Tribuna, octombrie 1908 (Anul 12, nr. 218-243)

1908-10-14 / nr. 229

Anul XD. Nr. 229 Arad, Marţi, 14|27 Ocomvrie 1908 ABONAMENTUL Pi m an . 84 Cor. Pi fum. an . 12 « Pa o Îmi . an Nnul de Dumineei Pi m an 4 Cor. st Pentru Hoministi t America . . 10 Cor. Hral de il pentru România fi străinătate pe an 40 frandi. REDACŢIA fl ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE ie primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraşul comitat 502. Italia Itustro Ungaria. (R) Interese politice superioare au făcut pe italieni să uite că patria lor a fost secole dearândul subjugată şi sfâşiată de dominaţiunea austriacă, şi să între în tripla alianţă. Tot aşa, Austria a căutat să se consoleze de pierderea Lombardiei şi a Veneţiei intrând în prieteşug cu tânărul regat italian. Diplomaţi slăbănogi ca fostul cancelar Kălnoky, care s’a dovedit mai puţin iscusit şi tare decât analfabetul Bănffy, polonul Goluchowsky şi oligarhul Aehrenthal, cu politica lor perfidă, nehotârîtă, n’au putut să creieze însă şi concordanţă între sentimentele şi între interesele popoarelor aliate, aşa că în anii din urmă Italia s’a tot răcit faţă de Austria, ceeace s’a dovedit nu numai prin manifestaţiuni antiaustriace, la diferite ocazii chiar solemne, dar şi prin simpatia generală ce creşte tot mai tare pentru o alianţă cu Franţa... îndeosebi în chestia balcanică este un conflict de sentimente şi, pare-se, şi de interese, aşa, încât în presa italiană antagonismul iese zilnic la iveală. Pe ziua de azi avem să înregistrăm un articol vibrant apărut în »Liberta« de la Padova. Decanul facultăţii de drept de la una din cele mai vechi universităţi europene, profesorul Antonio Cavagneri, profesor titular al catedrei filozofiei dreptului, publică un articol în contra alianţei cu Austria. Intre altele, profesorul Cavagneri zice: »Italia oficioasă a ajuns în contradicţie cu Italia reală şi pentru asigurarea păcii, a desarmat deja dreptul său asupra pământului irredent. Un guvern cu adevărat naţional, cuminte şi prevăzător, poate încheia tratat de alianţă cu Englitera, cu Francia, cu Rusia, dar niciodată cu Austria, a cărei amiciţie e cea mai infidelă, cea mai falsă, cea mai absurdă, cea mai antinaţională şi cea mai impopulară în Italia, unde carneficiul politicei austriacă este încă în vine memorie«. Nu este apoi mult, de când alt profesor ilustru al Italiei, cavalerul Sella a scris în gSecole« dela Milano un articol în contra Austriei, atacând cu violență pe Tittoni pentru politica sa austriacă. Nu încape îndoială, că dacă s’ar face în Italia un plebiscit, 99% dintre Italieni ar vota înpotriva alianţei cu Austro-Ungaria. Deocamdată însă, şi poate multă vreme încă, alianţa între cele două state va fi menţinută. Dar până la Infinit nu pot să meargă aşa lucrurile. Ori politica austriacă trebuie să se schimbe, ţiindu-se cont de sentimentul public şi de interesele popoarelor de diferite rase, ori într’o bună dimineaţă cei dela Burg se vor pomeni în jurul lor numai cu diplomaţii slugarnici!... Purtătorii coroanei au mai fost siliţi să fugă din Viena şi cine nu învaţă din păţaniile trecutului, ajunge uşor să mai sufere aceleași neajunsuri. Consilieri, ca Aerenthal de pildă, care se prosterne înaintea politicei kossuthiste și uită că la 1906 s’a făgăduit, prin Mesaj preaînalt, reforma electorală care să împace interesele diferitelor popoare, iar din purtătorul Coroanei să facă pe reprezentantul curentului democratic, și să-l facă popular, cum rar a ajuns vre-un monarh, — astfel de consilieri nu contribuie decât la izolarea monarhiei austro-ungare. In ce privește sentimentele, izolarea aceasta există de mult. Nemaivorbind adică de italieni, să luăm de pildă pe bosniaci, cari numai acum au fost anexaţi. Ce vedem la Seraievo de când guvernator este acolo ungurul Burian? Nemulţumiri. Dovadă că la alegerea municipală din urmă lista guvernului a învins numai cu 150 voturi, votând însă pentru ea 860 funcţionari (străini de ţară) iar dintre populaţia autochtonă numai 46 inşi, ceea ce aflăm dintr’o corespondenţă primită chiar acum din capitala Bosniei şi Herţegovinei. Dacă aşa se va continuă, politica mare să se facă după pofta ungurilor, nu mai încape îndoială că izolarea de sentimente se va operă şi în cuprinsul Ungariei. Slovacii şi sârbii deja de mult nu mai vor să ştie de Viena, aşa că am mai rămas doar noi, românii, cu politica tradiţională. Cât vom mai putea-o duce şi noi, nu ştim. Trebuie să înregistrăm însă evenimentele din urmă, cari denotă un reviriment în spirite. Ceea ce, bineînţeles, pe unguri nu poate decât sâ-i înveselească. Cu un plan premeditat şi de multă vreme, ei şi în afară şi înlăuntru urmăresc mereu izolarea Austriei, căci numai o Austrie slabă, izolată, convine intereselor maghiare speciale. Nu e nimeni destul de pătrunzător la Viena, încât să vadă asta şi dacă o vede, destul de tare să schimbe actuala direcţie fatală ? FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNAL. Spiru Călin. De Ioan Slavici. (Urmare). .. Şi-a găsit însă şi Spiro naşul. Avea el slăbiciunea de a face combinaţiuni cu socoteli; avea însă şi ea slăbiciunea de a le controla toate până în cele mai mici amănunte şi totdeauna îi găsiâ vre-o vină, azi că varul are prea multă piatră, mâine, că nisipul e rău cernut ori mălos, că lucrătorul cutare e bleag ori prea scump plătit, într’un cuvânt, că el nu are fie de-stulă purtare de grijă, fie cuvenita pricepere, fie bunăvoinţa, cu care îi place să se laude. Iar în faţa ei n’avea dânsul nici obişnuit ai scăpare. „Stăi, Domnule! — îi zicea dânsa când îl vedea că-şi ia pălăria, ca să plece. — Stai aici şi nu fugi. Ascultă-mă şi dă-ţi părerea, ca să ne dumirim. Tot ziceţi, că noi femeile suntem nervoase şi nerăbdătoare: ai răbdare!“ „Eu nu-mi pierd, domnişoară niciodată nici răbdarea, nici liniştea“, — îi zise el într’un rând cam atins. „Când vrei să pleci. Ţi-ai pierdut-o! ? — răspunse ea. — Iată bi scaunul: şezi, şi să ne înţelegem“. El se aşeză şi rămânea smerit, deşi toată vorba li părea fie de prisos, fie zădarnică. „De ce taci, domnule! ? — îi zicea dânsa. — Spune-ţi părerea“. A scos-o Spiru la capăt cu subprefecţii, cu advocaţii stăruitori, cu oamenii simandicoşi, cu sătenii şi cu evreii de tot fel; cu ea nu mai ştia încotro să apuce, căci rău eră, dacă zicea ceva, şi tot rău, dacă tăcea, rău dacă sta, rău dacă plecă. Răsuflă dar uşurat când scăpă, veniă din ce în mai rar şi, când veniâ, încă de la depărtare de un chilometru zice: „Doamne ajută !“, îşi potriviă pălăria în cap şi cravata la gât, îşi neteziă mustaţa, se îmbumba, se scutură pe haine şi-şi scotră manşetele, căci ea toate le vedeă, în toate găseâ câte ceva, din toate îşi făceâ arme“. Casa s’a făcut însă şi s’a făcut bine şi ieftin, ziceâ el, — cu un câştig de peste 50 procente, — prea scump, — ziceâ ea, — tot prea scump, ba şi prost. „Nu e pentru voi, nu e, — stăruia — dacă vreţi să mă înţelegeţi, nu e. — Bună, frumoasă, încăpătoare, cu tavanul înalt, cu ferestrele mari, cu pereţii frumos zugrăviţi, cu duşumelele bine cernite, casă pentru boieri, care au slugi, ca să le şi ţie, dar nu pentru un pârlit cu cinci copii mici, care le sgărie toate şi fac de dimineaţa până seara murdării. — Uite apoi mobilă: asta e mobilă pentru aşa casă! ?“ Şi de astădată ea avea dreptate. Mă simţiam şi eu în adevăr strftmtorat în casa mea prea largă. Spiru însă se simţia adânc jignit. Voise să-mi facă un bine, şi în loc de mulţumită se alegea — cu judecata Vetei, care muncise şi ea din greu. Ii plăcea apoi casa, căci aşa, cum o prefăcuse, era fapta lui, şi dimineţile, când ieşia la plimbare, o potriviră totdeauna aşa, ca să treacă pe la ea şi s’o mai vadă. „Ştii, că are cumnată-ta dreptate ! ? — îmi zise el peste vre o două săptămâni, — nu e tocmai potrivită casa pentru tine.“ „Ne gftndiam şi noi, nevastă mea şi eu, — îi răspunsei, — s’o dăm cu chirie. Luăm bani frumoşi, că e şi la loc bun, şi ne luăm alta mai ieftină.“ El dete din umăr şi rămase câtva timp pe gânduri. „Combinaţiunea n’ar fi rea, — grăi apoi, — dar o să te coste mult împrejmuirea. Mi-am făcut socoteala. Ai aproape trei sute de metri linear și mai ieftin de 5 lei nu scoţi metrul, ceea ce face aproape 1500 lei. — Apoi nici nu ia nimeni bucuros o casă cu loc atât de mare, căci lărgimea costă. — N’ar fi oare mai cu minte să-ţi zideşti o casă mai potrivă şi numai apoi s’o dai pe asta cu chirie ! ?“ „Eu să zidesc după ce nu ştiu cum o să plătesc reparaturile făcute! ?“ „Eh! — întimpină el. — Cine are locul acesta are avere frumoasă, dacă ştie ce să facă cu ea.“ „Dar nu e al meu numai locul, — îi răspunsei. — A mea e casa cu a treia parte din loc: celelalte două părţi sunt ale celor două surori ale nevestei mele, Veta şi cea mai mică, preoteasa“. Spiru se uita la mine cu ochi mari. „Aşa! ? — grăi dânsul. — Care va să zică n’ai ce să vinzi ? Mi s’au zăpăcit toate combinaţiunile. — Păcat de aşa loc, ca să stee fără de nici un folos, avere adormită. — Dacă e aşa, desparţi locul tău şi găseşti mai uşor chiriaşi.“ „Cum rămânem însă noi?“ — întrebai eu. „Mai lasă-mă, — grăi dânsul; — nu-mi da zor, că ştiu acum ceea ce aveam să aflu şi-o să-mi fac combinaţiunile“.