să o aprofundam, să o estindem, să-i dăm forme precise, moderne«. Cât de coresponzătoare a fost »organi­zaţia« partidului în cadrele pasivităţei o ştim cu toţii. Şi a fi azi împăcat cu ea în­seamnă a nesocoti unul din motivele, cari legitimau în faţa pasiviştilor activitatea par­lamentară. Confratele nostru are nevoie însă de ajunge la modernizarea organiza­ţiei şi de aceea — pentru cerinţele stilisti­cei — afirmă lucruri, pe cari de­sigur nu le crede. Voieşte să afirme şi dânsul, că da, e nevoie, dar nu de organizare, căci a­­ceasta există, ci nu sfiat de perfecţionarea, de aprofundarea, de extinderea, de preciza­rea şi de modernizarea ei. Şi după toate aceste atribuţii, cari trebuesc câştigate pentru sărmana organizare, nu se ruşi­nează ea oare că i­ se dă acest frumos nume! ? Ştie şi confratele foarte bine, că ne lip­seşte — cu foarte puţine excepţii — cu desăvârşire organizarea. Afirmă totuşi că ea există, poate numai pentru motivul, că noi am zis mai de mult, că nu există. Dar să mergem mai departe. FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Bela Roma ia Neapol. — Pe mare. — Note de Pompiliu Robescu. încă două-trei minute şi »Lampo« — Fulge­rul — va părăsi Porto d’Anzio. Căpitanul, de pe puntea de comandă, se uită nerăbdător la cea­sornic, un matelot aleargă de la pupă spre cen­trul vaporului, maşina vibrează colo în fundul vasului par’că nerăbdătoare şi ea de a şi mişca muşchii de oţel încordaţi de aşteptare; apoi o comanda scurtă și puntea care ne unea cu pă­mântul scâțâî greoi trasă la cheu. — Pronti! strigă un glas de la pupă. Căpitanul apucă semnalul de comandă pe ca­­re-l împinge înainte, un clopot ce aude sunând înfundat jos la mașini, apa clocotește la pupă frământată de mișcările elicei, un puţ alb de va­pori ţâşneşte dela proră albind suprafaţa mărei şi »Lampo« se leagănă nehotărît, mişcând»se. »Indietto« marchează semnalul căpitanului. Timo­nierul suceşte roata cârmei care bate apa spu­mată de elice şi pleacă vaporul într’o parte. »Avanti«, maşina se opreşte o clipă apoi îşi reia mişcările, suflând scurt, pe când vasul se clatină descriind mişcări lente la dreapta sau la stânga în manevra pornirei. Timonierul trage cu putere roata cârmei, clopotul căpitanului sună iar înfundat »avanti«, şi iată vârful piroscafului că începe să descrie o curbă largă, într’o mişcare lină şi graţioasă, îndreptându se spre miazăzi. Maşina pufuie din ce în ce mai grăbită, vasul tresaltă uşor şi urmează liniştit curba ce i-o im­primă timonierul a! cărui braţe vânjoase ţin cu putere roata.­­In tresărituri de abia simţite vaporul se învâr­teşte într’un cerc larg, dar aşa de lin că par’că el ar sta pe foc iar marea, cu portul, cu bărcile mari şi negre de pescari ce stau grămădite în li­nie dreaptă una lângă alta şi ale căror multe frânghii par o pânză de paiangiu, enormă şi în­curcată, cu casete oraşului s’ar învârti în jurul lui, într’o mişcare tentă. Toţi cei doisprezece voiagiori, sunt pe covertă. Anzio se depărtează din ce în ce, carele lui se micşorează în razele vii ale soarelui, sutele de cabine de pe plaje se văd din ce în ce mai mici, ca nişte jucării de carton albe, galbene şi roşii, presărate pe nisipul blond al ţărmului; doar fa­rul, pus pe înălţimea unei stânci ce iese mult în mare, îşi păstrează contururile lui dure de cără­midă roşie în tot ansamblul ce se extemplază din ce în ce în depărtare. Maşina pompează cu regularitate, vaporul are trepidaţiuni scurte şi ritmice, se leagănă şi fuge, fuge tăind apele albastre ale Mediteranei cari foşnesc sborându-se de coastele lui, în spuma albă a valurilor spintecate. Şi aproape de Anzio de care-i desparte un petec de pământ, iată Nettuno, un şir de case zidite pe ţărmul stâncos al mărei, azi un mic orăşel mort aproape, altădată locul de vilegiatură al împăraţilor romani, unde vilele lor se între­ceau prin bogăţie şi splendoare. Faimosul Neron a avut şi aci o vilă grandioasă, construită cu atât aur şi cu atâtea opere de artă, că secole întregi s’a vorbit de minunea aceasta ca de o poveste; astăzi ruine pierdute mai spun de zi­dăria care trona la ţărmul lucioasei Mediterane acum două mii de ani aproape, şi doar capri­­ţioasa mare, în loviturile continue ale valurilor, dă din când în când la iveală câte o surpriză. Aşa a făcut cu ultima statuie, bătând mereu în malul nalt a produs o surpare de pământ şi acolo apăru o statuie, o sacerdotesă greacă, o operă de mare valoare din primul secol, găsită aproape intactă şi pe care guvernul italian a plătit-o proprietarului locului, prinţului Aldobra­­dini, o jumătate de milion de lire italiane. Şi nu pentru prima oară albastra mare a făcut aseme­nea descoperire aci, mai sunt şi alte statui cari se admiră în muzeele Italiei şi străinătăţei, gra­­ţie ei; dar ce o fi mai ascunzând pământul acela şi ce surprize artistice va mai da marea aceasta ? Dar piroscopul alunecă mereu, Nettuno a ră­­mas în urmă mic cât o miniatură, ţărmul Italiei se prelungeşte în jos ca o dungă neagră peste care, departe, departe, un lanţ de munţi pare un nor fumuriu, pierdut. In dreapta se deschide ne­mărginitul câmp de ape, o întindere sticloasă, albastră ca o piatră de azurită colosală, pe care valuri puţin nalte o pătează cu umbre de dungi negricioase, sub razele soarelui care din ce în ce se ridică într’o lumină orbitoare. Şi dincolo de linia orizontului ce mărgineşte apa despăr­­ţind-o de cer printr’o dungă închisă, într’o depăr­tare pe care d’abia o poţi prinde cu gândul, trebuie să fie Spania, splendida şi bruna Spanie, cu coastele ei încreţite, cu ruinele castelelor ei maure, cu ochii ei negrii şi catifelaţi...

Next