Tribuna, octombrie 1907 (Anul 11, nr. 216-240)
1907-10-27 / nr. 238
All Oi X de Arad, Duminecă, 27 Octomvrie (10 Noemvrie) 1907 Nr. 238 ABONAMENTUL $*«na an . 24 Cor» Pe fum. an . 12 « Pe 1 lună . 2 * Noul de Duminecă pe un an 4 Cor. — Pentru România şi America 10 Cor. final de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utczs 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş fi comitat 502. Talpa ţării. (*) Am urmărit cu deosebită luare aminte discuţiunile ce s’au urmat în sinul comisiunei parlamentare alese de cele două corpuri legiuitoare (Cameră şi Senat) ale României pentru a pregăti proiectele de reformă agrară. Am citit mai presus de toate, proiectul agrar asupra căruia s’a urmat discuţiunea şi nu putem să felicităm îndestul guvernul care a avut solicitudinea, priceperea şi căldura să întocmească acest proiect. Ne-am mirat numai d’un lucru: cum s’a putut ca într’un stat naţional, cârmuit de miniştri ieşiţi din sinul poporului român, a întârziat pân’acum lecuirea atâtor rele ?. . . Avem însă o mângâiere în privinţa asta: dl Ioan Brătianu, ministrul de interne, a avut curajul să recunoască marele adevăr, că da, ambele partide istorice au negligiat pe ţărani! Ceea ce însemnează că va avea şi energia să lupte acum pentru vindecarea radicală a tuturor relelor, despre cari a vorbit atât de elocvent revoluţia de astă primăvară. Ne mai mirăm apoi, cum de s’au mai aflat, după toate acestea, chiar în sinul comisiunei fruntaşi ai ţării, cari să-şi facă rezerve, cari să susţină că nu e nenorocită starea ţăranilor români şi să-i compare cu aceea a ţăranilor germani, spunând că »ţăranii noştri sunt mai bine situaţi decât cei germani«, iar în consecvenţă să nu aprobe chipul cum guvernul României şi a propus să facă marea, importanta şi grabnica reformă... Marii proprietari, cari vorbesc astfel, desigur că n’au întrat prin casele ţăranilor, nu s’au interesat să vadă cum se hrănesc aceşti nenorociţi, ci informaţiunile asupra ţăranului român le vor fi având dela logofeţi greci şi bulgari. Admirabil le-a răspuns acestor boieri dl Spiru Hard, ministru de culte, care s’a distins prin numeroase scrieri ţintind ameliorarea sorţii ţăranilor. Vâ vorbesc — a zis d-sa — ca om de bun simţ. Intr’un interval de 19 ani am avut 5 revolte agrare.... Să fie ţara asta condamnată la continue convulsiuni pentru că diferitele clase nu se pot înţelege ?«... Şi respunzând obiecţiunilor ridicate în numele sfinţeniei dreptului de proprietate: »La nevoie, noi sacrificăm legile pentru oameni, iar nu oamenii de dragul legii!... îmi vorbiţi de dreptul proprietăţii. Dar cu dreptul ţăranilor ce faceţi?« (»L’Independance Roumaine« de la 8 Noemvrie). De altminteri proiectul de reforme nu e întru nimic periclitat. începând cu bătrânul prim-ministru D. Sturdza, toţi fruntaşii de seamă ai ţării susţin cu ardoare proiectul. Nemaivorbind de miniştri, solidari cu toţii, cei mai luminaţi bărbaţi ai ţării: Em. Culoglu, dr. Radovici, Alimănişteanu, AL Djuvara, G. Panu etc. au rostit nu numai cuvântări calde, dar şi motivând puternic necesitatea urgentă a reformei. Iar când un mare proprietar făcea tot felul de obiecţiuni, cu strajnică ironie dl Sturdza i-a strigat: »E clar ca lumina zilei că proiectul acesta e făcut de idioţi. Dă-ne un certificat Cine, traversând Roma, nu a simţit fiorii de sfântă emoţiune ce-ţi dă acest leagăn al Istoriei ? Cine, privind mausoleul lui Adrian nu s’a cutremurat de uriaşa clădire, rezultat al unei concepţii de ciclop? Galeria urcă în elice şi ocoleşte turnul. Bolta este largă, naltă, zidurile păstrează urmele cuielor, cu cari era fixată marmura ce le acopereau, lămpile electrice ard cu o lumină galbenă, ca nişte candele de cimitir şi în zona lor de lumină, zidurile apar goale şi prăfuite, iar ici-colea se văd resturi din padimeniul de mozaic. Este aşa de goală şi aşa de trista galeria pustie, atâta ruină şi atâta schimbare din ceia ce a fost pe atunci! Ah, romanii au construit în aşa fel, că vreme trece peste zidăriile lor fără să le poată fărîma, dar oamenii, oamenii, cari au venit după romani, mai tari ca vremea, au stricat, au dărîmat, au schimbat, ceea ce timpul nu a putut face; vandalismul din suflet este mai puternic decât natura și rezultatele lui ne-au dat resturile Forului, ruinele Palatinului... O uşe joasă face trecere între galerie și o sală largă, din care o scară dreaptă, trecând ca o punte dintr’o parte în alta a turnului, conduce la partea superioară a mausoleului. Sala servea de loje, deschiderea largă, aproape cât un părete lăsă aerul şi soarele să pătrunzâ aci, iar în rotonda turnului, eră sarcofagul Împăratului. In spaţiul larg în care scara trece ca o punte, păreţii sunt despuiaţi de marmuri, zidurile apar hidoase, prăfuite, iar pe o tablă de lemn, stă scris cu nişte caractere meschine: Cella della tomba di Adriano. Doamne, aci a răposat acela care a fost cel de prostie. Prezentaţi-ne însă soluţiunile D- Voastre /«... Iar în vorbirea ce a ţinut, încercatul sfetnic al Coroanei şi azi cel mai cu experienţe bărbat de stat, dl Sturdza a vorbit cu multă căldură despre ţărani, arătând că ei sunt talpa ţării, că dacă e să se ridice şi întărească ţara, în primul rând ţăranii trebue scoşi din mizerie, soartea lor trebue ameliorată ! Dintre conservatori ia parte la discuţiunea asupra anteproiectului numai dl C. Dissescu, fost ministru şi profesor universitar. D sa şi-a făcut rezerve de natură juridică, spunând că se nesocoteşte constituţia şi că pentru realizarea unor atât de mari reforme ar fi trebuit să se convoace o constituantă. In vorbirea sa, dl Haret a răspuns şi acestei obiecţiuni: »Credeţi că ţăranii foiletează constituţiunea ? I-am reprimat. Nu putem trăi însă continuu sub protecţia puştilor!«... Ci numai prin reforme salutare ţăranii se vor convinge că boerii, pătura conducătoare a ţării, sunt fraţi ai ţăranilor... Dl Dissescu este de altfel un amic al ţărănimii şi prin luminile sale desigur va contribui la realizarea reformelor, după cum, ca naţionalista sărit d’atâtea ori întru apărarea românilor subjugaţi. Discuţia generală asupra anteproiectului agrar, depus de dl Brătianu, s’a terminat şi acum se discută pe articole. Vom ţine pe cititorii noştri în curent cu tot ce se face. NOUA ORIGINALA A «TRIBUNEI». DIN ROMA. Mausoleul lui Adrian. Note de P. Robescu. O zidărie enormă, un colos ce bravează vremea de atâtea sute de ani. Mausoleul împăratului Adrian îşi oglindeşte de veacuri în undele galbene ale Tibrului grandioasa lui siluetă, privind trecerea lină a apelor la vale, pe când timpul se încearcă în zadar să roază cu dintele lui de oţel tăria construcţiei. Pe malul drept al fluviului, rotonda mausoleului se ridică semeaţă şi severă, cu roşul închis al cărămizilor, cu galbenul învechit al pietrelor, cu crenelele ei de fortăreaţă, cari au sfidat timpul şi tunurile. Te cutremură puternic această construcţie. Cuburi enorme de travertia formează făli şi galerii, cari altădată erau acoperite cu marmuri scumpe; poduri de lemn de construcţie nouă leagă între ele zidurile late, pe cari o căruţă ar putea trece în bună voie; scări largi de piatră conduc în diferite părţi ale mausoleului; iar o galerie enormă, luminată azi cu electricitate, ocoleşte în elice turnul ca să ajungă sus, unde era sarcofagul împăratului. Este atâta zidărie, atâta grandiositate şi prestanţă în acest mausoleu că te simţi mic şi incapace traversând galeriile croite pentru uriaşi. Peste turn, altădată ciprii verzi, arborii de doliu, acopereau mausoleul, iar deasupra vârfurilor ascuţite ale lor, o quadrilie de bronz trasă de patru cas în poziţie de fugă, încorona monumentul, mai cult împărat roman? In turnul acesta, care are aerul aşa de mizer a venit să doarmă somnul etern? O, ce ironie! Somnul etern a fost întrerupt, nu de trimbiţele cari au sunat dărîmarea Erichonului, nu de arhanghelii cari chiemau la a doua înviere, ci de demoni cu chipuri de oameni, cari în numele celui ce a fost cel mai blând propovăduitor al iubirei, în numele Christului mort pentru pace, au răscolit o lume, au schimbat o epocă, au omorît pe vii, au desgropat pe cei morţi şi cenuşa celor ce au avut fatalitatea să nu fie botezaţi sub sămnul crucei, împrăştiată fără milă, fără scrupul în cele patru vânturi... Negura evului mediu a ascuns sub haina ei nenumărate crime şi profanări; goale şi pustii sunt zidurile acestui mausoleu, dar în faţa distrucţiei vandalice, în faţa meschinei inscripţii din al XX-lea secol, par’că pluteşte umbra mortului împărat... un fior trece pe spate... şi fără voe pălăria descopere fruntea ce se pleacă... Iar d’asupra, în vârful mausoleului, camere luxoase cu frescuri şi marmuri, cu imagini de sfinţi şi inscripţii papale, camere cari conţin resturi de marmuri şi de tunuri, muzee de arme şi de inginerie, ghiulele şi săbii, mozaicuri religioase şi cruci, vorbindu-ţi de alte vremi, de alte moravuri, de altă epocă istorică. Şi pe coperiş, enorma statue a îngerului, care trage sabia din teacă, bronz pus acolo de papa Grigorie-cel-Mare în anul 590 înlocuind quadrilia, şi care a dat mausoleului numele de »castel sânt’Angelo«. Nu numai arhitectura măreaţă a monumentului impresionează, ci el este şi un semn vădit de mărimea şi puterea imperiului roman, o repercuţie a forţei din acea epocă de grandiositate, o în-