Tribuna, octombrie 1908 (Anul 12, nr. 218-243)

1908-10-14 / nr. 229

Pag. 2 Aniversara regelui croat. In ziua de 2 Decemvrie a. c. în Agram se va sărbători cu multă solemnitate a 60-a aniversară a întronării Maiestăţii Sale împăratului Austriei ca rege al Croaţiei. Numai Ungaria va demonstra şi de asta »dragostea* ei pentru dinastie neluînd parte la aniversară.* Măsuri pentru paza graniței. O te­legramă din Neoplanta anunță că garnizoana locală a primit de la comanda corpului de armată din Agram ordinul ca să se trimită două batalioane cu efectivul de războiu ale regimentului 70 de infanterie lângă malul Savei. Oștirea a fost transportată în trenuri separate. De asemenea a fost comandate trupe pentru paza tunelului de la Semiin. * Darea de seamă a dlul Szterényi. Secre­tarul de stat dnul Szterényi, deputatul cercului II de Brașov, ales din bună-voința sașilor, cari dispun pe semne de prea multe mandate, își va rosti darea sa de seamă în ziua de 7 Nov, ziua Inaugurării liniei ferate Braşov—Făgăraş. Suntem curioşi a afla cum a apărat evreul Szterényi interesele naţionale ale alegătorilor săi saşi: izolarea României. Subt acest titlu ,Le Pa­trie«,­­iar conservator redactat de dl Virgil Arion, scrie un interesant articol despre situaţia politică, actuală a României. II vom reproduce în numărul de Mercuri. * Dunărea. Intr’o mare întrunire recentă, ţinută la clubul conservator democrat din Bucureşti, dl Take Ionescu a spus, între altele, următoarele: »înaintea conferinţei, noi trebuie să apărăm drepturile ce le posedăm asupra Dunării, să nu permitem să între în comisiunea europeană un reprezentant al Serbiei şi un altul al Bulgariei, de­oarece aceste state nu au nici un rol in a­­ceastă comisie, jurisdicţiunea comisiei ţinând de la Brăila la gurile Dunărei, unde suntem noi stă­pâni, să clarificăm dispoziţiile art. 11 din trata­tul din Berlin relativ la fortificaţiile Dunării, şi noi să cerem dreptul de a ridică fortificaţii pe partea noastră teritorială, de­oarece Bulgaria nu a respectat dispoziţiile acelui articol, care cerea dărâmarea fortificaţiilor de pe malul bulgar.^ »Mai trebuie să ne spunem cuvântul şi în chestiunea Porţilor de fier, ca şi în aceea a rec­tificării frontierei dobrogene, pentru a ne asigură Datorie de fraţi! Străbatem vremuri tot mai grele — şi ca oameni, dar mai ales ca popor. Duşmanii noştri nu cunosc hotare în lă­comia lor. Stăpâni astăzi pe situaţie, vor să ne pună genunchiul în piept. Şi în orice stare ne-am găsi, nu numai că se impune, dar suntem siliţi să luptăm, căci deşi în faţa forţei, capitularea înaintea unor duşmani fără scrupul, înseamnă moartea noastră na­ţională. Şi, cu toate păcatele noastre, nu se poate zice, că — oricât de anevoie — nu luptăm. Luptat-au bătrânii noştri şi vom lupta şi noi, căci nu se cade să fim mai pe jos. Şi n’avem măcar atâtea nădejdi de isbândă, pe câte aveau dânşii, cari pe lângă conştiinţa luptei drepte, mai numărau între sperările lor pe aceea, ce le-o inspiră con­ştiinţa neasemănatelor jertfe aduse... înal­tului Tron. Ne-au murit bătrânii... şi nădejdea lor, nădejdea noastră... neîmplinită a rămas. Ba în vremile din urmă, chiar ei şi noi urmaşii, cei mai fideli cetăţeni şi oşteni ai Maiestăţii Sale, am fost, zi ce merge, tot mai cumplit încercaţi. Aşa că sperările în răsplata jertfelor noastre, s’au spulberat — cea mai mare parte — rând pe rând. Ne-a mai rămas nădejdea In Dumnezeu — care va aduce doar şi vremuri mai bune — şi în noi înşine. Şi cine ştie, poate în ceasul al unsprezecelea vom vedea revăr­­sându-se asupra noastră meritata dreptate. Chiar din partea iubitului şi veneratului Monarh, care măcar la adânci bătrâneţe îşi va aduce aminte — iarăşi poate — de odi­nioară preţuitul Său popor român, ai cărui fii sub drapelele M. Sale au roşit pământul cu sângele lor prin toate ţările acestui con­tinent, şi a căror vitejie şi credinţă neclin­tită, a recunoscut-o din înăţimea tronului Său. E pe drept să scoatem atari accente. E cu dreptul să aducem aminte fără preget despre enormele jertfe, despre credinţa ne­strămutată a poporului român, din statul ungar — faţă de Tron. O spunem şi vom spune-o mereu, pentru că ne doare. Expe­rienţa însă ne învaţă, că n’avem ce ne culcă pe urechea aceasta. Nu ne rămâne deci decât lupta — fără şovăire. Dar lupta noastră este inegală. Duşma­nul ne loveşte fără cruţare, când se pare, că soartea vitregă ne ţine legaţi de mâini şi de picioare. Cu toate aceste nu ne-om da, căci nu trebuie să ne dăm! Şi iarăşi ne şopteşte conştiinţa neamului: »pentru cinstea luptei /« Loviţi în toate aşezămintele noastre rădi­cate şi ţinute din grea sudoare, nedreptăţiţi pe toate cărările, ni se pregăteşte astăzi şi ultima haină a robiei constituţionale. Toate vor fi iertate însă până la o vreme. Când nu vom mai putea răbda — cu toate că răbdarea noastră e fenomenală — nu vom mai îndura. Moartea noastră nu ne-am pe­­cetlui-o noi! In faţa noilor încercări ne vom strânge rândurile, ne vom căuta, ne vom găsi şi... ne vom iubi unul... pe altul până la jertfă. Aşa ne vorbeşte conştiinţa, aşa ne în­deamnă împrejurările, ce străbatem! In ajunul noului atentat trebuie să ne pipăim, să ne vedem câţi suntem! In acest moment gândul nostru se în­dreaptă spre fraţi. O »mamă« îndurerată, naţiunea, neamul nostru... »pretinde dela fii­ şi azi mână de ajutor«. Căci nici înainte de 48 n’au fost vremi mai grele, ca acele, ce ni­ se prepară azi. Când scriem astfel ar trebui să înţelegem pe românii de pretutideni, cari toţi ar trebui să aibă o părticică, măcar morală, în lupta pentru existenţă a neamului românesc. Con­­sideraţiuni de susceptibilitate şi de un »non­ me tangere« cari nu dau răgaz popoarelor Nici c’aveam, în adevăr, de ce să-l zoresc, dacă nu mă zoria el. „Dar, — îmi ziceam, — casa cu chirie şi ian mai la mahala una cu vre-o miie de lei mai ief­tină, dar diferenţa o ia dânsul, şi In câţiva ani am scăpat, dacă vrea şi el aşa. Timp de vre-o săptămână de zile Spiru s’a plimbat mereu prin oraş şi a ispitit pe toţi sam­­zarii, ca să se dumirească asupra chiriilor şi asu­pra preţurilor, cu care se vând locurile de casă. Nu mă îndoiam dlar, că vrea şi el, dar ţine să fie, înainte de toate, dumirit asupra diferenţei dintre cele două chirii. Cu totul altele îi erau însă gândurile. „Tot e mai cu minte să-ţi zideşti casă, — îmi zise el peste vre­o zece zile. Nu uita, că cine ia casă cu chirie plăteşte şi chiria locului, de ce să-i plăteşti altuia chirie când locul tău stă ne­utilizat­­ ?“ El scoase apoi din buzunar o jumătate de coală de hârtie, pe care făcuse planul locului împărţit In trei, îmi arătă, cum pe partea ce mi­ se cuvine, se mai poate zidi, mai spre fund, în toată lărgimea o casă cu grădină în faţă şi cu curte de păsări în dos, apoi îmi făcu o socoteală foarte complicată despre preţul locului, despre venitul, pe care ar trebui să-l aducă şi nu-l aduce locul, despre cheltuelile zidirii şi mă scoase cu un câştig de 15—20 la sută, dacă zidesc şi nu iau cu chirie. Nu prea eram dumirit asupra socotelilor lui, dar un lucru înţelegeam şi eu: că e mai plăcut să stai în casa ta decât, cu chirie. „Din chiria casei din faţă plăteşti în câţi­va ani pe cea din dos, — mă în­credinţă el. „Bine, — răspunsei, — dacă te mulţămeşti aşa, eu nu mai zic nimic“. „Cu o condiţiune, — stărui dânsul, — ca chi­ria casei din faţă s’o iau eu câtă vreme nu ne vom fi răfuit“. „S’o iei!“ — îi răspunsei, şi iar s’a pus Spiru pe lucru — cu arhitecţi, cu antreprenori, cu zi­dari, cu salahori, dar acum fără de Veta, care bufuia când a văzut, că e dată casa în antre­­prinsă unui italian, care pe dânsa n’o cresta. N’a scăpat iasă Spiru nici aşa de dânsa. „I­a se văd, mă rog, ce voiţi D-voastră să fa­ceţi aici! ? — grăi dânsa când Spiru, antrepre­norul şi zidarii începură să bată ţeruşii după planul desemnat frumos de arhitecţi, ca să în­ceapă apoi săpăturile pentru temelii şi pentru o pivnicioară. Spira îi arată planul şi începu să o dumirească asupra amănuntelor lui. „Lasă, domnule, — îi zise ea, — nu-mi da explicaţiuni, c’o să ţi-le cer eu când voi avea nevoie de ele. — Prost, de tot prost. — urmă apoi peste puţin. — Unde răsare soarele? — unde răsare şi unde apune? — nu aici pe plan, ci în adevăr!“ Spira se uită la soarele acum de mult răsărit, se orientă și-i arătă pe plan partea despre răsă­rit a viitoarei case. „Bun, — zise ea. — Care va să zică aici ră­sare soarele, in faţa acestor două ferestre, trece prin dosul casei şi apune aici, la dreapta: crezi D-te că e bine aşa ? O casă cu faţa spre mează noapte e lucru cu minte ?­ „Dar aşa e locul, — răspunse el strâmtorat. — Nu puteam să aşezăm casa cu dosul spre stradă“. „Aţi aşezat-o dar cu dosul spre soare, că strada e lucru mai mare decât soarele, — întim­­pină ea. — Dar aşa sunteţi Dvoastre arhitecţii, antreprenorii şi, în genere bărbaţii, le priviţi toate de din afară, şi o casă vi­e bună, dacă li se prezentă bine celor ce trec prin faţa ei“. Noi femeile o privim de dinlăuntru, căci stăm şi facem menagiul în ea: nouă ni-e bună, dacă e bine aşezată, bine împărţită şi potrivită cu ne­voile noastre, dacă ne sunt în ea toate la înde­mână şi avem unde să ne aşezăm lucrurile. — Bine, domnule, — urmă ea, cumnatul meu are cinci copii, trei băieţi şi două fete, şi poate­­să »TRIBUNA« şi din punctul de vedere strategic stăpânirea noastră asupra Dobrogei, care ne dă accesul la mare fără de care România nu o putem con­cepe*. Cai dintâi atelier de pietre moaamant&la aranjat cu pater» electrică. GerstenbreinTamás âsT-sa»5tjjjlitn ăi Ir. — FstePl pratri! m umil, |»l!ț imit llhraftir «ÎS., dia pietre d® mor- MÉnta w «îl* Ia K©Iö*s^ir, fmrtuam. Jőwaf-aí ss. mjptaM* msatiki Kolozsvár, Dîzsbi-b. ar. 21. «ng Filial» : Magyvărad, Magvaséban, Déva și Biugatah. 27 Oct­­. 1908

Next