Tribuna, iulie 1907 (Anul 11, nr. 145-169)
1907-07-24 / nr. 163
Marţi, Arad, 24 Iulie (6 August) 1907 Nr. 163. Anul XI. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă pe un an 4 Cor. — Pentru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Iarăş organizarea. In preajma conferenţei naţionale, confratele de la Budapesta se ocupă din nou cu organizarea partidului în primul său de Vineri, precum am amintit deja în anul nostru trecut. »Lupta« constată, că avem totuşi o organizare de partid, încă din era pasivistă. »Multele tânguiri din dreapta şi din stânga, că nu am avea de loc organizaţie, sunt efluxul unui pesimism, care s’a putut naşte numai în urma nesuficientei cunoştinţe de cauză, ori a unui dor prea neastâmpărat după succese mari politice. Pentru că în realitate avem o organizaţie de partid, care deşi nu este perfectă, dar totuş dispune de forţă reală. Fără de această organizaţie nu arfi fost posibile în timpul pasivităţii manifestaţiile puternice ale partidului naţional. Oricare ar fi părerea cuiva asupra politicei pasiviste, un lucru va trebui tot omul cu judecată dreaptă să admită, că anume mişcarea memorandistă nu s’ar fi putut provoca şi susţinea la înaltul nivel politic, la care incontestabil s’a susţinut, fără de o bună organizaţie a partidului nostru naţional. Fără a fi pesimişti şi fără a ne munci vreun dor prea neastâmpărat după succese mari politice, nu putem numi organizaţie organizarea partidului nici acum, cu atât mai puţin în era pasivistă. Dacă manifestaţiile naţionale cu prilejul memorandului au fost puternice, ele nu pot fi atribuite nicidecum organizaţiei — care nu există — a partidului. Manifestaţia aceasta grandioasă în întregul ei a fost efluxul sentimentului naţional al neamului, nu rezultatul organizărei partidului. Iar acest sentiment a fost deşteptat prin presa noastră şi coi,mînuat prin factorii noştri culturali şi politic. Ce fel de organizare era aceea, când românii pasivişti votau pentru candidaţii kossuthnişti şi guvernamentali, fără a mai aminti zote abuzuri ale disciplinei şi cinstei de partid ?!■—*■ Nu-i bine Sa infrumsețăm lucrurile, căci această înfrumsețare se râ^bu.^ă tot în capul nostru. Confratele continuă: »Trecerea dela pasivitati Ia laica . activistă .gât și rezultatele alegfi;tof sunt deasemerea dovezi V»ale[e pentru afirmarea noastră de mai sus. Un partid lipsit de organizaţie nu ar fi putut presta atât de subit, aşa zicând de azi pe mâne, ceea ce a prestat partidul naţional român când cu trecerea la activitate. Nouă ni se pare însă, că dovezile de mai sus nu sunt atât de nerăsturnabile, ca susţinătoare ale afirmărei, că am avut şi avem organizaţie. Curentul activist s’a ivit după ce împrejurările, externe cât şi interne, l-au impus. Partidul a făcut începutul ? Şi-apoi cele 8 mandate obţinute la alegerile generale au fost rezultatul organizărei şi a disciplinei de partid ? Iar mandatele de azi nu s’au câştigat tocmai de azi pe mâne, şi de am fi avut organizare cât de primitivă, cel puţin câştigul moral ar fi fost mai strălucit şi demnitatea ne ar fi fost mai cu prisosinţă salvată. Însufleţirea şi sentimentul, stimulate de presă şi de adunările poporale, au făcut să triumfeze steagul nostru în 15 cercuri. Dacă avem organizaţie, de ce s’a pierdut al 15-lea mandat, după ce fusese câştigat cu 1000 voturi majoritate! ? Confratele însă face concesiuni mai la vale. »Chiar în urma experienţelor câştigate în anii dîn urmă trebue însă să ne dăm seamă şi să constatăm, că organizaţia noastră actuală e învechită. A fost suficientă şi pe deplin corespunzătoare, cât timp tactica politicei noastre se mişca în cadrele pasivităţii (! ?). Intraţi însă odată pe tărâmul luptei politicei activiste va trebui să ne perfecţionăm organizaţia, să o aprofundam, să o estindem, să-i dăm forme precise, moderne«. Cât de coresponzătoare a fost »organizaţia« partidului în cadrele pasivităţei o ştim cu toţii. Şi a fi azi împăcat cu ea înseamnă a nesocoti unul din motivele, cari legitimau în faţa pasiviştilor activitatea parlamentară. Confratele nostru are nevoie însă de ajunge la modernizarea organizaţiei şi de aceea — pentru cerinţele stilisticei — afirmă lucruri, pe cari desigur nu le crede. Voieşte să afirme şi dânsul, că da, e nevoie, dar nu de organizare, căci aceasta există, ci nu sfiat de perfecţionarea, de aprofundarea, de extinderea, de precizarea şi de modernizarea ei. Şi după toate aceste atribuţii, cari trebuesc câştigate pentru sărmana organizare, nu se ruşinează ea oare că i se dă acest frumos nume! ? Ştie şi confratele foarte bine, că ne lipseşte — cu foarte puţine excepţii — cu desăvârşire organizarea. Afirmă totuşi că ea există, poate numai pentru motivul, că noi am zis mai de mult, că nu există. Dar să mergem mai departe. FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Bela Roma ia Neapol. — Pe mare. — Note de Pompiliu Robescu. încă două-trei minute şi »Lampo« — Fulgerul — va părăsi Porto d’Anzio. Căpitanul, de pe puntea de comandă, se uită nerăbdător la ceasornic, un matelot aleargă de la pupă spre centrul vaporului, maşina vibrează colo în fundul vasului par’că nerăbdătoare şi ea de a şi mişca muşchii de oţel încordaţi de aşteptare; apoi o comanda scurtă și puntea care ne unea cu pământul scâțâî greoi trasă la cheu. — Pronti! strigă un glas de la pupă. Căpitanul apucă semnalul de comandă pe care-l împinge înainte, un clopot ce aude sunând înfundat jos la mașini, apa clocotește la pupă frământată de mișcările elicei, un puţ alb de vapori ţâşneşte dela proră albind suprafaţa mărei şi »Lampo« se leagănă nehotărît, mişcând»se. »Indietto« marchează semnalul căpitanului. Timonierul suceşte roata cârmei care bate apa spumată de elice şi pleacă vaporul într’o parte. »Avanti«, maşina se opreşte o clipă apoi îşi reia mişcările, suflând scurt, pe când vasul se clatină descriind mişcări lente la dreapta sau la stânga în manevra pornirei. Timonierul trage cu putere roata cârmei, clopotul căpitanului sună iar înfundat »avanti«, şi iată vârful piroscafului că începe să descrie o curbă largă, într’o mişcare lină şi graţioasă, îndreptându se spre miazăzi. Maşina pufuie din ce în ce mai grăbită, vasul tresaltă uşor şi urmează liniştit curba ce i-o imprimă timonierul a! cărui braţe vânjoase ţin cu putere roata.In tresărituri de abia simţite vaporul se învârteşte într’un cerc larg, dar aşa de lin că par’că el ar sta pe foc iar marea, cu portul, cu bărcile mari şi negre de pescari ce stau grămădite în linie dreaptă una lângă alta şi ale căror multe frânghii par o pânză de paiangiu, enormă şi încurcată, cu casete oraşului s’ar învârti în jurul lui, într’o mişcare tentă. Toţi cei doisprezece voiagiori, sunt pe covertă. Anzio se depărtează din ce în ce, carele lui se micşorează în razele vii ale soarelui, sutele de cabine de pe plaje se văd din ce în ce mai mici, ca nişte jucării de carton albe, galbene şi roşii, presărate pe nisipul blond al ţărmului; doar farul, pus pe înălţimea unei stânci ce iese mult în mare, îşi păstrează contururile lui dure de cărămidă roşie în tot ansamblul ce se extemplază din ce în ce în depărtare. Maşina pompează cu regularitate, vaporul are trepidaţiuni scurte şi ritmice, se leagănă şi fuge, fuge tăind apele albastre ale Mediteranei cari foşnesc sborându-se de coastele lui, în spuma albă a valurilor spintecate. Şi aproape de Anzio de care-i desparte un petec de pământ, iată Nettuno, un şir de case zidite pe ţărmul stâncos al mărei, azi un mic orăşel mort aproape, altădată locul de vilegiatură al împăraţilor romani, unde vilele lor se întreceau prin bogăţie şi splendoare. Faimosul Neron a avut şi aci o vilă grandioasă, construită cu atât aur şi cu atâtea opere de artă, că secole întregi s’a vorbit de minunea aceasta ca de o poveste; astăzi ruine pierdute mai spun de zidăria care trona la ţărmul lucioasei Mediterane acum două mii de ani aproape, şi doar capriţioasa mare, în loviturile continue ale valurilor, dă din când în când la iveală câte o surpriză. Aşa a făcut cu ultima statuie, bătând mereu în malul nalt a produs o surpare de pământ şi acolo apăru o statuie, o sacerdotesă greacă, o operă de mare valoare din primul secol, găsită aproape intactă şi pe care guvernul italian a plătit-o proprietarului locului, prinţului Aldobradini, o jumătate de milion de lire italiane. Şi nu pentru prima oară albastra mare a făcut asemenea descoperire aci, mai sunt şi alte statui cari se admiră în muzeele Italiei şi străinătăţei, graţie ei; dar ce o fi mai ascunzând pământul acela şi ce surprize artistice va mai da marea aceasta ? Dar piroscopul alunecă mereu, Nettuno a rămas în urmă mic cât o miniatură, ţărmul Italiei se prelungeşte în jos ca o dungă neagră peste care, departe, departe, un lanţ de munţi pare un nor fumuriu, pierdut. In dreapta se deschide nemărginitul câmp de ape, o întindere sticloasă, albastră ca o piatră de azurită colosală, pe care valuri puţin nalte o pătează cu umbre de dungi negricioase, sub razele soarelui care din ce în ce se ridică într’o lumină orbitoare. Şi dincolo de linia orizontului ce mărgineşte apa despărţind-o de cer printr’o dungă închisă, într’o depărtare pe care d’abia o poţi prinde cu gândul, trebuie să fie Spania, splendida şi bruna Spanie, cu coastele ei încreţite, cu ruinele castelelor ei maure, cu ochii ei negrii şi catifelaţi...